Michel Houellebecq
Serotonină
București, Ed. Humanitas, 2019

 

Din primele confesiuni, scriitorul-narator își informează cititorii că „povestea” recentă începe în Spania, dar spațiul în care viețuiesc puținele personaje este cel din Normandia și împrejurimi. Accentul nu cade preponderent pe relieful fizic, destul de plictisitor, fără farmec și originalitate.
Stilul prozatorului este al unui „analist” excelent, care-și destăinuie trăirile, planurile și eșecurile fără nici-o reținere, fiind un confesor fără timiditate și teamă că ar friza codul bunelor maniere. Dimpotrivă, spune lucrurilor pe nume într-un limbaj franc care zguduie conștiințele timide și rușinoase. Firile bisericești, care citesc romanul, se vor simți lezate în crezul lor intim.
Serotonina este un compus chimic prezent în organismul uman cu rol agresiv în creier, provocând incertitudini, nemulțumiri, lipsă de orizont deopotrivă în profesiune și în viața intimă. Eroul romanului este un mditativ care se chinuie deopotrivă pe el însuși și le bulversează pe persoanele, mai ales feminine, pe care le cunoaște întâmplător. Într-o anumită măsură, chiar autorul scrierii parcă e atins uneori de „serotonină”. Pentru pensionarii nordici nutrește „silă”, iar „răzvrătiții spanioli” îi provoacă doar dezgust. Nici „povestitorul” însuși, nici agricultorii pe care-i cunoaște nu posedă vreun „strop de clasă”!
Personajul „narator”, singurul consistent, este însuși autorul, angajat la Ministerul Agriculturii. El întocmește „note și rapoarte” pentru uzul consilierilor care patronează agricultura franceză, unde lucra pe bază de contract.
Una din caracteristicile surprinzătoare ale mediului social francofon, care-l frapează pe „erou”, este ambiția, de-a dreptul bolnăvicioasă a angajaților de a părăsi mediul socio-profesional în care s-au realizat, așadar aveau dorința de a părăsi Franța pentru o nouă țară și o nouă profesiune, după o perioadă scurtă de „preaviz”! Țările în care voiau să se realizeze erau indiferente pentru doritori: Groenlanda, Argentin, Brazilia ș.a.
Alt interes care-l frapa pe tânărul personaj era cel privind cunoașterea cât mai multor femei, de la cele care i-au căzut cu „tronc”, până la profesionistele „curviștine”, care împărțeau tuturor plăcerile sexuale, tinzând în această îndeletnicire spre „măreție” (!) în profesia lor. De aceea, naratorul se simte dator să ofere câteva „lămuriri” despre dragoste. În judecata lui, „dragostea” este privită și practicată diferit de către bărbat și femeie. La fel, termenul „iubire” este perceput diferit de către cei doi parteneri. În cazul lor, termenul amintit acoperă două realități radical deosebite. Pentru persoana feminină, iubirea este o „forță creatoare”, asemănată cutremurelor și răsturnărilor climatice, pentru că ea „întemeiază o lume nouă”, ea generează nașterea cuplului cu toate consecințele cunoscute. Ea se dedică „trup și suflet” unei noi realități. Pentru bărbat, ne spune romancierul, iubirea este „un scop, o împlinire”, iar nu un început ca în cazul femeii.
Sigur, autorul invocă afirmații din marii gânditori antici sau moderni. Uneori îl plasează pe cititor în plină contemporaneitate: Mitterand a fost deopotrivă un președinte „creator”, dar și un „fustangiu”, asemănător tinerilor care nu erau subjugați de preceptele bisericești! Apoi, cititorul răbduriu și cu dureri de cap este informat lapidar despre cancerul la creier (boală cu 10% supraviețuitori!).
În general, ființele care populează paginile romanului sunt posedate de porniri irezistibile spre înfăptuirea actului sexual în cele mai joase conduite, descrise de autor fără nici-o reținere. Pentru tinerii care aleargă mereu după „fofoloance”, fetele sunt niște „curve”, iar viața profesională e o „curvă și mai mare”!
Pe de altă parte, cititorul poate fi surprins de meditațiile contradictorii ale „eroului! aflat în „sala pașilor pierduți” din gara Saint-Lazare. Spontan, el constată că „nicio făptură omenească nu poate supraviețui într-o singurătate atât de necruțătoare”. De aceea el caută să-și creeze „un fel de realitate alternativă”. Reflectând, recunoaște că, în anumite momente ale vieții, a cunoscut „fericirea”, fiind competent să vorbească despre ea, deși o singură persoană îi lipsește! Pentru el, termenul de „pustiu” sufletesc evocă doar o „adiere din secolul al xviii-lea”, considerat unul de „rahat”! Aci, romancierul, revoltat de însăși viața pe care e obligat s-o trăiască, demolează spontan ceea ce clădise anterior.
De multe ori „eroul” e copleșit de singurătate, amintindu-ne de personajele literaturii romantice din veacurile trecute. Dar, „modernul” scriitor din veacul prezent suferă cumplit de singurătatea spiritului său, având nevoie de dragoste și îndeosebi de „păsăricile” persoanelor feminine pe care le întâlnește și care fac fericirea bărbaților, perpetuarea speciei și chiar a „social-democrației”! Cum astfel de idealuri nu pot fi puse în practică, scriitorul crede că civilizația actuală se va „stinge”: „moare de prea multă oboseală, din silă față de ea însăși” (p. 136).
Sigur, aci personajul cade în exagerări întâlnite și în alte genuri literare, dar literaturii propriu-zise i se permit astfel de exagerări ori evadări, departe de adevărurile comode recomandate de logica formală, obișnuită.
Alte pagini ale romanului îl instruiesc pe cititor cu privire la promovarea „seniorilor trilogiei normande”, adică a brânzeturilor cunoscute de români: „camembert, livarot și pont l’eveque”. De asemenea, prozatorul insistă mereu pe specificitatea provinciei unde își plimbă personajele și vorbește de „Patrimoniul normand”, cu referire la istoria și arta de a trăi în Normandia. Totodată, menționează și „Versailles-ul normand” (un castel uriaș ridicat de Ludovic al XIII-lea).
Tip meditativ, eroul romanului analizează, fără cruțare, conduita cuplului în cele mai năstrușnice situații: când din perspectiva iubirii romantice, când privind partenera ca pe un „păianjen prădător și veninos”, care ieșise din atmosfera promisiunilor adolescentine și pătrunsese în etapa „tocmelilor”, care anunțau finalul brusc al relației conjugale. Eroul nu e niciodată marcat de vreun regret, ci își analizează „victimele” precum un fiziolog vietățile sacrificate experimental. Totodată, își limpezește judecățile cu privire la „libidou”, „sodomie” ș.a.m.d. De aceea cititorul onest poate fi surprins de unele reflecții ale naratorului atunci când compară „somnul cu iubirea” sau iubirea cu un „vis în doi” (p. 141).
Pe de altă parte, surprind comentariile care-i amintesc cititorului de predicele monahale, rostite la înmormântări, când preotul îi încurajează pe oamenii miluiți și cu ochii scăldați în lacrimi, că vor ajunge „într-o lume mai bună, unde nu va fi nici durere, nici întristare, nici suspin, ci numai viață fără de moarte”! Pentru spiritul analitic al naratorului, astfel de „pasaje” se potrivesc, în romanul lui Houellebecq, ca „nuca în perete”, cum zice românul simplu pentru a-și potoli suferințele.
Autorul-narator își schimbă mereu părerile și obsesiile. El observă bețiile grupurilor de alcoolici care „sorbeau în mare viteză lichidul care îi amețea violent”, fiind asemănați de scriitorul cult cu „minerii din Germinal” (ai lui E. Zola).
În general, lumea exterioară în care viețuiesc personajele pasagere este „dură, nemiloasă cu cei slabi”, care nu-și respectă niciodată promisiunile, iar dragostea rămâne singurul lucru în care ei mai puteau avea încredere. Naratorul însuși se aseamănă binișor cu personajele sale, încât își recunoaște depănarea vieții lui „fără vreun eveniment vrednic de reținut” (p. 157). La fel, discuțiile despre economie sunt asemănate cu „cicloanele” și „cutremurele”! Părăsit de „dorințe”, chiar de „rațiunea de a trăi”, personajul-narator își trăiește „disperarea” la un nivel acceptabil, fiindcă majoritatea oamenilor trăiesc cu o rază de speranță, fără să răspundă în sens negativ întrebărilor pe care și le pun.
În atmosfera descurajantă care-i înconjoară, localnicii din Normandia resping sfaturile semenilor, iar când solicită așa ceva, o fac ca să nu le urmeze și să-și certifice, printr-o voce interioară, „spirala năruirii și a morții”, îndeplinind „exact rolul corului antic” (p. 215).
Pe plan general, peste omenetul normand plutește aceeași atmosferă catastrofică: se închid mereu alte uzine, sunt concediați mii de muncitori, sute de fermieri pun lacăte pe porțile crescătoriilor. Se vorbește tot mai des de măsuri protecționiste. Iar naratorul este copleșit de întrebările care-l buimăcesc: dacă mai există vreo șansă „să-ți iei viața de la capăt”, sau dacă „mai poate schimba ceva în dinamica lumii?”
„Pastila albă” cu care se termină romanul constituie „crezul” scriitorului: el „nu creează, nici nu transformă, (ci) interpretează”, „nu propune nici o formă de fericire”, „pentru că moartea învinge până la urmă”. Pe de altă parte, prozatorul însuși recunoaște că s-a lăsat „ispitit de mirajul libertății individuale”. Abia la sfârșitul romanului, el recunoaște că l-a înțeles pe Christos, „în exasperarea lui repetată în fața inimilor care stau ferecate: toți primesc semne, dar nu țin seama de ele…”
Citind cartea și scriind recenzia de față, subsemnatul a meditat asupra momentelor prea dese în care neamul românesc contemporan este cuprins de „disperare”. Politicienii noștri sunt cuprinși de acest sentiment în fiecare sesiune parlamentară ori prezidențială. Tineretul se străduiește să ajungă repede la idealurile visate, fie pe teren autohton, fie mai ales prin țări și continente, unde se poate îmbogăți rapid și realiza profesional așa cum, chipurile, în țara natală nu ar fi posibil. Oare și el trăiește, conștient sau nu, un sentiment al nemulțumirii, mai puțin al disperării? Dar scriitorii, artiștii și sportivii? Tuturor, e bine să le amintim cum au procedat în trecut T. Maiorescu și M. Eminescu, neamul Brătienilor, N. Iorga și mulți alții! Și ei au studiat în alte țări, dar s-au întors și au contribuit substanțial la progresul propriei națiuni.