Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un nor nemişcător

Un nor nemişcător

 

 

Un nor nemişcător

 

 

S-a îngălbenit mesteacănul,
numai în vârf are un moţ verde
ca o redută necucerită încă.
O să mai cresc, gândeşte el,
să văd mai bine până unde
a ajuns timpul care vineri spre mine. La orizont
un nor alb, nemişcător.
Valuri puţine pe cer.
Nerăbdător e şi mesteacănul acesta,
îşi zice timpul, nu m-am oprit
decât să-mi leg sandala
şi el a şi văzut.
Dar mesteacănul ştie că vine
regele lui şi îşi curăţă trupul,
mai tare îl albeşte,
îl văruieşte cu laptele cucului.
Poţi veni, timpule, îl cheamă mesteacănul,
dar tocmai atunci timpul îşi pierde
cealaltă sandală şi se apleacă
s-o caute. Văzând întâmplarea,
mesteacănul împietreşte
iar norul îndepărtat
i se şterge din minte.
Roua dă-n clocot.

 

 

Trei semne roşii în palma zilei

 

 

I

Se apropie cineva
cu un cuţit
de gâtul trandafirului…
Dă-mi, Doamne, puterea
să mă ofilesc
înainte de-a mă atinge!
se roagă el.

II

Mă îngân cu cucul.
Înşelătorule! zic eu.
Înşelătorule! zice el.
Până la urmă
râdem şi ameţim.
O nucă se rostogoleşte
şi ne striveşte
pe amândoi!

III

Care este
ultima ta dorinţă?
mă întreabă Destinul.
Ţi-aş spune-o pe penultima,
îl înfrunt eu.
Să-l întreb pe Regele Lumii!
se-nmoaie Destinul.
De un veac aşteptăm
răspunsul
pe aceeaşi piatră.

 

 

Va fi mai bine

 

 

Sufletul meu e în mintea mea
acolo stă el la o masă de lemn
şi tot ce scrie noaptea ziua se şterge
poate din cauza întunericului,
dar mereu ascunde câte un manuscris,
numai el ştie unde şi cu ce voie.
Să fie pentru zile negre! susură el.
Sufletul meu are şi un scăunel mic
la picioare, iar pe el o pielicică de iepure
de pe vremea când iepurii aveau două piei
şi nu mureau dacă le luai una.
El are un rând de simţuri ale lui,
numai că sunt mai ascuţite
decât ale trupului, şi-i simte
de la depărtare pe cei fericiţi.
Rupe din când în când dintr-o coajă de pâine
şi-o mestecă, apoi adoarme ca un prunc.
Are o fereastră şi o uşă, dar nu iese de acolo,
pentru că el este şi înăuntru şi înafara
minţii mele. Despre Univers nu ştie
mai multe decât alte suflete,
iar ştirile pe care i le aduc eu
îl cutremură. Ştiind că este nemuritor,
el nu poate ieşi din disperare.
Mult îl iubesc eu pe sufletul meu
şi în fiecare zi îi schimb batista
cu care-şi şterge lacrimile.
Duminica se roagă şi se uită
la marile partide de şah ale norilor.

 

 

O zi cu Meda

 

 

Nu sunt decât o formă de energie
care se duce dimineaţa în Parcul Central
să se întâlnească pe răcoare cu Meda,
să urce în barca de pe lacul Chios
pentru a ajunge la insula raţelor sălbatice.
O parte din mine rămâne acolo,
Alta urcă pe dealul abrupt numit Cetăţuia
să vadă până unde s-a întins oraşul
şi să întrebe ziua ce are de gând.
Şi acolo rămâne o parte minusculă
care scapă ochiului liber, iar forma mea
coboară, trece pe străzi, ajunge acasă,
se întinde în patul cald încă
şi cade în somn.
Când se va trezi va uita aproape tot
şi va zice că a fost vis, dar tocmai atunci
Meda va bate la fereastră
şi va face semn că l-a aşteptat destul.
Încet mă voi dumiri că sunt eu,
că am un nume. Meda va intra
şi tot ea îmi va spune că a văzut
o pasăre prăbuşindu-se peste turnul
Catedralei catolice şi s-a înfipt în
crucea de aur. Numai noi o putem salva!
a încheiat Meda.

 

 

O veste grozavă

 

 

În fântâna asta n-a murit nimeni.
De câte ori un disperat se arunca în ea
apa se ridica până la gura ei
şi-l trimitea afară la viaţa lui.
Dacă în ochiul ei cădea cineva din întâmplare
sau împins de o mână de om, atunci apa
se ridica urlând şi chema ajutoare
şi nu se liniştea până când
totul se termina cu bine.
Toţi cei din jur o ştiau şi o iubeau pe fântână
ca pe o sfântă, o curăţau de frunze
Şi beau apa numai de la ea.
Până într-o zi, când au găsit-o moartă,
plină de pietre de râu şi de cărbuni arşi.
Cei care au ajuns primii
au văzut acolo doi porumbei albi
şi strălucitori care le-au spus
acestora: nu vă întristaţi, fântâna
n-a murit, ci s-a ridicat la ceruri,
iar peste puţin timp,
când se vor găsi ucigaşii, ea va
învia în altă parte.
Iar martorii aceia cu care au vorbit porumbeii
au crezut şi au spus mai departe,
să se audă în toată lumea.

 

 

Valea Nandrului

 

 

E o floare numită scumpină
ea creşte împreună cu popilnicul
şi cu frăsineii, care se dau în vânt
după ea, numai o privire să le arunce,
numai un suspin să-i audă.
Norii se adună, furnicile cântă
şi alte minuni se petrec pe valea aceea,
încât stuparului Toma Ioan
nu-i vine să creadă şi îşi aruncă privirile
până sub pădure, pe dealurile
cu bujori sălbatici, de unde se întorc
limpezi şi primenite.
Adormit, soarele abia sclipeşte.
Dacă i-ar bate cineva la poartă acum,
nu l-ar primi şi i-ar striga:
Vino după ce-mi trece fericirea asta!

 

 

Dilema veche

 

 

Sunt două ghişeie la intrarea în rai,
unul la care plăteşti pentru faptele tale,
altul la care eşti răsplătit.
Tu la care te duci?
Cale de întoarcere nu-i, loc de stat
nici atât! Eşti pe cale să mai faci o greşeală.
Atunci îţi iei inima în dinţi şi strigi:
e cineva aici?
Eu! îţi răspunde ecoul.

 

 

Neprevăzutele

 

 

Cum te poţi supăra pe cineva
care-ţi calcă mormântul?
El crede că tu nu vezi şi nu auzi,
el poate nu vrea să-ţi facă niciun rău,
dar îţi face. Dacă păşeşte şi mai des
peste locul liniştii tale
s-ar putea să te revolţi, să te mişti
şi tot pământul de deasupra
să se surpe, iar omul vinovat
să cadă în el, lângă tine.
Mare-ţi va fi mirarea atunci
să te întâlneşti iar cu vecinul
care ţi-a omorât câinele!
Bineînţeles că el nu te va recunoaşte.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg