Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un roman cinema

Un roman cinema

 

 

Adrian Țion
Ape salmastre
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2020

 

 

Trebuie să crești între ape pentru a simți apa din trupul propriu mai mult decât sângele. Viața pulsează, poate să-ți dea totul și „poate” să nu-ți dea nimic. La fel este apa, aidoma. Mai mult, poate și să îți ia, dar poate și să-ți ofere detectarea, căutarea, preocuparea de fiecare zi. Hobby, poftim! Apa, ce fantezie narativă!
Romanul Ape salmastre de Adrian Țion (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020) – repet titul pentru că are o anumită semnificație în construcția epică, desemnând nu amestecul care se formează la întâlnirea unui fluviu cu apa sărată a unei mări, unui ocean. Viața umană poate fi altfel de amestec, cu salinitate variabilă între dulce și sărat, de culoare viariabile, ca albul și negrul, deși acestea nu sunt culori, caz în care putem comenta viețile în gri, sau în roz-bonbon.
Viața unui om simplu, matur, căsătorit, lucrător la o mică întreprindere, Sanepid, carevasăzică, bugetar. Nicolae Podorean, în timpul liber, acvarist amator. Neputința lui de a exista cu familia pentru o viață fluentă, firească unor orășeni, se revarsă în sine. Nici soția nu îi este aproape. Societatea în care trăiește nu are repere, nici viitor previzibil. În „noua” varietate a existenței, urbanul și ruralul de după ’89, cu revoluție cu tot, au eșuat în chingile unor profitori, nu „întâmplător” proveniți/ parveniți de sub „mantale” proteguite de „sus”, de la mama trecută, la mama viitoare, „ale noastre”, democratice, europeane. Nimic mai stupid, decât să crezi, tu, om mărunt, că poți să înfrunți societatea. Să pariezi pe cei din jurul tău, care, prieteni sau mai puțin priteni, oricând te pot arunca în uitarea comunității. De treizeci de ani, o sumedenie de oameni au ajuns să trăiască în sărăcie, întinzând mâna cu speranțe către dreptate și echilibre sociale, mereu promise populației, cetățenilor, de către zona politică, niciodată satisfăcute.
Cartea lui Adrian Țion are un reper limpede: o demascare fățișă a tarelor unei societăți așa-numite moderne, în care se trăiește la grămadă, traiuri „realizate”, „implementate” fără niscai fronde, fără tamtam politic, înafara oricăror zbateri publice, fără apeluri la înalte administrații statale, în care deseori poți eșua. Autorul bine procedează narativ.
Sub masca desfășurării „fluviale”, de ape care inundă umanul până în cele invizibile celule, sub „tutela” epică a unor existențe comune, urbane, aici, se descrie tragedia lui Nic Podorean și a fiul său adoptiv, Pușu, la naștere, pe nume Fabian Cristurean, apoi dispariția adolescentului din viața familiei Podorean și a mamei, Amalia, ca precedent ori urmare a faptului că sub presiunea „societății”, mai bine spus, a unor patroni, mahări ai zilei, Nic Podorean execută o închisoare de doi ani, condamnat pe nedrept, evident, pârât că „practica comerț ilegal cu peștișori de acvariu”. Ha… Chiar e de râs! Și, mai mult, părăsit de prieteni, dacă or fi fost priteni, de soția și fata lor, acum apare un Nic singur, present numai cu „apele” lui…
Din ce pricini…? aflăm din filmul romanului. O narațiune închegată, bine construită de Adrian Țion. Cu final în care aflăm că Pușu, fiul familie Podorean, revine acasă după o escapadă de doi ani în Italia, despre a cărui existență niciunul din membrii familiei, între timp, nu a mai aflat nimic. În Italia, unde a fost dus de tatăl său biologic, Fabian Cristurean. Pușu revine acasă, pe Arieș, nu pentru că trăind și muncind în „cisma Europei” nu a învățat, ci tocmai pentru că acolo a învățat „viață”, locuire în societate, nu pentru că acolo, în Italia, nu și-ar mai fi găsit starea. O reîntâlnire, tată adoptiv, fiu regăsit prin sine, la final de roman, e tocmit regizată de autor.
Romanul este o pledoarie pentru luarea în seamă a atitudinilor și conduitelor adolescenților și a generațiilor tinere de azi. Despre care multe voci aiuritoare, unele chiar „academice”, desprinse prin „mass-media”, „profesorale”, chiar de nivel ministerial, le desenează o falsă percepție socială și identitară.
Ne uităm în jur și rămânem uimiți de felul în care educația și cultura în țară sunt tratate „la cel mai înalt nivel”, mai ceva decât, cum pe vremuri, „așa s-a călit oțelul”. Astăzi oțelul adolescenților se pare că e pus „la topit”, europenește, fals-didactic, fals-pedagogic.
S-ar putea vorbi și despre însingurare în această carte, însă nu aici conduce pensula scrierii. Ci la marginalizare socială, tipică urbiilor de consum, „supraevaluate” prin practici politice și prognostice oculte de ignorare a întregii medii orășenești, captive toate, aflate sub tutele „organiciste”, atomizate de către mafii, la urma urmelor, niște „corpuscule” monstruoase, ignobile. Nimic nu poate suplini supralicitarea derizorie, în fapt, demobilizarea unei „societăți”, fie aceasta și comunitară, în favoarea marginalizării controlate „pandemic” a oricărui individ uman. Cu atât mai puțin prin mediul acvatic, prin apa cea de toate zilele, vie.
Ce mai poate urma?… Filmarea prezentului, care continuă.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg