Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un roman controversat

Un roman controversat

 

Michel Houellebecq, Supunere
Traducere din franceză și note de Daniel Nicolescu
București, Editura Humanitas, 2015

 

Scriitorul Michel Houellebecq este un nume cunoscut și apreciat în literatura franceză contemporană. S-a născut în 1956 în insula Reunion. Poet, eseist, romancier și regizor, el este tradus și elogiat pentru scrierile sale. Deși, în tinerețe, a început studii universitare în câteva domenii, treptat le-a abandonat, fără să obțină vreo diplomă.
Dintre scrierile lui, amintim cartea În căutarea fericirii (1991), pentru care primește premiul „Tristan Tzara”. În 2010 a publicat romanul Harta și teritoriul, tradus repede în Germania și Italia, pentru care primește premiul „Goncourt”.
Citind romanul Supunere, eu nu m-am entuziasmat deloc. Probabil, cititorii tineri vor fi fost plăcut impresionați. Criticii și gazetarii francezi l-au lăudat cu asupra de măsură: autorul are „geniul detaliului semnificativ”; el îmbină fericit „concretul cu abstractul, narațiunea cu filosofia” și este „cel mai dens și mai tulburător roman” al scriitorului.
Fiind scris la persoana întâi, el se compune din „monologuri dramatice” ale autorului în postura personajului – narator care se confruntă cu prea multe conflicte ce bântuie societatea franceză (mai ales pariziană) din ultimele decenii. Așadar, după substanța epică, este un roman „cronică”, scris de un condeier modern, revoltat de lumea încrâncenată în care-și duce existența. Din multe perspective, personajul-narator care-și devoalează obsesiile, gândurile și ipotezele privind lumea în care viețuiește, este un intelectual modern, deloc liniștit, mai degrabă revoltat de tot ce i se întâmplă lui și puținelor cunoștințe care se ivesc în traiectoria sa.
Dintru început, el se zbate să-și limpezească judecățile proprii despre literatură. Ele sunt ale unui intelectual din plină contemporaneitate, îndrăzneț, chiar drastic atunci când le confruntă cu cele vehiculate de societatea franceză contemporană. Iată câteva. După el, „prea multe lucruri au fost scrise despre literatură”, despre „caracterul specific” al acesteia ca „artă majoră a unui Occident care își atinge sfârșitul sub ochii noștri…”. Așadar, el pune un diagnostic corect societății din care face parte. Mai departe, adaugă: spre deosebire de muzică sau pictură, literatura poate da „senzația de contact cu un alt spirit omenesc, în totalitatea lui, cu slăbiciunile și înălțimile, cu limitările, micimea, ideile fixe și credințele sale”. Personajul-narator, care vorbește la persoana I, își exprimă admirația pentru frumusețea stilului și muzicalitatea frazelor, profunzimea gândirii autorului, originalitatea ideilor sale. Toate acestea, spune el, nu trebuie disprețuite pentru că autorul este o ființă umană, pe care cititorul o iubește și dorește să petreacă zile la rând în compania lui. Aceste idei sunt corecte, însă parcă ele sunt extrase dintr-un tratat de teorie literară, consultat de majoritatea studenților filologi. Aci personajul s-a substituit profesorului de teorie literară.
În contrast cu aceste opinii, cele cu privire la studiile universitare în domeniul literelor, personajul are o părere catastrofică. Excepție, spune el, fac studenții „dotați”, care se realizează printr-o carieră universitară chiar în domeniul respectiv. Pe de altă parte, deși personajul-narator este profesor la una din „Sorbonele” Parisului, prea puține amănunte aflăm despre atmosfera academică, despre cursuri, seminarii și polemici, pentru că el este năpădit de evenimentele social-politice, pe care le comentează mereu în spirit critic. De pildă, cititorul află că „Frontul Național” va câștiga, la un moment dat, alegerile, că „extrema dreaptă” agită spiritele la o provocare „anti-islam”, Apoi, observă că unii intelectuali se află în „intimitatea mișcărilor identitare”. Dacă unii politicieni refuză „colonizarea musulmană”, alții firmele americane, ceilalți condamnă cumpărarea patrimoniului național de către capitaliștii din India și China.
De asemenea, pe la colțuri de stradă, se vorbește de existența secretă a unui document privind „pregătirea războiului civil”, care va izbucni între musulmani și restul populației. Controlând natalitatea, „Frăția Musulmană” se simte obligată să ceară ca fiecare copil francez să aibă posibilitatea și să beneficieze, la începutul și sfârșitul școlarității, de un „învățământ islamic”. În consecință, cadrele didactice trebuie să fie recrutate dintre musulmani! Din aceste motive, personajul – narator își dă seama de prăpastia dintre populație și cei care vorbeau în numele ei (politicieni și ziariști). Astfel se convinge că Franța cu tot Occidentul se îndreptau spre un război civil, deși mulți francezi rămâneau „resemnați și apatici”.
Situația confuză de pe plan politic se simte și la facultate: unii profesori se consideră încă „invulnerabili”, alții lucrează, în secret, și la Direcția Securității Interne. Dezbaterile de la facultate se axează mereu pe doctrinele catolică, islamică, ateistă ș.a. iar polemicele se sfârșesc cu negarea Divinității și citarea afirmației năstrușnice a lui Bakunin: „Și chiar dacă Dumnezeu ar exista, ar trebui să scăpăm de el!”
Aceste dezbateri contradictorii din jurul său, îl determină pe erou (consultând și niște ideologi moderni), să accepte Supunerea absolută, pe care o consideră „punctul de vârf al fericirii omenești!” Prin „Supunere”, el înțelege și justifică supunerea femeii față de bărbat și supunerea omului față de Dumnezeu, așa cum o concepe Islamul. (p.256) Din această perspectivă, subliniază personajul – narator, Coranul ar fi un „uriaș imn mistic de slavă”.
Toate aceste judecăți ori revelații îl determină să se întrebe dacă acceptă sau nu modul de viață al islamiștilor, bazat pe doctrina mahomedană, din care el reține: o soție de 40 de ani pentru cratiță, una de 15 ani pentru „alte chestii”, apoi 1-2 neveste de vârste medii…! Pentru a se dumiri, eroul consultă cartea „Zece întrebări despre Islam”, cu ajutorul căreia se lămurește asupra „poligamiei”, „milosteniei”, asupra „selecției naturale” ș.a.m.d.
În contrapunere cu preceptele islamice, personalitățile Creștinismului sunt disprețuite (cu ajutorul lui Nietzche și al altor filosofi moderni). Astfel, Creștinismul este privit cu dispreț pentru că s-a sprijinit pe „personalitatea decadentă și marginală a lui Isus”, care se complăcuse în „tovărășia femeilor!” (p.267) Apoi, Isus n-ar fi dat dovadă de mare discernământ când a iertat-o pe femeia adulteră cu argumentul „cine n-a păcătuit?”
Multelor contradicții privind doctrina creștină sau islamică li s-au adăugat derapaje din propria viață a eroului: eșecuri repetate în dragoste, concedierea de la Sorbona, care a devenit universitate musulmană. Astfel, personajul constată că existența lui intelectuală a ajuns într-un „punct mort”, deci își isprăvise viața de intelectual sub pavăza catolicismului, acceptând (după lungi deliberări) convertirea la islamism. Așadar se convinge de adevărul că, la 44 de ani, cariera lui de universitar s-a sfârșit și urma să trăiască fie în calitate de dascăl la sorbonarzii islamiști, fie să viețuiască „din amintiri și din pensie”!
Totuși, pe plan individual, bărbătesc, personajul se mângâie cu constatarea obsedantă că unul din organele sale nu l-a trădat niciodată (penisul), nu i-a produs deloc „dureri, ci numai desfătări trupești”! Așadar un roman preponderent sociologic se încheie precum romanele pornografice. Din multe considerente îl socotesc un roman „controversat”. Cititorului nu i se oferă convingeri ferme într-o direcție sau alta, ci este lăsat să le caute în continuare, după capacitățile și preferințele fiecăruia.
Afirmam în primele rânduri ale comentariului nostru că romanul Supunere nu m-a convins că e unul „excelent”, așa cum l-a judecat critica franceză. În ansamblu, el prezintă o lume aflată în disoluție, dezorientată și brăzdată de o mulțime de conflicte. Dar, ca specie literară, îl socotesc mediocru, de serie. Prea multe aspecte (sociale, politice, religioase, psihologice și sexuale) întrerup monologul interior al personajului. Cititorul onest este sau va fi convins că e ceva „compozit” în structura lui. Dorind să înfățișeze o lume asediată de multele probleme care-și caută rezolvarea, scriitorul a intuit un adevăr: și personajul narator, și întreaga societate din care face parte se află în destrămare, fără vreun orizont sau ideal bine conturat. Trecerea la islamism încă nu e convingătoare pe plan artistic. E doar enunțată, prefațată. Probabil, o altă carte a autorului îi va convinge pe cititorii europeni de „binefacerile” și „fericirile” islamismului. Deci cartea poate fi interpretată ca un semnal de alarmă pentru societatea europeană contemporană.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg