Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un poet uitat – Mircea Ciobanu

Un poet uitat –  Mircea Ciobanu

În primăvara aceasta (2020) ar fi împlinit 80 de ani (n. 13 mai 1940, decedat la 22 aprilie 1996) și scriind în continuare ar fi putut să-și desăvârșească opera, și așa amplă (poezie, proză, publicistică, eseistică, traduceri din rusă și greacă), Mircea Ciobanu fiind un spirit independent, refuzând asimilarea în contextul generației șaizeciste (oricum făcea o figură aparte) și nici nu-și revendica vreun mentor, deși formula lirică barbiană este ușor recognoscibilă (asumată) în poezia sa de începuturi – a debutat cu versuri în paginile revistei „Tribuna” (1959) iar editorial, în 1966, cu volumul Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (în faimoasa colecție „Luceafărul” a EPL), receptat încă de pe atunci ca o personalitate matură, distinctă (N. Manolescu). A fost foarte apropiat de tineri, în calitatea sa de editor la „Cartea Românescă” susținându-i pe toți cei cărora le recunoștea talentul. A publicat mai multe volume de poeme dar producția epică (v. ciclul Martorilor ș.a.) i-a eclipsat, în bună parte, statutul liric, iar după 1989, cele două volume de dialoguri cu Regele Mihai I al României (Nimic fără Dumnezeu, vol. I-II, 1992, 1993, reeditate în 2004 și 2008) au făcut ca poetul să fie (aproape) dat uitării în dezbaterile literare ale actualității; Marin Mincu, în a sa Poezia română actuală. O antologie comentată (vol. I-II, Editura Pontica, 1998; vol. III, 1999), nici măcar nu-l pomenește. Reprezentativă, totuși, rămâne ampla antologie Patimile (Editura Eminescu, București, 1991) și, nu lipsit de interes, pentru evaluarea ideatică retrospectivă a creației sale, meditația asupra destinului uman, din eseul La capătul puterilor. Însemnări la Cartea lui Iov (1997).
Mircea Ciobanu resimte acut tensiunea veacului în care, fatalmente, își conduce existențialitatea: „E-n flăcări evul” zice, ca și Labiș, de altfel („trăiesc în miezul unui veac aprins”) numai că viziunea sa asupra atmosferei acestuia este diametral opusă: „Veacul umblă spre capăt, suflete-al meu./ Grindini bat din senin,/ Împărăteștile grindini, ascultă-le: bat din senin./ Unde-ar mai fi să te ascunzi?/ Eu, cu mintea întreagă și tânăr, spun iarăși:/ Unde-ar mai fi să te-ascunzi?” (* * *), pentru ca, după numeroși ani, în volumul Viața lumii (1989) reluând retrospectiv aceeași temă, să rostească evaluându-și verbul: „Și despre mine, chiar nici un cuvânt?/ E veacul la sfârșit și n-am spus încă,/ deși-l știam, cuvântul care singur/ să-mi țină loc de nume și poveste./ E veacul la sfârșit. Un rest din faima/ acestui soare mic vă stă și vouă/ pe creștet, nu doar mie – astăzi însă/ n-am dat, în schimb, nici ură, nici iubire,/ mi-a fost rușine, doar, și milă, milă” (Sub soare). Ideea unei posibile ascunderi din fața imperativelor epocii, se regăsește deplin în discursul său poetic, alambicat, ermetic după cum îl consideră critica vremii, poetul creîndu-și astfel propriul univers al emoțiilor într-un soi de abstractizare rafinată a verbului, în halouri barbiene: „Măsura timpului, sătul/ de-a fi zdrobit în roți dințate –/ de ce-n rostire de pendul?/ de ce în astre devorate// de foamea umbrelor și nu-n/ lăsata vouă așteptare?/ de ce în ape care spun/ de jos pătrarele lunare?” (Paloare). E o poezie neoexpresionistă, după toate ingredientele ce-o compun: „Oraș uitat de ploi – la porți căzuse/ în urme duse praf aurifer/ și streașini fără cuib scăpau inele/ de viperă topită la dogoare/ Ce stâlpi suiau, ce trepte! Lemnul ars/ suia ca spuma mării la cădere/ și piatra-n var trecuse, alungând/ la fluviul sec dulăi otrăvitori./ Culege ce-a rămas în urma ploii,/ nebunule, și suie-n turn s-auzi/ arașul alb cum apa-l părăsește/ și cum, scăzut, deasupra-l calcă suluri/ desfășurându-l: spațiu bun să-nșele/ cu umbra de la turn – al așteptării/ și-al urii de sămânță crunt cadran” (Oraș uitat de ploi). Învăluit în mistere, cu trimiteri spre un fantastic thanatic – „sunt barcagiul, duc morții în larg/ chiar în puterea nopții” – Vâsle – (viziune sibilinică, apreciază Marian Popa), universul acesta are valențele unui gotic târziu, pe care îl trataseră și cerchiștii sibieni altădată, în ritmuri baladești pe care Mircea Ciobanu le fertilizează acum dramatizând în sensul evadării din contextul realităților imediate: „Stă-n miez de turn, stă clopotul de os –/ bătea în dungă ieri, zvârlea în aer/ ogive și cupole, reci abside;/ în dungă-i da cochilia – azi tace,/ un stern de strigă ară plin de liniști./ Decât la ziua tecilor deșarte/ și-a suliței în praguri negre sol,/ mai bine lasă-l spânzurat, să-l bată/ doar unghiile strigoilor – și-atunci/ să dea de veste cernerea din lună./ Li s-a părut acum, când s-a întins/ deasupra pieții pacea, ca un gâde/ nu orbul funia a tras-o – și pe dale/ vezi limba încă vie căutând/ cu zbaterea pereții curbi odată;/ și clopotul, mai spui, e bolta gurii/ spre care crește-n loc de sunet, sânge” (În loc de sunet). Resimțirile angoasei diurne, se translează în halucinante imagini, ipostaze grotești deduse într-un context ireal: „În turn, sub roți de ornic, pe sub stinse/ bătăi de gong, adeverit al simplei/ atingeri cu pereții, am la gleznă/ un loc deschis: și dacă-mi laud rana/ ecou de mal înalt îmi intră-n gură./ Ca ieri aflam ce zvon despre vărsarea/ de sânge prin păduri? Persistă-n pâlnii/ și dovedită-n aburul colinei,/ acum o cred, cu ochii spre lunara/ descercuire, tălmăcită-n vise” (Coborând).
Perspectiva de profunzime pe care o pliază asupra înțelegerii lumii, în dinamica ei temporală, e de factură cosmogonică, în sens eminescian: „La început a fost amurgul/ și lucrul însuși era umbră. Umbra/ vibra-n văzduh cu sine, fără umbră,/ și, nensoțită, dovedea mai lesne/ decât acum când îmi îngână mâna./ Să cred că sunt – dar sunt abia la ceasul/ rostirii și-al abaterii sub streșini, nu când, pe ziduri, brațele suite/ (de șapte ori mai lungi!) arată câtă/ lumină a rămas necucerită” (Spun apei: la început a fost amurgul). Apăsătoare e și atmosfera citadină, cu peisajul său auster, pe care îl descrie într-un soi de pastel mecanic, tot în linia expresioniștilor: „Ține, traverse dospite-n argilă și smoală./ Fierului măduva-i crește și lemnul se-ngrașă./ Dincolo fierbe un dâmb dar acolo vederea/ tremură-ntreagă sub aburi odată cu dâmbul./ Podul prelinge unsori, de la ghintui se umflă;/ iarba se-nvață cu piatra și pâlpâie neagră./ Dunele-adună rugină – otrava e-n spinii/ crângului rar care scutur-n aer cărbune./ Ce nu știm despre secetă spune pe trepte/ orbul acesta, care spre mine coboară” (Despre secetă). E în totul un univers straniu, nu neapărat trist cât ivit din obscuritatea ființării, cu elemente ce par a se descompune grotesc, atinse de un duh al mortifierii, lâncezând în glodul unui pământ amorf peste care se abat neroditoare ploi de sare („Ninsori de sare, vinete ninsori,/ voi nori fierbinți și viscole de sare,/ sudori uscate voi, ale mulțimii/ de robi” – Ninsori de sare), o lume salvată prin armonia versului, prin cântecul în sine pe care Mircea Ciobanu îl rostește rostindu-se pe sine ca prezență imaculată („Cum negura m-alătură în neguri,/ târziu mă vei găsi și nu-mi vei duce/ pe umăr trupul asuprit de sunet./ Neîntrerupt se toarce pânza-n unghiuri/ și unde-i ceața sunt și eu, complice/ răstălmăcirii liniilor drepte,/ și-n cercul înnoptat pe unde umblu,/ scăpat din chingi pământul îmi trimite/ berbecii lâncezi, turmele mâloase” – Cum negura).
Poezia din urmă (Viața lumii, 1989) e construită alegoric, încărcată de faptele unui diurn solicitant, într-o participare marcată de fiorul vitalității renăscut, ce devine lucid și solicitant într-o sentință majoră a lumii: „Bine-a fost, aici pe pământ,/ mai bine de-atât nici cu gândul n-am fi gândit să ne fie.// Acum coboară întunericul, dar nu cel de ieri./ Acum bate un vânt cum n-a mai bătut de când lumea,/ văzduhul s-a urnit deasupra spinărilor noastre ca printr-o miriște, toamna/ o roată ce se rostogolește din munte și ne prinde sub ea” (De pe pământ). E momentul în care, nostalgic și solemn deopotrivă, își scrie un soi de epitaf în care se definește pe sine, lucid: „Am fost poet în vremea lui Ahab./ Vântul trecea pe deasupra,/ îmbătrânind tot mai puține cuvinte spuneam./ Stam între dune, scriam pe nisip/ doar pentru vânt, pentru limba și rarița lui/ neștiutoare de semne […] Știu că e frig și c-am fost,/ sub Ahab, vinovat de trufie./ De mânia lui, ah, n-am cântat,/ de tristețea lui n-am scris o vorbă” (Vântul Ahab).

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg