Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un secol și ceva în 12 zile

Un secol și ceva în 12 zile

Oscar și Tanti Roz e o poveste la care oricine are voie să fie emoționat. Foarte emoționat. Impresionanta piesă de teatru a lui Eric-Emmanuel Schmitt (dramatizată și ecranizată chiar de autor după romanul său omonim) a cunoscut vreo șase versiuni de scenă în România, cea mai recentă la Teatrul de Artă din Deva, în regia lui Mihai Panaitescu.

Oscar are 10 ani, e un puști năzdrăvan, dar bolnav de cancer, și-și trăiește ultimele zile într-un spital, înconjurat de copii cu diverse afecțiuni, de la obezul “Popcorn” la “Bacon”, ars într-un incendiu, sau eterica “Peggy Blue”, cea cu pielea albastră din pricina bolii. Oscar nu se prea înțelege cu părinții săi, de care tinde să se ascundă. Apariția în spital a lui Tanti Roz, fostă luptătoare de wrestling, o tipă cam din topor, dar sufletistă și caldă, va schimba ultimele zile din viața băiatului, care va începe să-i trimită scrisori lui Dumnezeu, povestindu-i isprăvile maturizării sale fictive – e “jocul vieții” pe care i-l propune Tanti Roz – și “împăcându-se” cu ai lui.

Mi-e teamă că și acest rezumat succint e trădător, căci frumusețea și emoția poveștii lui Schmitt stă în detalii, în micile întâmplări și dialoguri ale fiecărei zile, narate ca într-un solilocviu rememorativ de eroul principal. Iar emoția uriașă a textului rezidă în naturalețea inocentă a acestei confesiuni către Dumnezeu, un prieten căruia i se urează chiar “La mulți ani!” în 25 decembrie…

Regizorul Mihai Panaitescu a reușit să redea în spectacolul devean întreg acest univers, cu toate inflexiunile sale de sugestie, păstrând aparența de one person show a ansamblului – deși, firește, în scenă apar mai multe personaje –, conservând, așadar, tiparul confesiv pe care e construită intriga. E o lectură regizorală atentă și de mare acuratețe, care marchează net datele identitare ale eroilor.

Tanti Roz, de pildă (jucată cu oarecare timorare la început, dar cu un bun control apoi, de Roxana Olșanschi), e la început o anti-eroină, nu prea impresionată de condiția lui Oscar, nu prea empatică, cam dură, transformându-se pe parcurs într-un mediator afectiv. Roxana a susținut foarte bine “parteneriatul” cu personajul principal, știind să se mențină într-un plan secund al acțiunii, tocmai pentru a potența “mărturia” lui Oscar, dar fiind un protagonist pregnant al poveștii.

Corect și-au conturat rolurile și ceilalți protagoniști, cu roluri de mai mică anvergură (Angelica Lisa – cu o fină ipostaziere copilăroasă în Peggy Blue și flirtul cu Oscar, Teodora Voineagu, Constantin Podu, Mircea Rotaru).

Dar vedeta acestui spectacol, cea care catalizează energia, empatia și emoția, reverberându-le spre spectatori, este Alexandra Podu în rolul lui Oscar. Această actriță a fost pentru mine o mică revelație profesională prin versatilitatea, perfecta naturalețe, controlul resurselor artistice, tempoul mereu armonizat, capacitatea de a impresiona evitând orice accent melodramatic pe care le-a demonstrat în spectacol.

E de altfel de remarcat că Mihai Panaitescu a construit un spectacol ferit de muchia riscantă a melodramei – zonă în care textul e susceptibil să alunece, printr-o lectură scenică de minimă rezistență. Poate că o parte din coloana sonoră e prea tautologic pliată pe stările afective iar, după opinia mea, finalul real al spectacolului trebuia să rămână frumoasa scenă cu Oscar-umbră, un moment incandescent-impresionant – după care curgerea către ultima replică atenuează ceva din această temperatură.

Scenografia imaginată de Vioara Bara este abural-sugestivă, alcătuită din mari perdele de tul, albe, ca într-un fel de anticameră a raiului, pe când costumele verzui sau roz dau inspirat o mică tușă de vitalitate.

Dincolo de observațiile mele de mai sus, felul în care Panaitescu a calibrat spectacolul îi accentuează cu har emoția, îi dă onest o dimensiune de poveste de viață ferită de năclăieli romanțioase, iar câteva detalii ale înscenării (precum idiomul “inventat” al scrisorilor lui Oscar, care nu știe să scrie, sau “iubirea” dintre el și Peggy Blue), acutizează orizontul de emoție al reprezentației.

Oscar și Tanti Roz e, în această reușită montare, un spectacol la care e voie să-ți dea lacrimile. Pentru că e o poveste de o oră și un pic, care se petrece timp de 12 zile și durează cât un secol și ceva…

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg