Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un roman despre obsesia limbajului

Un roman despre obsesia limbajului

Limbile vântului e un roman-parabolă despre insuficiențele culturii osificate, despre temeiurile identității și credinței. O poveste nebănuită leagă în pagini Obcinile Bucovinei de vărsarea fluviului Tejo în Ocean” – aflăm din textul de pe coperta a IV-a, a celui mai recent roman semnat de Adrian Lesenciuc. (1)  Catalogarea ca roman-parabolă mi-a facilitat legătura cu volumul publicat de autor un an mai devreme (2), volum pe care l-am recenzat de asemenea. Deși diferite cele două romane, există asemănări care nu se opresc, totuși, la utilizarea alegoriei ca metodă de lucru. Ba mai mult, aș căuta originile romanului Limbile vântului și în alte cărți semnate de Adrian Lesenciuc.
Dar, mai înainte de toate, o rezumare în câteva fraze a poveștii se impune, ca bază de plecare pentru argumentarea care urmează. Un tânăr cioban din Obcinele Bucovinei, Gheorghe Borghescu, în timp ce-și mâna într-o seară oile spre stână, se vede nevoit să alerge după o oaie „priană”, pe lângă Iezerul Păpușii, ocolit de către toți ciobanii și locuitorii din împrejurimi datorită fenomenelor fantastice, neînțelese, despre care umbla vorba că se întâmplau acolo, când este surprins de prăbușirea unui mal abrupt care-l îngroapă aproape cu totul. În acest moment, din lac se întrupează o ființă supranaturală, o femeie înveșmântată în alb, care-l ridică deasupra pământului surpat, iar pe chip îi așază un zâmbet și o lumină verzuie, ce-l vor însoți în permanență de aici încolo, în perioada petrecută în comă prin spitalele din România (Rădăuți și Iași), apoi în Lisabona. Din acest punct, paradoxal, personajul „prinde viață” în paginile romanului, din relatărilor celorlalți și din cercetările tânărului doctor Bucur, interesat de caz, destinul său împlinindu-se în starea de totală inconștiență și inerție. Copilului, care refuză să se nască înainte ca mama să-i promită că-l va da la școală, îi este furată identitatea imediat după sosirea în lume, o secretară de primărie înțelege greșit numele și la înregistrarea actului de naștere din Crușinițchi acesta ajunge Gheorghe Borghescu. Nume care însă are valoare de destin, descoperirea unei file de carte la locul accidentului și a cărților pe care tânărul cioban le citea duc la asocierea numelui Gheorghe Borghescu cu cel al scriitorului Jorge Luis Borges. Cărțile se fac din cărți, se spune, în cazul de față autorul aduce un omagiu scriitorilor îndrăgiți: Gheorghe citea, din ceea ce s-a găsit în mica lui bibliotecă de la stână, Borges, Marquez, Buzzati, Man, Hesse… După accident, la spital, aflat în permanență în comă, personajul Gheorghe începe să vorbească fluid în… portugheză, o limbă pe care nu o studiase, desigur. Despre pacienții care, odată treziți dintr-o stare de inconștiență totală, încep să vorbească într-o limbă necunoscută, s-au scris multe studii, fenomenul nefiind nici în momentul de față pe deplin explicat. Cazul tânărului cioban este însă diferit, nu doar că el nu se trezește din comă, dar ceea ce spune el din această stare se dovedește a fi o adevărată teorie lingvistă, inedită, cel puțin la concluzia aceasta ajunge profesorul Soares, renumit doctor neurolog din Lisabona, care tocmai lucra la un studiu întitulat „Limbile vântului. Eseu despre vorbirea în limbi necunoscute în stare de comă”, în momentul în care, aflându-se în România, la Iași, pentru a susține o conferință, află despre cazul lui Gheorghe. Așa ajunge tânărul cioban să fie transferat la un spital din Lisabona, iar doctorului Bucur să i se ofere posibilitatea de la lucra alături de renumitul profesor portughez.
