Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un roman al interiorității reprimate

Un roman al interiorității reprimate

 

 

A doua aflare (1) este unul dintre romanele teribile ale acestor ani, care continuă linia deschisă de prozatorul creștin Dumitru Manolache în descendența marii literaturi ruse (și îi amintesc aici în primul rând pe Dostoievski, dar și pe Vodolazkin, cel din incomparabilul Laur). Dumitru Manolache ne-a obișnuit de multă vreme cu romane ale salvării, puternic intimizate, organizate în plan discursiv ca ample insule de monolog întemeietor, transformat în acest caz într-un dialog cu sine însuși în ipostaza de alter complementar. Același fir director al salvării, ușor de identificat în Sâmbăta mută (2016) sau în Absconditus (2018), marchează cumva și parcursul în apele adânci și tulburi ale prezentului text, de o frumusețe și de o profunzime rar întâlnite în proza contemporană. E firesc, prin urmare, să găsim și aici recunoașterea căderii, recunoașterea opțiunii pentru calea facilă a izbânzii imediate și iluzorii, recunoașterea îndepărtării de esențe.
Dublul complementar, o formă a negării de sine, apare brusc în viața eroului Ionuț Moisescu într-o zi de 2 februarie, în care se sărbătorește Întâmpinarea Domnului: „Am deschis și în prag stătea… fratele meu geamăn! Fratele meu risipitor. Parcă stăteam eu însumi în fața mea, cercetându-mă într-o oglindă, și parcă, din apele ei de argint oxidat, mă privea viața mea întreagă”. Acest dublu, încărcat de multiple semnificații, mereu deschizător de posibile interpretări (plecând de la însăși pilda fratelui risipitor, în care cel plecat și cel rămas împart, în definitiv același trup, neasumându-și contrariul), special construit pentru mărturisirea de sine, pentru spovedania ambivalentă (cei doi frați își mărturisesc și își împărtășesc moartea asumată), se reunește sub aceeași cupolă a semnificațiilor sărbătorii Întâmpinării Domnului, cu excepția zilei în care, în urma căderii de pe stabilopod, începe seria de întâlniri atipice, pe fundul mării, apoi în spital și în evadările închipuite în diferitele forme de alergare prin oraș. Găsim în acest dialog nu numai mărturisirea cinică de sine, a omului coborât în cele mai umbroase cotloane ale sufletului bolnav, ci și tulburătoare mărturisiri despre lăuntrica taină a liturghiei. Minutul de pe fundul mării, suficient cât să se deruleze o viață (splendidă condensarea interioară printr-o introspecție de o acuratețe rară) și apoi așteptarea cumplită, imobilă, cu coloana fracturată și cu șanse infime la viață (într-un, de asemenea splendid, amestec de real și imaginar din pragul trecerii, al adevărurilor ultime, al profundelor probleme ale ființei care își dorește mântuirea) fac din firul epic un traiect atipic în topologiile romanești clasice. Ceva care se deschide interior infinit, ca într-o serie de iterații fractale, transformă derularea epică din simpla ei desfășurare în plan exterior într-o cădere în abis spre salvarea de sine. De altfel, exterioritatea este difuză, orașul întreg e văzut cu privirea periferică a unui personaj care-și trăiește drama existenței, cei dragi sunt vag reliefați în raport cu cețoasa lume exterioară. O așteptare interioară nedefinită, chinurile fără de sfârșit ale unei traume dublate și amplificate interior, se suprapun unei așteptări în lumea din afară, a unei nașteri mântuitoare. În această lungă perioadă a penitenței, simbolicele gesturi – de la fixarea în cuie a unei coroane care să-i susțină coloana, amintind de cununa hristică – sunt cutremurătoare. Lectorul este bombardat de întrebări care îi sunt adresate fără menajamente, întrebări pe care el însuși le construiește influențat de dialogul interior dintre personajele distincte, fațete scindate ale aceluiași eu. Doar în lecturile marii literaturi ruse sufletul lectorului parcurge un similar proces de penitență, este supus unor asemenea tensiuni interioare, este prins în plasa atâtor reflexe ale faptelor cotidiene. Revelația aflării de sine, contopirea cu preotul geamăn: „eu eram părintele cu care mă întâlneam în fiecare zi a Întâmpinării Domnului”, este continuată de miracolul trezirii la propriul trup și, mai ales, de înțelegerea superioară a vieții, într-un alt orizont ontologic: „până recent viața nu mi se păruse decât natura organicului de a se naște din anorganic”. În acest orizont al aspirației ființei se ajunge numai în condițiile izbânzii interioare, subliniază apăsat Dumitru Manolache: „Unde nu am ajuns niciodată vom ajunge doar cu neputința”.
Tânărul personaj, Ionuț Moisescu, născut în 6 mai, ziua Sfântului și dreptului Iov, ajuns la vârsta hristică, suferă accidentul care se dovedește a fi recuperator de sine. Dumitru Manolache îl inserează pe protagonist, în desfășurarea de sine, nu numai în istoria unei convertiri ca în precedentele romane, ci și istoria unei minuni suprapuse convertirii. Tot ca în precedentele romane, sfârșitul biruitor, mântuirea, sunt marca acestei scriituri care amintește vag de proza voiculesciană. Limbajul trimite la ambiguitatea prozei lui D.R. Popescu. Același procedeu al focalizării variabile și al schimbării perspectivei pe diferite nuclee epice se întâlnește și în romanele lui Dumitru Manolache, ca de altfel utilizarea de diverse alte tehnici din cinematografie. Ca o complexă dizolvare de sine în lumi interioare, dublată de alte dizolvări de spații, lumea romanului lui Dumitru Manolache, în special cea din A doua aflare, este una a unui amplu poem în proză care deschide minții cititorului imagini de o complexitate senzorială remarcabilă: „La capătul unui coridor îngust, transparent și umed ca un uter chiuretat, creierul meu de-abia mai clipea, ca o șopârlă călcată de mașină pe asfalt. Aștepta, sau presimțea că se va întâmpla ceva esențial. Și, în această îndoială, mă vedeam pe mine cum trânteam de perete o ușă, de pe care se dezlipea un poster cu chipul fratelui meu geamăn, care cădea rupt, cu cele patru colțuri rămase lipite pe scândură”. Dar întreaga proză a lui Dumitru Manolache scoate în prim-plan viziunea creștină asupra lumii, propunând apărarea condiției umane într-o lume desprinsă de normele morale. În această lume întâlnim biruințele interioare, ca în mântuirile unora dintre personajele dostoievskiene, spre deosebire de absurdul moral în care alunecă personajele nemântuite ale lui D.R. Popescu. Aparent simpla formulă arhitectonică a romanului este strălucit completată de aventurile interioare, în egală măsură ca la părintele ciclului F, dar în ciuda aparentei simplități a parcursului epic, Dumitru Manolache se relevă a fi și de data aceasta un autor complex, care propune o literatură nicidecum facilă și de o densitate remarcabilă. Ceva din spiritul heraclitean al lui Dostoievski, așa cum l-a văzut Berdiaev, transpare și în proza lui Dumitru Manolache, cum transpare, de altfel, și dorința de salvare ontologică, devenită crez. Multiple personaje dostoievskiene se infiltrează în pielea personajelor lui Dumitru Manolache. Procesul de purificare interioară, de înțelegere a răului și de redare a lui în întreaga paletă de fațete grotești are o miză personală și ontologică și la prozatorul nostru, asemenea procesului similar din opera maestrului rus, trăind deopotrivă în exteriorul cețos în perioada marilor interogații și în interiorul curățat, limpezit în cele din urmă, după cumplitele coșmaruri și cumplitele ipostaze ale apariției diavolului, în încercarea de a se împuia. Motivul suferinței mântuitoare apropie opera lui Dumitru Manolache de cea a ilustrului prozator rus, într-o similară investigare a prezentului (metodologic vorbind), dar la o distanță de mai bine de un secol și în condițiile în care un alt cronotop devine definitoriu. O altfel de spovedanie se naște, așadar, dar tot ca modalitate artistică de pătrundere în subteranele ființei păcătoase.
Anunțata mântuire se produce prin fapta exterioară. Nașterea fiului Simeon rescrie întâmplarea biblică a bunului Simeon, tălmaciul Vechiului Testament în greacă, cel care a tradus cuvântul „fecioară” prin „femeie” și care s-a văzut nevoit să își numere anii până când Mântuitorul, născut din pântecul Fecioarei Maria, avea să fie văzut cu ochii lui îmbătrâniți. Demitizând și remitizând, într-un procedeu de ambiguizare care caracterizează opera lui D.R. Popescu, Dumitru Manolache îl așază pe pruncul Simeon în ipostaza de deschizător al profețiilor despre minunile personale. Lumina adusă de Hristos prin intrarea în Templu și în lume este lumina pe care noul Simeon o aduce în străfundurile iadului interior din care se înalță biruitor personajul mântuit. Găsesc în această A doua aflare a lui Dumitru Manolache romanul incredibil al unei interiorități reprimate după anii de exhibare în literatura noastră a unei exteriorități facile și lipsite de consistență.

 

 

Notă
1 Dumitru Manolache. (2021). A doua aflare. Prefață de Adrian Lesenciuc. Brașov: Editura Creator. 174p.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg