Lauro Grassi
Momente din istoria Europei Central- Orientale
(secolele XVIII-XX)
Traducere din italiană de
Cristian Alexandru Damian și Ștefan Damian
Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2017

 

 

Iată o carte doldora de informații istorice și social-politice privind societatea europeană trăitoare în secolele amintite. Ea poate fi judecată din multiple perspective. În primul rând, pentru că oferă cititorului român informații sigure pe care le utilizează cu îndrăzneală și diplomație, evidențiind specificul variat și adeseori contradictoriu al unei lumi în continuă mișcare. E vorba de strădania popoarelor din Europa central-orientală de a-și afla destinul propriu.
Prima calitate a autorului este erudiția. Lauro Grassi a fost un italian foarte bine informat, care nu a scris deloc la întâmplare. Cercetător științific la Institutul de Studii Sud-Est Orientale din Milano, el a predat și la Universitatea din Genova. Apoi, i-a cunoscut, de-a lungul vremii, pe unii intelectuali români specializați în domeniul abordat, precum Ion Dumitriu-Snagov, Pompiliu Teodor și Mihai Pelin. Pe de altă parte, subsolurile bogate, adeseori de o jumătate de pagină, dovedesc consultarea unei bibliografii străine și românești imense, în special de la Nicolae Iorga la David Prodan, alături de Lucian Blaga, Andrei Pippidi, Vlad Georgescu, Alexandru Duțu ș.a.
A doua calitate, strădania italianului de a spune „adevărul” în legătură cu multiplele interpretări privind societatea românească din veacurile amintite. De pildă, Lauro Grassi respinge, din capul locului, ideea că perioada fanariotă a fost numai o epocă înapoiată din punct de vedere economic, politic și cultural. Cu excepția lui N. Iorga, Șerban Papacostea și Florin Constantiniu, istoriografia românească a considerat perioada fanariotă o epocă de „decadență”, punându-se accent pe aviditatea și rapacitatea principilor greci, fiind neglijată strădania de „europenizare” a culturii moldo-valahe. Comparând Principatele dunărene cu țările occidentale din mijlocul secolului al XVIII-lea, italianul constată, fără menajamente, o situație cultural arhaică, un cler ignorant, incapabil să citească, printre altele, cărțile de cult, o boierime incultă și grosolană, o clasă țărănească aflată în mizerie, care nu ieșea din cadrele bisericii ortodoxe, cunoscând doar vechile ritualuri și obiceiuri obișnuite din comunitățile sătești (p. 12-13).
Referitor la „principii” fanarioți, după italian, aceștia nu s-au limitat la silința lor de a-i ține pe supușii moldo-valahi în întunericul „ignoranței”, ci au căutat să-i conecteze la fermenții intelectuali ai culturii europene contemporane. Mai mult, prin instrucția specifică veacurilor respective, au căutat să-i învețe „să aleagă binele de rău și adevărul de greșeală, dreptatea de nedreptate”. (p. 17). În acest sens, evidențiază activitatea intelectuală desfășurată în Mitropoliile din București și Iași, pe cele din marile mânăstiri. Aci se traduceau opere din limba greacă (antică și modernă) sau din slavă. Datorită unor grupuri mai culte și mai deschise ale boierimii, se făceau eforturi spre Occident, mai ales după încheierea Tratatului de la Kuciuc-Kainargi, din 1774. Treptat, în conștiința slujitorilor de la curțile domnești și-a făcut loc preocuparea de a-i instrui pe tineri, prin cunoașterea limbilor apusene, să poată aspira la funcția de „dragoman”, adică de „tălmaci, interpreți”, care se ocupau de relațiile diplomatice ale Moldovei și Valahiei cu țările apusene.
Sigur, istoricul italian s-a preocupat, în cartea sa, și de „protectoratul” rusesc asupra țărilor române, de starea justiției, evidențiind grija lui Alexandru Ipsilanti de a reorganiza Academia domnească din București. Aflăm astfel că același domnitor fanariot a inițiat acțiuni pe tărâm cultural, dorind să apropie „curtea” sa de cele europene ale vremii. De pildă, așa cum remarca N. Iorga, citat de italian, femeile locale începeau să părăsească îmbrăcămintea grotescă și greoaie din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, adoptând haine mai simple și grațioase, asemănătoare „colegelor” din Occident.
Pe de altă parte, amintind de „ocupația austro-rusă” asupra țărilor central-europene, cercetătorul italian remarcă procesul de „occidentalizare” al Principatelor dunărene. El observă o „deschidere” față de obiceiurile europene, spre viața socială, spre baluri, jocuri, libertinaj etc Tinerii din familiile boierești încep să vorbească italiana și franceza ș.a.m.d.
Interesant și limpede e capitolul cu titlul: „Italia și recunoașterea independenței române” (din anii 1878-1879), cu reliefarea contribuției unor personalități române, precum Mihail Kogălniceanu, Mihai Obedenaru, Vasile Boierescu ș.a. – pe de-o parte – și a multor diplomați italieni – pe de altă parte. Aceștia au dat dovadă de un sprijin real, cum a fost cel dat de Francesco Crispi, care aprecia în acele vremuri tulburi și tensionate că în poporul român „curge sângele strămoșilor noștri”, amintind de participarea românilor la războiul împotriva turcului, când ei s-au comportat cu „bărbăția” specifică popoarelor tinere, așadar ei merită „a se mântui de libertate”, merită să fie „prietenul și aliatul” italienilor. Acest sprijin se exercita când Germania continua să facă presiuni asupra altor Puteri europene, pentru „a mai amâna recunoașterea României” (p. 84-85).
La fel de interesant și concentrat e capitolul cu titlul: „Versailles-ul și Rusia bolșevică” (p. 86-100). Chestiunile tratate sunt cele legate de „Conferința de la Paris” din 1919 și de relațiile Rusiei Sovietice cu cele zece puteri victorioase în războiul abia încheiat. Sunt reliefate contribuțiile președintelui american Woodrow Wilson, ale francezului Georges Clemenceau și ale altora, pentru combaterea „bolșevismului” și stabilirea unor relații normale cu Rusia Sovietică.
Un capitol controversat pentru noi, românii, este cel cu titlul: „Frontierele Ungariei” (1920-1947). După istoricul italian, „destrămarea Imperiului habsburgic a fost o catastrofă pentru Europa dunăreană”. Precum un statistician împătimit, italianul înșiră cu cifre câtă populație și câți kilometri patrați a pierdut Ungaria la sfârșitul războiului, apoi cât a pierdut din rețeaua feroviară, din terenul arabil, din cărbune și minerale, din energia hidraulică ș.a.m.d. Tonul istoricului italian e unul compătimitor, parcă propria patrie a pierdut ceea ce i s-a întâmplat Ungariei. Dar nu amintește deloc de originea teritoriilor maghiare antebelice, de asuprirea și jaful practicat de unguri în anii când făceau parte din Imperiul Austro-Ungar și când teritoriile românești erau exploatate fără menajamente. E aproape ridicol felul cum istoricul italian deplânge „mutilarea” Ungariei milenare în beneficiul țărilor vecine: România, Serbia, Cehia și Austria.
Dar, așa cum precizează istoricul italian, Ungaria a fost țara cea mai perdantă și după Al doilea Război Mondial, de aceea ungurii „nu au renunțat deloc la visul Ungariei Mari” (p. 115). Astăzi (2018) maghiarii reînvie visul lor dintotdeauna, ceea ce nu înseamnă că au dreptate
Ultimul capitol are titlul „Vaticanul, presa catolică milaneză și Al doilea arbitraj de la Viena (30 august 1940)”. Cu lux de amănunte, apelând la reviste din anul respectiv (apărute în Italia, Ungaria, Franța) este reconstituită pregătirea și punerea în aplicare a cunoscutului „arbitraj” de la Viena, prin care Transilvania era reîmpărțită, dând câștig Budapestei.
Autorul cărții a fost copleșit de prea multele surse bibliografice consultate și, de aceea, paginile capitolului (116-129) sunt prea îndesate și obositoare. Impresia generală a cititorului este că Grassi nu a selectat îndeajuns sursele bibliografice consultate și, deci, nu a departajat pe îndelete esențialul de secundar. Prea multele surse menționate la subsolurile paginilor îl pot dezorienta pe cititorul neinformat.
Totuși, și în acest capitol, două adevăruri au fost reținute de către italian: 1. „niciodată sentimentul național al popoarelor mici și slabe nu a fost mai împiedicat și mai călcat în picioare de popoarele mari și puternice”, ca în timpul amintitului arbitraj; 2. Celălalt adevăr se referă la rolul Vaticanului care „a încercat să se împotrivească, cu hotărîre, politicii de deznaționalizare pe care autoritățile ungare a pus-o în aplicare contra românilor din Transilvania, revenită sub suzeranitate ungurească grație așa-zisului arbitraj de la Viena” (p. 129).
În ansamblu, cei doi traducători ai cărții lui Lauro Grassi au fost inspirați și, prin profesionalismul lor (de buni cunoscători ai limbii italiene), au pus sub ochii românilor o carte a cărei actualitate se confirmă chiar acum, când vecinul nostru din vest dorește un nou „arbitraj”!