Născut la Stupca, în Bucovina (1952). Doru Cernea își face studiile universitare de arhitectură și inginerie la Iași, exersând în paralel meșteșugul compozițiilor plastice – pentru care dezvoltă în timp o adevărată pasiune. Din 1999, devine membru al UAP, calitate în care va expune constant, atât în formule individuale, cât și de grup, ajungând să fie recunoscut drept una din figurile marcante ai breslei artistice moldave. Laconic și cuprinzător în egală măsură, crezul său artistic este sintetizat de propoziția: „toate cele care se văd sunt trecătoare, numai cele care nu se văd sunt veșnice”. Dincolo de aceste cuvinte, este afirmată, pe de o parte, încrederea în puterea privirii, chiar dacă aceasta atinge de cele mai multe ori doar suprafața lucrurilor, dar și, pe de altă parte, neîncrederea în ceea ce este superficial și efemer. De aici, poate, și preocuparea de a zăbovi la granița – deosebit de promițătoare artistic – dintre vizibil și invizibil, dintre evidențele facile și ocultare.
Degajată de sofisticatele referințe livrești, pictura lui Doru Cernea tatonează de ani buni același numitor comun – lumina. Constanța circumscrierii tematice este evidentă în chiar unele din titlurile expozițiilor sale: Lumina umbrită (2014), Întunecarea luminii (2017), (Ne)liniștea luminii, Calea luminii, Taina luminii (2018), (Ad)mirabila lumină (2021). Care să fie justificarea recursului insistent la bine-cunoscutul arhetip solar? Dacă impresioniștii, la vremea lor, studiau lumina discret distribuită în cadre de peisaj, scoțând în evidență umbrele, intensitățile și tonalitățile cromatice ale acesteia, Doru Cernea invocă termenul într-un context diferit, atribuindu-i, cred, un dublu înțeles: religios (Dumnezeu-Creatorul este lumină, este „Lumina lumii”), pe de o parte, euristic (lumina este sursa, temeiul creației picturale), pe de alta.
Cei care-l cunosc îndeaprope știu că Doru Cernea este discret în privința propriilor opțiuni spirituale. Îndrăznesc să cred că, prin structura și educația sa, pictorul ieșean este înainte de toate un om religios, investind credință și entuziasm în tot ceea ce face. Aidoma unui sacerdot oficiind pe altarul clasicului șevalet, Doru Cernea „ritualizează” fiecare gest pictural. Lucrează cu patos și evlavie, chiar dacă tablourile sale evită convențiile reprezentărilor religioase. Lumea este frumoasă și trebuie redată ca atare, întrucât aduce în fața ochilor splendoarea creației lui Dumnezeu. Spunând că „Dumnezeu este lumină”, așa cum se afirmă în scrierile evanghelice (Ioan, 1,5), admitem implicit o dispunere antinomică a valorilor, în care termenul opus, Întunericul, joacă inevitabil rolul negației. Este stabilită astfel demarcația între frumos și urât, bine și rău, virtute și păcat, adevăr și minciună. În ordine simbolică, lumina va fi asociată spațiului larg, volumelor cuprinzătoare, perspectivelor ample, anotimpurilor, alternanțelor zi/noapte, culorilor calde, rațiunii, lui Dumnezeu, Ființei, în timp ce termenul rival va fi asociat spațiului închis, claustrant, perspectivei apropiate, ambiguității, obscurității, nopții, bătrâneții, culorilor reci, iraționalului, nebuniei, Diavolului, Neantului…
Doru Cernea este fără echivoc de partea filosofilor și teologilor creștini care invitau să fie urmată „calea luminii”, cea anunțată de Isus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8.12). Frumusețea lumii este evidentă astfel în lumina atotcuprinzătoare a Creatorului, pe care umilul creator-artist o reduplică imperfect, la scara sa.
Într-un alt înțeles, euristic de această dată, lumina este deopotrivă temeiul și mediul care face posibilă orice experiență artistică. Lumina funcționează, așadar, ca arhetip al oricărei creații. Asociată dorinței de cunoaștere și rațiunii emancipatoare, ea oferă indicii cu privire la mult-căutatul „sens” al lumii și al vieții oamenilor. Rolul privitorului nu este pasiv; el trebuie să tatoneze, să se apropie de miezul ocultat al rezoluțiilor decisive.
Aidoma arhitectului aflat în determinarea raportului optim între ideal și folosință, Doru Cernea sacrifică ideea sau conceptul în profitul sugestiei. Artistul urmărește anumite centre de interes, căutând prin subtile asocieri formale când să dezarticuleze structurile previzibile, când să „sistematizeze” haosul. Doru Cernea construiește un dispozitiv intuitiv de semnificare, cauționând jocul liber al imaginației, unul care mixează liniile și culorile în compoziții eminamente abstracte sau doar parțial tangente registrului figurativ. Claritatea și strălucirea compozițiilor vine din interiorul structurilor reprezentate, din dinamica și tensiunea lor internă, din chiar felul în care sunt puse „în lumină”.
Autorul urmărește nu explicitul, ci sugestivul și aluzivul – amplificate de mixajul elementelor aleatorii; el caută armonii, proporții, echilibre, linii de forțe cu potențial estetizant. Umbrele și tonalitățile negative accentuează impresiile de profunzime și mister, de „învăluire” strategică, în timp ce cadrele intens luminate „dezvăluie” frumuseți imediat accesibile. Tendința de esențializare, de evitare a surplusului sau a precarităților expresive, de tatonare a ceva ce se sustrage reprezentării directe face ca lucrările să fie percepute ca extrem de generoase în plan semantic. Predilecția pentru abstractizare și ambiguizare amplifică, așadar, impresiile de vag și indeterminare, fertile în economia unei hermeneutici deschise.
Perfecționist în alegerile sale, Doru Cernea se dovedește la proxima aniversare a celor 70 de ani un artist matur, stăpân pe uneltele sale, un „pictor al luminii” în sens larg, preocupat să dea o formă cât mai expresivă gândurilor și preocupărilor curente, în acord cu așteptările publicului exigent de astăzi.