Încă de la început, narațiunea se dezvoltă pe două planuri: unul realist, ancorat în realitatea imediată și unul fabulos, mitic. Lumea așezată a ciobanilor din Obcini, rânduită după legi nescrise dar bine împământenite, și lumea fabuloasă, a credințelor arhaice, a personajelor și a întâmplărilor fantastice, o lume aflată dincolo de marginea arealului în care se desfășoară existența cotidiană, dar care interferează din când în când cu aceasta, după reguli neînțelese și totuși acceptate. Un recenzent al cărții făcea observația că autorul nu a ales potrivit momentul de cotitură în care ciobanul Gheorghe se transformă în pacientul care va emite teorii lingvistice în stare de comă. Că trăsnetul, care-i distruge radioul, așezat pe piept în timp ce asculta muzică întins pe iarbă, ar fi fost punctul potrivit de la care să pornească intriga romanului. Eu cred că autorul nu a dorit să lase impresia unei „atenționări” de natură divină, construindu-și povestea în altă direcție, și aici văd legătura cu spațiul mitic, prin lacul și vraja care se întâmplă acolo după accident. Mircea Eliade, referindu-se la credințele societăților arhaice în ființe supranaturale, spunea: „Societățile arhaice și tradiționale concep lumea înconjurătoare ca pe un microcosmos. Dincolo de hotarele acestei lumi închise începe domeniul necunoscutului, al nonformatului. Într-o parte, se află spațiul cosmizat, adică locuit și organizat, de cealaltă parte, în afara acestui spațiu familiar, este tărâmul necunoscut și înfricoșător al demonilor, al duhurilor rele, al morților, al străinilor; într-un cuvânt haosul, moartea, noaptea.” (3)  Faptul că toată această acțiune fantastică se desfășoară pe un lac, Iezerul Păpușii, nu este, consider eu, întâmplător. Sunt destule exemple de credințe populare conform cărora ființe supranaturale ar popula apele izvoarelor, lacurilor, sau fântânilor. Gândindu-mă la abilitatea autorului de a jongla cu simbolurile, am căutat semnificații pentru lac, și unde puteam face asta mai bine dacă nu într-un dicționar de simboluri: „Lacul simbolizează ochiul pământului prin care locuitorii lumii subterane pot să privească oamenii, dobitoacele, plantele, etc. […] Lacurile sunt de asemenea considerate ca niște palate subterane, din diamant, giuvaere și cristal, de unde răsar zâne, vrăjitoare, nimfe și sirene, dar care-i atrag de asemenea pe oameni spre moarte.” (4)
Mai departe acțiunea se mută în planuri diferite, pendulând între un timp al arhaicității și unul contemporan, din realitatea cotidiană spre lumea științifică a teoriilor medicale și lingvistice, toate îmbinate perfect.
Multitudinea de toponime originare din zona Bucovinei și, mai apoi, din Țara Almăjului, Caraș-Severin, a arhaismelor și a altor expresii și obiceiuri locale, tălmăcite în notele de subsol, aduce un plus de valoare cărții. Mă despart iarăși de părerea exprimată în recenzia mai sus amintită, conform căreia explicațiile din josul paginilor ar fi nu doar inutile (pe motiv că cititorului educat și ciobanilor „care citesc bestseller-uri sud-americane, ce-i drept, în traducere din limba portugheză” (5) le este familiar acest limbaj), dar, mai mult, că notele de subsol ar „parazita” textul. Eu consider că autorul nu doar că nu a greșit explicând acești termeni, ci realizează, pe această cale, și o muncă de cercetare etnografică. Adrian Lesenciuc este, prin aceste cuvinte, expresii, obiceiuri, adunate și explicate, un tezaurizator, un păstrător al unui limbaj și al unei lumi care se pierd, și cu care din ce în ce mai puțini cititori ai noilor generații sunt familiarizați (a se vedea nota de la pag. 31 despre mărgica șerpilor).
Adrian Lesenciuc utilizează cu originalitate motivul personajului absent-prezent. Gheorghe Borghescu nu trăiește, practic, el este, pe totul cuprinsul romanului, cufundat într-o comă profundă. Și totuși el viețuiește în permanență prin amintirile apropiaților săi, prin cercetările care scot la lumină aspecte din viața sa, devenind liant al unor lumi foarte diferite, dar care coexistă fericit împreună. Unul dintre motivele pentru care autorul alege ca personajul său să vorbească, din starea de comă, în limba portugheză, ar putea fi apropierea găsită de lingviști între cele două limbi, româna și portugheza, în fiecare dintre ele existând câte un cuvânt, apropiate ca sens, dar greu traductibile în alte limbi, dor și saudade, explicate cel mai bine prin muzică: doina românească și fado-ul portughez. Iar faptul că la locul accidentului lui Gheorghe, doctorul Bucur găsește o pagină ruptă din Cartea de nisip, și, în mica bibliotecă de la stână, cărți aparținând marelui scriitor argentinian, ar putea avea explicația în admirația autorului pentru opera borgesiană, acesta aducându-i chiar un omagiu în versuri lui Jorge Luis Borges, într-un volum pandant la celebra Carte de nisip (6).
În roman, teoria lingvistică pe care Gheorghe Borghescu o emite în limba portugheză, își are originile în visul doctorului Bucur, în timp ce acesta se află la stână pentru a căuta informații despre fosta viață a ciobanului: „Dumnezeu, când a fugit din lume, a fugit din cuvinte, lăsând cojile goale ale acestora să se spargă de zidurile Babilonului” (pag.67) O metaforă superbă pentru o teorie captivantă, dezvoltată prin vorbirea ciobanului aflat în comă, și care s-ar rezuma astfel: „Limba e o sumă de goluri-concept, umplute cu conținut semnificat.” (pag.96) Și pentru că nu pot să nu citez ceva din această frumoasă teorie, am să aleg câteva scurte secvențe: „Cuvintele pot fi înțelese ca structuri solide, care intră în combinație în propoziții și fraze asemenea unor piese de lego […] spre a rezulta un zid de cetate, numit text, care să te apere de intențiile propriei tale treceri.” (pag.142) „Cuvintele în stare solidă răspund nevoii noastre de a poseda. Le avem și construim cu ele ziduri între gândire și faptă, prin vorbire. Cuvintele, la temperatură mai înaltă, răspund nevoii noastre de a fi, de a deveni. […] Și în orice vas le vei ține, fie între coperte de carte, fie pe vinil, fie pe bandă, ele se vor evapora fără ca tu vreodată să te fi putut bucura de posesiunea lor.” (pag.149) Dar înainte de toate, înainte de studii și teorii, înțelepciunea veche a românului, a ciobanului mioritic, în cazul de față, exprimată prin limbajul simplu al baciului Nițucă, spune în esență același lucru: „Fiecare lucru pe care-l vezi matale îi umplut cu ceva. Îi umplut cu ceea ce înțelegem noi”. (pag.174) Ceea ce dovedește, dacă mai era nevoie, că tot ceea ce am realizat noi prin limbaj elevat, prin educație, prin erudiție, este de fapt știut dintotdeauna, că informația o purtăm în noi, este sădită în noi din naștere, datoria noastră fiind de a o (re)descoperi prin învățătură.
Obsesia limbajului, dacă pot numi așa interesul autorului pentru teoriile lingvistice, se întâlnește, așa cum sugeram la începutul acestui text, și în alte cărți ale lui Adrian Lesenciuc. De pildă, pe coperta unui roman care i-a fost publicat în 2008 (7), acesta mărturisește: „Mi-am trăit copilăria sub semnul miracolului propriei existențe, fără capacitatea de a mi-l asuma. Și asta nu se putea explica prin cuvinte. Am înțeles, peste ani, că nu trebuie să mă încred doar în cuvinte, ci și în ceea ce aduc ele dintr-o zonă interzisă percepției prime, în tăcerea ce se conturează în jurul fiecăruia. Și am început să scriu. Scriind, lanțul semnificării a devenit rigid. Dar păstrez speranța că se va simți vibrația din afara textului, se va găsi sensul fără semnificat pe care îl neg, ulterior, prin cuvinte, paradoxul acestei ziceri și tăcerea nesupusă convenției. Necuvântul.”
Un alt plan în care se desfășoară discursul narativ este visul lui Gheorghe, în starea de comă. Aici personajul se transformă, pășește pe străzile Lisabonei, intră în bisericile portugheze, este urmărit de alte personaje care, sub altă identitate, există în lumea reală în care trupul său este captiv. Toată această acțiune fantasmagorică este însă în deplină armonie cu realitatea. Planurile curg în paralel, la un moment dat chipul doctorului Soares se confundă cu figura blândă a Sfântului Nicolae, dar nimic nu pare forțat în această asociere pentru cititorul care conștientizează, totuși, că între cele două planuri, între cele două lumi, există o prăpastie de netrecut. La fel ca în cazul soldatului îngropat fără cizme și care-i apare în vis ciobanului înainte de accident, spunându-i că „Între lumile noastre nu-s alte punți decât cuvintele…”(pag.40) Când călătoria în viața reală a lui Gheorghe se sfârșește, în spitalul din Lisabona, firesc se termină și existența lui din vis, prin metaforica „sinucidere” la Cabo da Roca, la capătul lumii adică și la capătul misiunii sale împlinite.
M-am pregătit pentru acest final pe tot parcursul romanului, spunându-mi că de data aceasta lucrurile sunt clare, acțiunea e complexă dar clară, nimic nu mai poate rămâne neelucidat sau lăsat la imaginația cititorului. Mă gândeam că acel final suspendat din Cimitirul eroilor nu are cum să se întâmple și aici. Și iarăși autorul m-a surprins. Un personaj uitat în carte, apare doar în primele pagini, un copil pe nume Gavriluț, ajutor al baciului Nițucă la stână, care, împreună cu baciul, îl transportă pe Gheorghe cu căruța la spital după accident, este singurul care aude un cântec ciudat venit dinspre lac. O muzică înfiorătoare, menită să vrăjească, să momească, pentru care baciul îl sfătuiește să nu privească în urmă și să-și facă cruce cu limba în gură. Atât: cântecul, chemarea, frica… și apoi în tot romanul nu mai auzim de Gavriluț. Până în final, când îl regăsim, tânăr cioban la aceeași stână, chemat într-o dimineață de „un cântec cum poate numai marinarii de la capătul lumii l-au ascultat cântat de sirene”. (pag.199) Și de aici, orice se poate întâmpla… finalul deschis, de care Adrian Lesenciuc, în construcția sa meșteșugită, se folosește iar. Pentru că Limbile vântului este un roman care se citește cu înfiorare și nedisimulată curiozitate, de la prima și până la ultima pagină.

 

 

Note
1 Adrian Lesenciuc, „Limbile vântului”, Editura Cartea Românească, 2018
2 Adrian Lesenciuc, „Cimitirul eroilor”, Libris Editorial, Brașov, 2017
3 Mircea Eliade, „Imagini și simboluri”, Editura Humanitas, 2013
4 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicționar de simboluri”, Editura Artemis, București, 1995, vol.II
5 Vasile Spiridon, „Un oier al minții”, România literară, nr. 33/2019
6 Adrian Lesenciuc, „Cartea de apă. Cu Borges, privind râul”, Editura Cartea Românească, 2016
7 Adrian Lesenciuc, „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Minerva, 2008

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg