Consiliul
Județean Cluj
Un roman ca un roller-coaster
Cristina Podoreanu
Lup nebun
Bucureşti, Editura For You, 2017
Un roman alert, puternic subiectiv (de multe ori, pe parcursul cărții simți nevoia să diferențiezi precis între personaj și autor, fără a reuși neapărat) este cel scris de Cristina Podoreanu, Lup nebun. O proză care se construiește, în timp (Cristina Podoreanu fiind, iată, la al patrulea roman) cu instrumente minimaliste, ale unui cotidian acaparator, irupe în ultimul volum printr-o implicare auctorială cvasitotală, prin abandonul ingineriei textuale specifice tinerilor postmoderni, ancorați în exerciții sociometodologice de observare a non-esențialului cotidianist, chiar dacă autoarea este cunoscătoare a unor astfel de practici de organizare textuală. Cristina Podoreanu este, printre altele, absolventă Facultății de Litere a Universității Transilvania din Brașov și a cursurilor de creative writing din cadrul programului masteral de Traducere și Scriere Creatoare, sub coordonarea regretatului Alexandru Mușina.
Alimentat tot de jurnal – specie autobiografică aflată la îndemâna autorului tânăr, a observatorului focalizat pe realitatea cartierului, proximității, redată cu ironie, cu detașare – romanul Lup nebun se desparte de rețeta jurnalului postmodern al întâmplărilor dizolvante, al autoreferențialului parodic. Precedenta carte, Luna lui Zeze, publicată la Editura Aula (2012), bucurându-se de susținerea foștilor profesori, scriitorii brașoveni Adrian Lăcătuș și Andrei Bodiu, pornește practic dinspre aceeași specie a consemnărilor diaristului, a organizării textului în raport cu liniaritatea cronologică; este un jurnal „de vară al unei tinere naratoare care trăiește intens ritmul vieții moderne urbane, în interferența sau complementaritatea multiplelor planuri ale cotidianului” și „deschide cititorului un teritoriu nou pe care îl explorează cu talent narativ, acuitate psihologică, dar și cu subtil umor” (Adrian Lăcătuș). Dar, spre deosebire de precedentul, Lup nebun, articulat pe notațiile unui alt jurnal, oarecum în continuarea precedentului, sfârșește prin a erupe, după notația lovinesciană, sub „presiunea unei emoții”. Așadar, jurnalul însuși alunecă, se topește, devine una cu autorul său, nu puține fiind paginile în care impresia este că nu autorul își strunește textul, ci textul, dizolvând autorul, îl rescrie. Pentru că, spre deosebire de proza diaristică a scriitorilor decadiști (de la optzeciști până la postdouămiiști), caracterizată îndeobște de lipsa unei mize existențial(ist)e,
implicarea auctorială e totală în acest roman, dată fiind drama care oferă și subiectul povestirii, și evadarea din propriul proiect organic, palpând realități inserate în planul lecturii, mai puternice și mai vii decât realitatea însăși. Subminarea ironiei prin gravitate (traseul invers în raport cu instaurarea biografismului și cotidianismului decadiste în literatura română) transformă, în primul rând, o proză fără miză într-o proză cu o miză cât viața însăși. Pentru că autorul se lasă dizolvat de propria-i consemnare, își asumă singur parcursul textual, transferând trauma în planul ficționalului, debarasându-se voit de ea, închizând-o între copertele unei cărți vii, alerte, păstrând, dincolo de această nevoită alunecare, toate ingredientele scriiturii ultimilor ani.
Romanul Lup nebun poate fi lesne asemănat unui roller-coaster. Privit din exterior își expune șinele metalice, care ghidează parcursul cu suișuri și răsturnări, (aparent) neîntrerupt, cu o continuitate percepută greșit din exterior. Prin implicare, fie și în ipostaza de lector, parcursul cărții e altul. Ritmul devine cel care coordonează desfășurările. Sunt pauze mari de respirație între notațiile diaristice, există implicare, viteză, dar nu o viteză constantă, și nici măcar o mișcare uniform accelerată. Ceva din parcursul întortocheat al desfășurării unei vieți reflectate, cu suișurile și răsturnările ei, se transformă într-un parcurs în oglindă ca ritm al textului. O tânără, același personaj care vine din scrierea anterioară, pasionată de călătoria pe motocicletă, se aventurează cu Hornetul albastru în viață. Îl întâlnește, din întâmplare, pe Giani, cu care intră, în paralel sau pe aceeași motocicletă, într-o lume a accelerărilor sau decelerărilor. Așadar, din perspectiva arhitecturii romanești, o construcție simplă, un set de șine care duc, printr-o ritmică a dialogurilor, printr-o desfășurare predictibilă – parcurgerea straniului traseu al roller-coaster-ului. Povestea de dragoste este însă excelent dozată din perspectiva ritmurilor, din perspectiva angajării personajelor. Aici se face diferența: evoluția lor pe parcursul unei instalații pre-existente, a unui roller-coaster, să-i spunem destin din perspectiva eroului feminin al romanului, înseamnă forțe care acționează asupra lor, centripete și centrifuge, care îi apropie simultan sau îi îndepărtează pe unul de celălalt, înseamnă viteze – realitatea cotidiană este redată prin turație, prin afișajul de la bordul Goldwing-ului, de pildă –, înseamnă o excelentă dozare a resurselor cu care este construit romanul. Undeva, o dată cu scăderea spre zero a tuturor mișcărilor, pe cel mai înalt punct de pe traseu, înainte ca iureșul coborârii să fi apucat să producă efecte, Giani începe să parcurgă sub impuls altă traiectorie decât cea ținută sub control de șine. O moarte stupidă oprește într-o stranie dimineață respirația. Urmează coborârea. O coborâre alertă, o ruptură, o cădere, într-o ființă care oricum urmărește traiectoria firească a partenerului ei, spre nori. Dedesubt, pământul clisos, sub pătura de nori denși, nu mai sperie în ciuda apropierii accelerate. Singura luptă este pentru păstrarea lucidității, a minților:
„Zilele curg sub formă de pastă groasă și cenușie. Nici un gând suficient de important să se transforme în scânteie. Și de acolo în foc. Nimic. Lupta pentru supraviețuire. Pentru păstrarea minților.” (p.134)
Episoadele intitulate După, posibil de datat, dar situate într-un parcurs paralel, fără dată, fără importanța datei, sunt apăsătoare. Sfâșietoare. Teama și durerea fizică nu mai contează. Privirea continuă să urmărească o dâră pe cer.
Așadar, cu un instrumentar sărăcăcios, cu o arhitectură romanescă minimalistă, dar cu o poveste de dragoste amintind de inevitabilul clasicelor Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta, Cristina Podoreanu construiește atipic, într-un decor al minimalismului expresiv de factură decadistă, postmodernă, în orizontul unei proiecții arhetipale, a iubirii interzise. Cu o mână sigură, a unui scriitor pe care destinul l-a deturnat și îl poartă invers, pe parcursul subminării ironiei cu gravitatea.