Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un roman despre boala uitării la Centenar

Un roman despre boala uitării la Centenar

 

 

Florina Ilis
Cartea numerilor
Iași, Polirom, 2018, 576 p.

Cartea numerilor este o poveste spusă pe voci multiple, amestecate, greu de urmărit, voci ale unei subiectivități neasumate prin personajele pierdute unele în altele, dar total asumate ca întreg de autor – cunoscuta prozatoare Florina Ilis. Ca nume, romanul se trage din familia celor „cinci suluri” (Pentateuh), dintr-una dintre primele cinci cărți ale Bibliei, Numeri sau Cartea numărătorilor, care începe cu recensământul triburilor israelite în deșert. De altfel, acesta este și numele evreiesc al cărții, B’Midbar (În Pustiu), proiectând cei patruzeci de ani de călătorie, de revoltă și regăsire, de pierderea credinței și iminenta aflare a pământului făgăduinței. Numerii se întâmplă înainte de trecerea unui Iordan care să desăvârșească, să împlinească promisiunea. Și Cartea numerilor e despre un recensământ subiectiv și despre o călătorie de o sută de ani, așadar mai lungă decât cei patruzeci de ani în pustia comunistă. În Cartea numerilor se desfășoară o familie – o seminție – în ispita pustiei, proiectată pe patru generații asumate în raport cu pământul Transilvaniei: a luptătorilor, a beneficiarilor, a dezrădăcinaților și a recuperatorilor (presupuși). Recuperarea pământului este intenția tuturor personajelor; recuperarea prin afirmarea identității, prin poveste, adevărata recuperare a făgăduinței (trecerea dincolo de Iordanul cronologic al faptelor din roman) este intenția doar a unuia dintre personajele din cea din urmă generație, Eusebiu Illea.
Comunitatea în cauză, acea seminție extinsă, luând în calcul înrudirile și alianțele, indiferent de etnie sau religie, parcurge pustia, regăsindu-se – ironic transformată – la cea de 500-a aniversare a satului, și ea măsluită, contrafăcută („De fapt, îmi șoptește Cornelia, sunt 489 de ani, nu 500! Primul document unde se pomenește numele satului e de la 1529”, p. 553). Legământul se clatină. Generația pierdută nu pare a fi (doar) cea a dezrădăcinaților, ci și (sau mai ales) cea a recuperatorilor, care nu sunt în stare să revendice cu adevărat, în numele legământului neschimbat, identitatea. E o recuperare aparentă, într-o istorie modificată, măsluită, relatată cu ironie și distanță. Cumva, ploaia care spală totul – și rătăcirile în pustie, și generațiile pierzându-și credința – se instituie în final, odată cu nașterea dătătoare de speranță:
„- Cum nu stă apa pe streașină, așa nu steie pruncul și să iasă… șopti bătrâna de câteva ori. Cum nu trece apa…
Dar glasul molcom al femeii fu acoperit de un nou tunet ce răzbi în tăria cerului atât de puternic, încât am avut impresia că pământul se va crăpa până în adâncuri, despicându-se. […] Un fulger apăru pe cer, simultan cu tunetul, tăindu-mi pofta de a mai adăuga ceva. Ca la comandă, ploaia porni să cadă în rafale puternice, împrăștiind oamenii.” (pp. 566-567)
Undeva, prin ploaia și nașterea ce încheie romanul, se face anunțul unei alte etape pe un pământ al făgăduinței în risipire de sine. Prin Cartea numerilor se încheie un ciclu, început oarecum cu nașterea simbolică din 1959 a lui Anghel, fiul lui Mărin Ion, a celui care urma să „recupereze” pământurile și conacul; un ciclu început cu arestarea bunicului Gherasim și cu mai recenta confiscare a pământurilor, după ploaia de petale de măr pe pământul reavăn. Relația cu pământul – temă centrală a prozei ardelenești –, se rescrie și se risipește deopotrivă în lucrarea Florinei Ilis. Cumva, romanul ardelenesc e romanul pământului făgăduit. Dar unde se poziționează povestea acestui pământ după generația absentă, aceea a trăitorilor în comunismul pierzător, și mai ales după generația „recuperatorilor” incapabili să revendice memoria pământului și seminției, incapabili să o împrospăteze? Șuierul de fundal al dezbinărilor, potențiala pierdere a pământului făgăduinței – acela deja confiscat de statul comunist de la bunicul Gherasim și pierdut poate definitiv dincolo de ultima pagină a cărții – sunt de fapt semnele unei așezări în alt plan. Cartea numerilor atenționează asupra posibilității de repetare a păcatelor, ca lucrare izvorâtă mereu din aceeași carte, în același orizont al nașterilor și ploilor succesive. Păcatul în chip repetat e tema recurentă a cărții.
Prin Cartea numerilor, Florin Ilis excelează în organizarea mecanismelor povestirii. Spre exemplu, nu ezită să împrumute din istorie și din științele sociale metode de lucru apropiate muncii de investigație a scriitorului, transformând lucrarea ficțională în docu-ficțiune. Introducerea cadrelor fixe în derularea cinematografică a poveștii – a fotografiilor care joacă, precum în opera laureatului Goncourt, Jérôme Ferrari, rolul de coagulare a faptelor din proximitate – duce la rescrierea, reinterpretarea, repoziționarea conținuturilor, mai mult, la imaginarea poveștii, a întâmplărilor din parcursul istoric al seminției. Este cazul acelor episoade refăcute din cadrul static declanșator, cel surprins de fotograful Fehér Zoltan, sau de vocea înregistrată pe bandă de magnetofon, sau de ipostazele reîntâlnirii întipărite pe retină, din care se nasc poveștile închipuite din mintea lui Eusebiu Illea (un alter ego al autoarei, probabil). Florina Ilis proiectează cu măiestrie lumina construcției multiple prin personaje și martori, prin voci infailibile și necreditabile, într-o poveste care, în ciuda realismului ei, se derulează alegoric. În acest decor pigmentat de personaje documentate, ele însele dând seama de vremuri prin biografiile lor asumate și publicate/ înregistrate, care transformă romanul în docu-ficțiune (v. Titus Illea, Memorii din călătoria de dincolo, Cluj-Napoca: Scriptor, 2004 sau banda magnetică din 1939 cu vocea lui Petre Barna), alegoria devine și mai puternică prin tocmai aceste rădăcini stabile, adânc înfipte în realitate.
Cartea numerilor nu e simpla reinterpretare a cărții a patra din Pentateuh. Povestea biblică nu servește drept șablon, ci e miză în repovestirea rătăcirilor din pustie. Alegoria nu este cea biblică. Pista recensământului neamurilor e o fundătură. O va constata, pe final, Eusebiu Illea. Și pomelnicul neamurilor de la ceremonie (pp. 544-545), și vocile, corul vocilor ca instanță a trecerii, ca în tragedia greacă, aducând aminte de seminție de la Petre Barna la micuța Augustina, proaspăt născută, de fapt invers, în parcursul pe dos, nu fac decât să abată de la adevărata provocare:
„M-am tras să aud mai bine continuarea, dar, în tumultul zgomotos de voci, al aplauzelor care izbucniră în rândurile din față și-n vuietul necontenit al mișcării oamenilor și-al freamătului încă nestins al furtunii, vorbele acelea se pierdură în larma fără de sfârșit a lumii.” (p. 571).
În această larmă a lumii, simptomatică este boala bunicii Zenobia, memoria ei risipită de Alzheimer. Boala uitării se așază peste comunitate. Nu derularea numelor e importantă, nu recensământul în sine, nu pomenirea salvează. Un recensământ fals e pe cale să se producă, prin înmânarea de diplome, în comunitatea încă rătăcită de pe Crișuri. Un recensământ fals a marcat, într-un fel, fiecare generație. Promisiunea (prin excelenta proiecție naratologică a numelor biblice Ioachim și Ana, cei cu a căror poveste de dragoste începe la propriu romanul) se risipește prin însăși această derulare de liste. Blestemul asupra neamului este traductibil prin uitare. Povestea, ca în cartea biblică, nu e unică. Recensământul nu e al oamenilor, nu lista numelor contează, ci povestea lor. Cumva se salvează un Petre Barna, dar se salvează și Gherasim, și Zenobia, cu toată uitarea pe care o revarsă peste neam, amestecând faptele. Din această perspectivă privind, povestirea e subiectivă, se îndepărtează de neutralitatea epistemică a documentării. Autoarea își menține distanța față de lumea cărții ei și nu intervine prin poziționări ferme decât rareori, cum ar fi în dialogul dintre Eusebiu Illea și Antonio Cesare, personajul emblematic al identității pierdute în roman.
Cartea numerilor e romanul necesar al veacului, al centenarului neîmplinit al României. El se desăvârșește în chip simbolic la Centenarul Marii Unirii, pentru a aminti de neîmplinirea făgăduinței, de risipire, de pierdere, de uitare. E o carte greu de răzbătut, ca trecutul însuși – după cum remarca și Irina Petraș1, –, totodată greu de scris, în care descendența privilegiată, posteritatea recuperatoare și adevărul faptelor se dovedesc a fi iluzii. O carte care, deși conectată la credințele zonei, la inepuizabilele povești ale eroilor seminției (pușca vrăjită a lui Petre Barna, nenorocirile familiei declanșate de împușcarea mistrețului, cerbul fermecat etc.) se relevă drept o carte a uitării treptate, în care, privind invers, rătăcirile nu sunt ale fiilor, ci ale părinților. Întoarcerea tatălui risipitor e adevărata poveste: o poveste a pierderii legăturii adevărate cu pământul promis, o carte a Numerilor întoarsă în care automulțumirea, împăcarea cu sine, lipsa de interes, îndepărtarea de adevăr, de istorie, de pământ, desăvârșesc adevărata risipire. O risipire simptomatic exprimată prin boala uitării, a personajului-cheie Zenobia, ca o boală a uitării noastre în Centenar. Episodul rătăcirii în pustia roșie este pretextul (în reinterpretarea căutărilor după Pentateuh) de a vorbi despre realitatea unei degradări a memoriei neamului:
„Mi-e aproape imposibil să suprapun imaginea casei din poveștile auzite în copilărie cu imaginea declinului de acum. Imaginea de altădată a bunicii, cu cea a bolnavei de acum. Ce să aleg? ! Adevărul! Oricât de jalnic ar fi. Și viața! oricât de neatrăgătoare și neispititoare mi-ar apărea uneori (…) Astfel, casa părăsită și cadrul mai îndepărtat cu pădurea vag înfrunzită clătinându-se tremurat în soarele cald reprezintă cu adevărat un tablou desăvârșit. Desăvârșit în sensul unui cimitir abandonat, cu crucile aplecate și distruse de timp, cu mormintele topite-n iarbă și flori sălbatice.” (p. 329).
Cartea numerilor nu este o carte despre recensământul celor ce-au făcut Unirea, ci despre uitarea, despre grava boală a memoriei risipite în România actuală, care nu mai poate conserva poveștile sub vremurile mereu altor și altor cerințe.

Notă
1)  Irina Petraș. (2019). Florina Ilis și „cântarea vrăjită”. România literară. nr.9-10/2019.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg