Probabil că diversitatea stilistică și tematică a spectacolelor din program – care a îngreunat nițel misiunea juriului – a fost marca cea mai pregnantă a New Wave Theatre Festival de la Reșița. Anul ăsta evenimentul organizat de Teatrul de Vest cu sprijinul Consiliului Județean Caraș-Severin a ajuns la a treia ediție. Selecționerul festivalului a fost criticul teatral Doru Mareș.
O să comentez doar o parte din cele 14 producții jucate, de facturi variate, de la spectacole pentru copii la drame, musicaluri, one-man-show etc., cam toate de o valoare de la mediu în sus, ceea ce denotă o tendință notabilă de dezvoltare a festivalului reșițean.
Premiera gazdelor cu Visul unei nopți de vară de Shakespeare (regia Florin Gabriel Ionescu) a pus corect în valoare cunoscuta intrigă a comediei, cu un tempo bun, care a dat alertețe developării acțiunii, dar cu o anume aparență de bavură la nivelul scenografic (conceput de Mădălina Mihai, dar nefinisat: spațiul părea nițel improvizat, ajustat în pripă, cu soluții tehnice care nu o onorează pe autoare) și o vizibilă ezitare în mișcarea scenică a grupurilor. Ampla distribuție a jucat în ansamblu coerent, cu câteva, din păcate, excepții pe care nu le nominalizez (falseturi vocale, joc artificial, lemnos; trupa din Reșița are însă actori buni, care merită să crească prin diversitate repertorială). Foarte adecvată pentru atmosfera feerică și amuzantă a piesei muzica lui Cári Tibor; lighting-designul lui Lucian Moga a salvat inspirat lacunele scenografice. Un spectacol articulat rezonabil.
O explozie de ritm și energie a indus publicului Trash, un fel de concert muzical-vizual al Yllan & Töthem Company (Spania; regia David Ottone). A fost practic un performance de percuție și efecte vizuale (din lumini și flăcări), executat la „instrumente” din cele mai neconvenționale: butoaie de tablă, peturi de plastic, capace de roți auto, umbrele din nailon etc., cam toată recuzita reciclabilă din viețile noastre. Dincolo de tempoul său nebunesc, Trash a fost și o subtilă pledoarie… anti-trash.
Dintr-o serie de dialoguri monologate a fost alcătuit Toxic de Bruce Kane (regia Florin Piersic jr., Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești). Piesa vorbește despre obstacolele relațiilor de cuplu/conjugale, prin personaje oarecare, fiecare tânjind către altceva, conform celebrei butade aspiraționale. Spectacolul se bazează aproape exclusiv pe text și pe expresivitatea facial-corporală a actorilor, având un soi de austeritate a solitudinii foarte eficientă scenic. De fapt, „morala” sa este de a devoala „singurătatea în doi”, dacă ar fi să folosesc sintagma asta. Au jucat cu aplomb, precizie, sarcasm conținut și savoare a interpretării Bogdan Farcaș, Theodora Sandu, Andrei Radu, George Liviu Frîncu, Nadiana Sălăgean și Clara Flores. Un spectacol inteligent și reușit tocmai prin minimalismul construcției sale.
Foarte special, destul de abraziv prin tema sa și prin frustețea brutală și nițel ostentativă a jocului scenic s-a dovedit Eu sunt Luli (Teatrul de Foc, București), un spectacol de Crista Bilciu cu Anda Saltelechi, Ioana Marcoiu și Alina Berzunțeanu. (O confesiune personală: am avut o reacție mefientă la vizionare, acuzând un naturalism prea manifest al concepției regizorale, respectiv un exces al discursului teatral. După doar câteva săptămâni, însă, a izbucnit scandalul „căminelor groazei”, care mi-a schimbat percepția asupra acestui spectacol, validându-l necondiționat.)
Luli este o fată de la casa de copii, cu o anume dizabilitate intelectuală. Povestea ei este povestea multor sute de persoane din „sistem”, private prin decizii judecătorești de discernământ social, așadar depinzând de „grija” unui sistem incapabil de fapt să le poarte de grijă. Povestea lui Luli este un șir cutremurător de abuzuri, neglijență, ignorare, teroare, pedepse, narat cu o sinceritate scenică ce pare hiper-realistă dacă n-ar fi doar oglinda clară a unei realități pe care, necunoscând-o, o ignorăm și ne deranjează când ne e arătată. Uităm adesea că orice sistem e făcut tot din oameni, pentru că e incomod să recunoști că ai semeni lipsiți complet de compasiune, abrutizați emoțional…
Un joc impecabil a făcut în spectacol Anda Saltelechi – cu o copleșitoare naturalețe a inocenței personajului său, redând emoționant sâmburele de tenacitate al acestuia care-l face să nu renunțe la visele sale, povestind împovărător și totuși cumva luminos-resemnat (ca după o ispășire) abuzurile prin care a trecut. Un rol de ținut minte al acestei actrițe cu resurse uimitoare. Au secondat-o în rolurile de naratoare sau gardieni ai sistemului Ioana Marcoiu și Alina Berzunțeanu, într-un spațiu scenografic articulat din perne, saltele, scaune. Un spectacol dur și simptomatic.
