Ioan-Aurel Pop
Transilvania, starea noastră de veghe
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016

 

Deşi nu e un tratat de istorie, m-am ferit cumva să scriu despre cartea profesorului Ioan-Aurel Pop Transilvania, starea noastră de veghe. Carte însă pe care citind-o am salutat-o cu o bucurie interioară pe care o poate confirma orice cititor onest. Un critic literar, Daniel Cristea-Enache, scrie în România literară cu un entuziasm greu de ascuns despre cartea apărută la Editura Şcoala Ardeleană în 2016. Spunând, în fond, că este o lectură pasionantă despre fapte şi înţelesuri din urmă cu cinci secole. Desigur că are în vedere capitolul „Maramureşul… intrând pe furiş la moldoveni”. Reflecţii pe marginea unei idei de unire românească din secolul al XVI-lea. În care e vorba de un document istoric din 1547 ce poate stimula o stare cu totul de înţeles la cei pentru care ,,fascinantul Maramureş” nu este doar expresia unei obsesii oarecare.
Ioan-Aurel Pop însoţeşte documentul de la 1547, scris în latină desigur şi tradus în carte, de un comentariu istoriografic ce dă consistență discursului academic din 2014, de la Iaşi, unde a fost rostit. Un discurs care scoate la lumină o întreagă istorie ce confirmă importanţa majoră a cercetării. Care, prin erudiţie şi jertfă susţine la nivel cărturăresc ideea naţională. E un fel de ,,răspuns la cârtire”, dat celor care ignoră intenţionat fapte istorice notorii. Un document care, spune dl. profesor, ,,spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală”. E vorba de un raport din 1547 al unei comisii regale austro-ungare despre ocnele de sare ale Maramureşului şi despre ,,o anumită tensiune între autorităţile regeşti şi nobilimea locală, legată de dreptul de stăpânire asupra munţilor şi pădurilor din Ţara Maramureşului.
Dar iată documentul: ,,Spun nobilii că acei munţi şi acele păduri au fost obţinute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ţinută la Baci, în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înşişi şi pentru moştenitorii şi urmaşii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care se crede că nu există nici o mărturie clară. Şi se poate de fapt, prin lege pune la îndoială [aceasta], deoarece acei munţi şi acele păduri după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei şi Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestăţii regeşti decât persoanelor private, aşa cum munţii şi locurile joase de hotar asemănătoare sunt supuse cetăţii vecine Muncaci, care, în acelaşi fel ca la Hust, ţine de drept de rege şi de coroană. De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureş sunt români, şi deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie şi la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiş la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat.”
Iar mai departe, din comentariul istoricului: ,,Nobilii maramureşeni pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime şi că le fuseseră recunoscute chiar de adunare ţării, prezidată de rege [ … ] Totuşi, anchetatorii îşi fac datoria până la capăt, semnalând un real pericol, dacă s-ar forţa nota. Pericolul ar fi fost ca Maramureşul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureşeni rămăseseră români), având aceeaşi limbă, aceeaşi religie şi aceleaşi obiceiuri cu moldovenii, să se desprindă de Ungaria habsburgică şi să se unească cu Moldova. Concluzia care se impune este tulburătoare: străinii şi vecinii se temeau încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea de unirea românilor; observatorii atenţi vedeau perfect realizabilă această unire, posibilă prin forţa şi voinţa românilor.”
Fireşte, consilierii aceia n-au fost singurii care au văzut dorinţa de unire, lucrul fiind, scrie istoricul, ,,mai uşor de notat decât de făcut”. Dar conştiinţa unităţii şi a solidarităţii necesare exista, era vie între românii maramureşeni. Cu o elită a nobilimii locale care încerca să nu mai meargă cu puterea regală. Nu mă îndoiesc că cei care, de foarte curând, la Vişeu de Sus, cu un promiţător Centru documentar, au început să se ocupe de nobilimea română a Maramureşului, atâta vreme neglijată, se vor bucura de cinstea pe care le-o face autorul cărţii aducându-i în lumină pe bătrânii din secolul XVI.
Citind istoria putem comenta şi noi, doar să-i lăsăm pe istorici s-o scrie, deşi – cum scrie Ioan-Aurel Pop – ,,mulţi oameni nu ştiu nici astăzi ce se întâmplă sub ochii lor şi o duc foarte bine”.
Şi totuşi, în momente de visare istorică şi de pioasă rememorare… Într-un periplu maramureşean, la un moment aniversar din celălalt veac a rămas de neuitat drumul de la Şişeşti la Sighet, la Bârsana, la Bogdan Vodă urmând calea ,,Întemeierii Moldovei prin maramureşeni”, drumul splendidului proces al ,,descălecatului”, la conferinţele mai mult tăcute ale regretaţilor Ioan Chindriş şi Vasile Sav, reputaţi oameni de cultură clujeni. Ori pur şi simplu ideea unirii în viziunea unui mare poet – Ioan Alexandru –, care ,,desfolia” înţelesurile actului fondator de la 1359, cum numai poeţii o pot face:
,,De sub steaua polară din Maramureş Horea cea lungă
În jurul Carpaţilor îşi începe procesiunile şi dănţuirea.”
De altfel orice scrie domnul profesor în legătură cu conştiinţa naţională, despre Unire ori despre efortul de cunoaştere a propriei naţiuni se află la mare preţ în carte. Într-un loc, autorul trimite un gând bun profesorului de latină din liceu. E omagiul latinistului desăvârşit care va fi fiind cu siguranţă Rectorul Universităţii şi învingătorul atâtor capcane şi dificultăţi ale limbii strămoşilor din sutele de documente cu care se luptă. Victorios. Apropo, aş vrea să văd cine are curajul să scoată latina din programă (dacă nu o fi scos-o cumva). O spun ca unul care, părăsind Clujul cu mulţi ani în urmă, am fost ,,repartizat” să predau latina undeva unde, din fericire, mai era cineva care ştia latineşte cum trebuie.
Sunt atâtea lucruri în cartea acesta din colecţia frumos intitulată ,,Şcoala ardeleană de istorie”. Înseamnă, toate, o învăţătură despre Transilvania şi despre obligația noastră de a fi mereu în ,, stare de veghe”. Cel puţin încă o mie de ani…

n