A ajuns la o notabilă ediție a 29-a unicul festival dedicat recitalurilor actoricești: Bacău Fest Monodrame, derulat anul ăsta între 5-10 mai, în organizarea Teatrului Municipal Bacovia. Program consistent, amplu, cu o prezență a publicului atât de numeroasă încât eu însumi am rămas de vreo două ori pe dinafară la spectacole jucate în sălile studio. Competiția scenică a fost completată de un concurs de dramaturgie și de producții invitate, conturând astfel un real eveniment comunitar.
Din cele peste 30 de piese primite la Concursul de Dramaturgie – Monodramă (un bilanț remarcabil, valoarea multor texte fiind onorabilă), au intrat în „finală” 8 martie de Dana Voicu, True Blue de Andrei Măjeri și Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă de Codruța Cadar, ultima câștigând competiția. Toate trei sunt însă texte bine articulate, ofertante, cum au dovedit și spectacolele-lectură din festival. De altfel, compoziții consistente au mai fost în concursul de dramaturgie, ceea ce demonstrează că nici o competiție de tipul ăsta nu trebuie abandonată, chiar dacă o parte din creații rămân doar literatură.
Nota confesivă a fost cel mai acut sesizabilă (cumva firesc, de fapt), în recitalurile actoricești.
Prima producție pe care am văzut-o a fost chiar a teatrului-gazdă: Sufletul pereche de Petre Barbu, jucat de Bogdan Buzdugan, în direcția de scenă a lui Gheorghe Balint, scenografia lui Vladimir Turturica și video desing de Andrei Cozlac & Silviu Apostol. Textul relativ poetic dar plin de umor al lui Barbu, un fel de dialog „daimonic” cu un alter-ego metafizic, a fost transpus cu o anume stângăcie bolovănoasă de actorul băcăuan, care a pierdut în spectacol verva discursului.
Foarte dinamic – excesiv, aș spune – a fost în schimb #Nueu, după Beckett, jucat de Andreea Tănase în regia Casandrei Topologeanu (Teatrul „Tony Bulandra”, Târgoviște). Spectacolul este o introspecție diaristică a unei femei care-și chestionează viața, mizele ei, țelurile și ratările. Andreea Tănase a jucat cu o rigoare și versatilitate notabile, în pofida unei regii care a aglomerat cam prea mult semantica scenică prin ecleraj, efecte sonore și solicitarea fizică a actriței, ceea ce într-un spațiu redus a creat impresia de artificiu. Totuși, proiectul este unul de luat în seamă.
O propunere paradoxală mi s-a părut Pattern, un spectacol de Daniel Chirilă, cu Daniel Beșleagă, scenografia Mihai Păcurar (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț). O poveste despre paternitate și filialitate. Interpretare plină de nuanțe și forță și poeticitate a lui Beșleagă, secondat excelent de muzica live a lui Paul-Ovidiu Cosovanu, un decor bine gândit, dar o regie/scriitură cam prețioasă a lui Chirilă, care pune prea multe virgule în construcția spectacolului, de la începutul pe întuneric, enervant, chiar dacă se dorește „simbolic”, la o dinamică scenică supărător „fabricată”. Un spectacol salvat de virtuozitatea și maturitatea lui Daniel Beșleagă, care-l duce în firesc și omenesc.
Gândit tot ca o producție amplă, tot de la Teatrul Tineretului, Nu atingi niciodată victima de Maria Manolescu Borșa a fost mult mai unitar din toate punctele de vedere. Catalizatorul spectacolului este Ecaterina Hâțu, o actriță de mare profunzime și feminitate, care a construit un dublu discurs confesiv, în două registre. Povestea, dulce-amăruie, cu „minciuni” terapeutice și adevăruri traumatice, a două femei legate prin fire destinale nevăzute, evocată în alternanță. Excelent a conturat interpreta cele două personaje, nuanțat și pregnant. Scenografia Andreei-Diana Nistor,
muzica lui Ștefan Ruxandra și light designul & video lui Cristi Niculescu au dat culoare, dinamică și spațialitate spectacolului. Un recital plin de căldură și firesc.
A emoționat pe bună dreptate publicul un one-woman show de actorie pură cu Fata din curcubeu, pe textul și în regia Liei Bugnar, interpretat impresionant de Marcela Motoc (Teatrul de Artă București). Piesa are deja o istorie de montări, dar Marcela Motoc reușește să imprime o nouă semnificație acestei confesiuni a unei prostituate, tulburătoare prin franchețe și naturralețe, printr-un orizont poetic frisonant. E, practic, povestea unei vieți sordide narată ca și când ar fi un drum inițiatic, scos din banal de cântece și filme, de o aspirație spre altceva. Un soi de auto-mântuire, chiar dacă mai degrabă deziderativă. Un recital care ne-a dezvăluit o actriță cu resurse remarcabile.
Tot pe interpretarea plină de expresivitate, care a reușit să anuleze bariera lingvistică, s-a bazat și Kontrabass de Patrick Süskind, în regia lui Pavel Gatilov, cu Ihor Titov (Teatrul Tineretului din Dnepropetrovsk, Ucraina). Piesa lui Süskind este monologul „îndrăgostit”, nițel calofil, al unui muzician care povestind despre instrumentul său își narează propria viață, cu eșecuri și dorințe. Titov a reușit, pe un text destul de static și greu de dinamizat, să dea un tempo atractiv spectacolului, printr-o expresivitate facială și corporală rafinată și nuanțată, făcând din spectatori complici ai poveștii sale. Formidabile au fost dicția și prestanța scenică ale actorului, care au ușurat enorm impactul textului asupra publicului băcăuan.
O performanță uimitoare, fizică și vocală, a reușit Bogdan Iancu pe excentricul și foarte spectaculosul text al lui Andrei Măjeri, Individual compus (Asociația Hearth, producție independentă, București; sound design: Adrian Piciorea, coregrafia: Sergiu Diță). Greu rezumabilă, piesa e un monolog în răspăr cumva al unui corporatist cu personalitate versatilă. Un text nu foarte comod prin caracterul său aluvionar și o anume sofisticare a discursului. Bogdan Iancu a controlat perfect recitalul, printr-o acuratețe impecabilă a textului și o fizicalitate scenică extraordinară, din păcate nițel derutantă pentru audiența predilect tânără. A fost practic un
boost de energie, inteligență (dramaturgică și actoricească) și dinamism scenic. Chapeau, Bogdan Iancu și Andrei Măjeri!
Un spectacol „angajat”, dar deloc tezist, a jucat Oana Pușcatu, din nou o prezență actoricească remarcabilă: Vinovat,-ă (autori/regia: Sînziana Koenig și Nico Vaccari, Centrul Replika în parteneriat cu Beznă Theatre, București). Cu un control perfect al transformării, actrița intepretează mai multe monoloage pe tema încălzirii globale, fiind pe rând speaker motivațional, școlăriță, femeie de succes etc. O lume întreagă, cu toate ipocritele sale convenții și dogme, ni se înfățișează în scenografia foarte utilitar-ingenioasă a lui Gabi Albu, de la piscina gonflabilă care imaginează oceanul la costumul corporatist. Oana Pușcatu face cu virtuozitate un recital de monoloage, practic, fiecare construind un personaj distinct, bine conturat. E un tur de forță actoricesc controlat impecabil de actriță. Un atu al spectacolului este că are umor și nu tinde să fie maniheist și apodictic, iar asta îi mărește impactul social.
Bacău Fest Monodrame s-a încheiat cu o savuroasă producție a Teatrului Bacovia: Uzina artiștilor de Matei Lucaci Grunberg și Sever Bârzan, în regia primului, un soi de autoparodie a „procesului tehnologic” teatral, cu toată exhibiția de orgolii, sensibilități și intrigăraie pusă pe seama breslei noastre. Un spectacol proaspăt și foarte ludic, care a reunit aproape toată trupa băcăuană (Bianca Babașa, Matei Bogdan, Valentin Braniște, Minodora Broscoi, Bogdan Buzdugan, Florina Găzdaru, Corina Goranda, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Vlad Nicolici, Daniela Vrînceanu) și a exploatat nu doar spațiul scenic, ci și sala
teatrului.