S-au jucat la New Wave și două spectacole din Ucraina, ambele de o excelentă calitate artistică. Ambele s-au bazat pe resursele actorilor-interpreți și ne-au arătat personalități de mare forță scenică, actori perfect stăpâni pe rolurile lor, cu aparentă ușurință în redarea acestora și în interacțiunile dintre personaje. Cine sunt?, după Urâtul lui Marius von Mayenburg a fost montat de Stanislav Sadakliev la Teatrul Regional de Muzică și Dramă din Luhansk, refugiat acum la Sumy, de unde a venit al doilea spectacol: Zdrobindu-ne sufletele de Dimitre Dinev (regia: Radu Ghilaș, Teatrul Național „Mihail Șcepkin”) – acestea au fost reprezentațiile ucrainene, demne de a figura în orice festival teatral prin forța interpretării lor.
Cine sunt? sondează transformările survenite după o operație estetică făcută sub presiunea idealului social al perfecțiunii de către o angajată a unei corporații. Piesa lui Mayenburg este de fapt o satiră cinică și o chestionare asupra autenticității raportării la sine: prin propriii ochi, prin cei ai altora?
Textul lui Dinev este povestea unui conflict militar care nu exclude rămășițele de umanitate și afecțiune, dincolo de nemila și duritatea sa.
Excelent, în ambele, jocul actorilor ucraineni, din păcate nenominalizați nici măcar pe afișele originale ale producțiilor.
În fine, capul de afiș al Festivalului de la Reșița a fost incontestabil musicalul Hedwig and the Angry Inch de John Cameron Mitchell (text) & Stephen Trask (muzica), regizat de Răzvan Mazilu la Teatrul „Stela Popescu” din București.
Un spectacol intens, impresionant și emoționant, în care autoironia și deznădejdea, confesiunea cea mai sinceră și histrionsimul deșănțat, ostentativ, coexistă într-un întreg plin de dinamism, de culoare, de sunet – ăsta este Hedwig…, în care strălucește un actor complet transfigurat pentru rolul pe care-l joacă: Tudor Cucu-Dumitrescu.
Subiectul pleacă de la o poveste reală: este de fapt confesiunea de viață a unui star de nișă, afectat de eșecul operației de schimbare de sex prin care a trecut, de identitatea sa socială marcată de viața după Cortina de Fier și de viața glamoroasă din America, de căutarea iubirii și echilibrului interior pe care nu-l găsește niciodată. Este de fapt o invitație la empatie, la sondarea sinelui fiecăruia dintre noi pentru a ne găsi și recunoaște vulnerabilitățile, rănile, durerile…
Răzvan Mazilu se dovedește un hermeneut redutabil în acest spectacol, în care a pus și extravaganță, și exotism, și emoție, și ritm. Decorul Adrianei Grand este eficient și utilitar, permițând mișcarea personajelor chiar într-un spațiu redus; coregrafia și costumele, realizate tot de Mazilu, răspund perfect dezideratului regizoral; Ana Maria Ivan și Crina Matei secondează cu brio și aplomb personajul principal, iar bandul muzical (Johnny Bica, Irina Cărămizaru, Cristina Danu, Andrei Paraschiv, Ciprian Pop și Vlad Verdeș) construiește un întreg univers.
Iar centrul acestuia e Hedwig, jucat de Tudor Cucu-Dumitrescu cu o capacitate de disimulare și devoalare, de expunere și retractilitate a personajului său cu totul remarcabile. Un rol de zile mari, în care se văd de fapt multiplele fațete/personalități ale personajului, de la histrionismul divei la deznădejdea omului, după cum măștile cad ori sunt puse la loc. Performanța lui Tudor Cucu-Dumitrescu nu e doar actoricească, ci și coregrafică și mai ales muzicală, căci partitura din Hedwig… nu e chiar la îndemâna oricui. Or, asta chiar triplează prestația sa din spectacol.
Între harul de a struni intriga și a o canaliza în poveste al lui Mazilu și puterea de a stârni empatia, dar și de a face entertainment a lui Tudor Cucu-Dumitrescu se edifică de fapt semnificația profund umanistă, de reflexie vitală, din Hedwig and the Angry Inch. Un spectacol care cucerește pe oricine…