Ce ne spune dicționarul? Să vedem: „Filmul muzical este un gen de film în care cântecele interpretate de diverse personaje se împletesc cu narațiunea, uneori fiind însoțite de dans. Cântecele au de obicei legătură cu povestea filmului sau cu dezvoltarea prezentării personajelor și de obicei, diferența dintre film și musicalurile de scenă o reprezintă utilizarea unui peisaj de fundal generos și a unor locuri care ar fi imposibil de afișat într-un teatru”. E clar, am înțeles, asta e!
Cu siguranță părinții mei și ai voștri s-au bucurat prin anii ‘40 de genul ăsta de filme. Să nu uităm, perioada anilor 1930 – începutul anilor 1950 este considerată a fi epoca de aur a filmului muzical, atunci când popularitatea genului a atins cele mai înalte cote. Să ne înțelegem, în lumea occidentală! Pentru că noi, imediat după război, „am primit” filmele de război sovietice, neorealismul italian cu mizeria italiană din acei ani și nu în ultimul rând, filmele englezești cu lumpenproletari sau disputele noii generații cu vechea generație, adică Free cinema! Așa se explică și gusturile noastre când eram mai tineri. Sigur, se mai strecura și câte un film muzical pe afișele orășelului meu dar îmi era imposibil să dau filmul lui Sergio Leone Cel bun, cel rău, cel urât pentru muzicalul lui Jacques Demy Umbrelele din Cherbourg! Asta e!
Și totuși, neprevăzutul s-a întâmplat. Cred că eram pe la sfârșitul anilor ‘60, înconjurat de filmele noir franțuzești, de filmele peplum italienești și de câteva filme americane când, pe afișul de luni sau de joi – nu mai știu care din ele – orașul îmi anunța un muzical american. Regizat de Robert Wise și în rolurile principale cu actorii Julie Andrews și Christopher Plummer. Despre ei nu știam prea multe, doar revista Cinema, în câteva articole, a mai povestit despre ei una, alta. Filmul avea un titlu atrăgător – Sunetul muzicii – și poate asta m-a făcut să încerc și experiența asta. Timp de vreo două ore, în sala întunecoasă și destul de înghesuită am făcut cunoștință cu niște locuri extraordinare ale Austriei dar mai ales am intrat și eu în mijlocul familiei Trapp. Și ce familie! În ziua aceea, încă nu știam că filmul acesta va reuși să declaseze Gone with the Wind aflat în fruntea topului celor mai bine cotate filme la box office din toate timpurile. Dar cu siguranță, am fost tare impresionat! Spuneți și voi, la ingredientele ce le avea: carisma tuturor interpreților, locurile superbe, cântecele deosebit de frumoase – da, Edelweiss și astăzi mă umple de fericire – felul cum decurgea story-ul, toate astea m-au făcut să mă gândesc mult timp la acest splendid muzical. Au urmat apoi premiile cinematografice. Oscaruri… Cinci Oscaruri. Și două Globuri de aur. Cât despre actorii Julie Andrews și Christopher Plummer, pentru ei au urmat zile minunate. Roluri mari, filme premiate, ce mai, tot ceea ce-ți oferă viața după ce ți-ai dus acasă câteva Oscaruri… Au trecut de la acele vremuri 52 de ani. Mult? Puțin? Au trecut peste mine dar și peste minunatul film Sunetul muzicii. Mulți din actori au îmbătrânit, alții au plecat spre alte locuri, istoriile se mai uită.
În urmă cu câteva zile am văzut un film, The Exception, cu o temă incitantă: povestea unui ofițer nazist care are sarcina dificilă de a-l păzi pe Kaiser Wilhelm și o poveste de dragoste intre ofițerul neamț și o evreică frumoasă din Rezistența olandeză. În rolul Kaiserului l-am reîntâlnit pe Christopher Plummer. Filmul mi-a plăcut iar jocul lui Plummer, excelent. Nu mai știam prea multe despre el, aveam senzația că a murit și am intrat pe Internet. Ce surpriză minunată! Actorul are astăzi 87 de ani și face filme! The Exception a fost făcut în 2016 și la 86 de ani, marele actor Christopher Plummer, cel mai în vârstă actor de la Hollywood cu Oscar luat, s-a achitat deosebit de bine de rol.
Christopher Plummer s-a născut în Toronto, Ontario, Canada la 13 decembrie 1929. Mama sa a fost Isabella Mary iar tatăl său, John Plummer, secretar al Universităţii McGill. Plummer a studiat să devină pianist dar dragostea pentru teatru a fost mai puternică și mama l-a ajutat foarte mult în acest sens. A jucat în piese de teatru în timpul liceului. Și-a început cariera profesională atât în engleză cât și în franceză la Montreal, locul unde “am fost învățat să respect teatrul ca pe un soi de templu”, cum declara Plummer, familiarizându-se foarte devreme cu piesele lui Shakespeare. În 1950, obține un contract cu Canadian Repertory Theatre din Ottawa. Debutul său scenic va fi la New York, în ianuarie 1954. Joacă pentru prima dată pe Broadway în piesa lui George Philip The Starcross, apoi recunoașterea publicului și a criticilor vine odată cu aparițiile sale în roluri de excepție precum Marc Antoniu în Julius Cezar de W. Shakespeare sau Ferdinand în Furtuna, fiind supranumit “al doilea Lawrence Oliver” și cel mai bun interpret din acea perioadă al operelor shakespeariene. Va continua să joace în numeroase producții de pe Broadway și din West End-ul londonez. A fost unul dintre actorii principali ai Teatrului National din Anglia, ai Royal Shakespeare Company și ai festivalului Stratford din Canada.
Cele mai recente roluri de succes ale lui Plummer sunt reprezenate de cel al jurnalistului TV Mike Wallace în apreciatul film The Insider îi de rolul lui F. Lee Bailey în filmul de televiziune American Tragedy, o productie NBC. În continuare va putea fi văzut în Lucky Break, film regizat de Peter Cattaneo.
În afară de numeroase distincții primite în Marea Britanie, SUA, Austria și Canada, Plummer a mai câștigat două premii Tony, două premii Emmy, premiul Evening Standard, premiul Genie și multe alte nominalizări. A fost numit doctor în arte de către școala Julliard din New York iar în 1968 a primit din partea reginei Elisabeta a Marii Britanii, titlul de cavaler al Ordinului canadian, cel mai înalt titlu de onoare al acestei țări. În noiembrie 2001, a primit prestigiosul premiu Fovernor General’s Award pentru întreaga activitate în domeniul artelor. Ce să-ți mai dorești? Splendidă activitatea acestui mare actor canadian!
Christopher Plummer s-a îndrăgostit la timp de actorie. „Mi-am petrecut întreaga viață – spunea actorul într-un interviu acordat cotidianului The New York Times – pretinzând că ordinarul nu există și încercând să gândesc extra-ordinar tot timpul. Este singurul mod de a supraviețui”. Frumos crez, frumoase cuvinte! La mulți ani, maestre și să ne dai încă multe roluri!