Consiliul
Județean Cluj
Un sergent și graiul său
G. Călinescu este cât se poate de tranșant în abordarea poeziilor din ciclul dedicat de Alecsandri Războiului de Independență. „Oricare ar fi justificarea patriotică, scrie criticul, nu se poate scuza platitudinea din Ostașii noștri. Aceste poezii, care au adus glorie poetului, excelente ca material didactic în școalele primare, sunt artisticește ridicule, prezentând un război de operetă” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Fundațiilor Regale pentru Cultură și Artă « Regele Carol II», 1941, p. 272).
Nicolae Manolescu nu infirmă opinia lui Călinescu, descoperind însă în tânguirea lui Alecsandri sunete ce-i anticipează pe Coșbuc sau Goga: „Capacitatea lui Alecsandri de a anunța poezia ulterioară nu este egalată decât de capacitatea lui de a improviza. Chiar dacă Ostașii noștri nu mai prezintă astăzi decât un interes documentar, nu doar Coșbuc, dar și Goga poate fi întâlnit în tânguirea paternalist-populară care exprimă, vorba lui Călinescu, jalea unui popor străvechi” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 233).
Nu lipsită de o oarecare plăcere este tocmai o lectură a textului în spiritul celor scrise de Călinescu, ca un scenariu de operetă, ca o butaforie, în care își fac apariția generali, colonei și grade inferioare, netemători de moarte, iar dacă totuși aceștia mor, cititorul se liniștește la gîndul că totul nu este în ultimă instanță decât un spectacol.
Menționatul ciclu Ostașii noștri conține o serie de poezii dintre care cea mai cunoscută rămâne Peneș Curcanul, semnificativă pentru felul în care Alecsandri surprinde un eveniment important, Războiul de Independență din 1877.
Să ne amintim începutul poeziei. Naratorul o ia pe îndelete, de la momentul plecării combatanților din Vaslui (localitatea devine un „centru” al imaginarului, din Vaslui se pleacă la război, supreviețuitorii se întorc la Vaslui). Protagoniștii sunt în număr de nouă, cărora li se adaugă un sergent care se pare că-i și întrece, iar acest sergent merită toată atenția cititorului, mai mult decât Peneș și decât toți ceilalți la un loc. Este sergentul Mătrăgună, și numele său stimulează tentațiile hermeneutice. Fiind vorba tocmai despre „mătrăgună”, în spiritul poeziei patriotice a lui Alecsandri voi consulta dicționarul de simboluri al unui autor român. Ivan Evseev scrie despre mătrăgună (mandragora ori cucuta) că este „o plantă magică, legată de dragoste și fecunditate”. Dicționarul celor doi francezi, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, nu oferă informații în plus, iar să apelez la Mircea Eliade parcă nu se face, totuși. Oricum, nu prea se potrivește nimic din ale sergentului cu atributele mătrăgunei, nici măcar indiferența de plantă nu prea o are el, din moment ce „răcnește” pentru a-i asigura pe toți că românul are șapte vieți în piepul său de aramă. Atunci soluția salvatoare este rima, adică „Mătrăgună” și „voie bună” Să aibă vreo semnificație măcar detaliile portretului fizic? Mătrăgună este un sergent „fără musteți”, precizează poetul, și gândul te duce la ideea că individul ar fi un rebut, o abatere de la tiparul creației, că ar fi un neterminat, cu alte cuvinte. Dar nici aceasta nu convinge. Atunci ne mulțumim iarăși cu rima: „musteți”-„vieți”.
Cu totul altceva contează la bravul sergent al lui Alecsandri și, de atâta amar de vreme, și al nostru. Protagonistul Peneș este cât se poate de atent la cuvintele gradatului, pe care le citează cu mult respect: „Din câmp, de-acasă, de la plug/ Plecat-am astă-vară/ Ca să scăpăm de turci, de jug/ Sărmana, scumpa țară./ Aşa ne spuse-n graiul său/ Sergentul Mătrăgună,/ Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,/ Ne-am dus cu voie bună”. Sergentul are așadar un grai al său, patetic, patriotard, de care Peneș, cel care ne relatează evenimentele, este vizibil contaminat. El realizează în fond o compunere tocmai în spiritul graiului acestui respectat sergent: „Plecat-am nouă din Vaslui,/ Şi cu sergentul, zece,/ Şi nu-i era, zău, nimănui/ În piept inima rece./ Voioşi ca şoimul cel uşor/ Ce zboară de pe munte,/ Aveam chiar pene la picior,/
Ş-aveam şi pene-n frunte”. Floricelele de stil aproape că îl îneacă pe curcan și exemple sunt peste tot în text. Important este însă că Peneș nu se poate abține să nu prezinte gesturile și vorbele sergentului, care-i liniștește, în graiul său, firește, pe cei din jur: „Cu zile mergeți, dragii mei,/ Şi să veniți cu zile! „/ Ziceau atunci bătrâni, femei,/ Şi preoți, şi copile;/ Dar cel sergent făr’ de musteți/ Răcnea: „Să n-aveți teamă,/ Românul are şapte vieți/ În pieptu-i de aramă!”.
Molipsit de felul de a vorbi al sergentului, Peneș îi imită instinctiv limbajul și atitudinea față de evenimente: nicio emoție înaintea trecerii Dunării și nici urmă de frică la niște recruți luați direct de la plug.
Primul individualizat din „mândra noastră ceată” este un Cobuz (perechea lui „obuz”), cioban, care, la Calafat se dovedește de o inexplicabilă voioșie, moartea lui întrerupând doar jocul: „Cobuz ciobanu-n Calafat/ Cânta voios din fluier,/ iar noi jucam hora din sat,/ Râzând de-a bombei şuier./ Deodat-o schijă de obuz/ Trăsnind… mânca-o-ar focul!/ Retează capul lui Cobuz/ Ş-astfel ne curmă jocul”. Următoarea victimă este Ținteș (ne-a convins poetul, el este cel care țintește): „Ținteş era dibaci tunar,/ Căci toate-a lui ghiulele/ Loveau turcescul furnicar,/ Ducând moartea cu ele./ Dar într-o zi veni din fort/ Un glonte, numai unul,/ Şi bietul Ținteş căzu mort,/ Îmbrățişându-şi tunul”. Mor eroic de tot Bran și Vlad, moare și Burcel, lăsând în jur leșurile dușmanilor, iar un Șoimu cade „răcnind” (precum sergentul) o lozincă: „Șoimu-n redan cade răcnind: / «Moldova să trăiască»”. Mai mor doi frați Călini, care, deși ciuntiți de vii, se pare că nu simt deloc durerea („Doi frați Călini, ciuntiți de vii,/ Se zvârcolesc în sânge,/ Niciunul însă, dragi copii,/ Niciunul nu se plânge”. Spectatorul este impresionat de un brav căpitan, care, cu o „largă brazdă-n frunte” se dovedește cât se poate de de voios („strigă voios”) și, în ciuda rănilor, el suie „sprintenel” pe redută. Moartea trezește emoții pe măsura spectacolului: cade sergentul în timp ce risipește dușmanul, moare și bravul căpitan admirând „stindardu-n fălfăire”.
Curcanul devenit narator are nevoie de un auditoriu, în special alcătuit din copii, întrerupându-și uneori discursul pentru a asigura efectul dorit: „Copii! aduceți un ulcior/ De apă de sub stâncă,/ Să sting pojarul meu de dor/ Şi jalea mea adâncă”. Adoptând graiul sergentului Mătrăgună, acest Peneș plecat din câmp și de la plug emite cugetări pe parcursul relatării: „Crud e când intră prin stejari/ Năprasnica secure,/ De-abate toți copacii mari/ Din falnica pădure!/ Dar vai de-a lumii neagră stea/ Când moartea nemiloasă/ Ca-n codru viu pătrunde-n ea ea/ Şi când securea-i coasă!”.
La luptă se pleacă așadar din Vaslui, coborând sugestiv spre Dunăre pentru a trece dincolo de ea zdrobind dușmanul. Supreviețuitorii se întorc tot la Vaslui, suind de data aceasta, pe drumul de costișă, așa cum o face un sergent, altul decât cel fără de „musteți”, zgârcit la vorbă. Ceea ce nu înseamnă că în poezia Sergentul nu se simte spiritul celuilalt sergent și graiul său. Acest sergent, în absența unui interlocutor, vorbește în sine: „Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui/ Venea un om, cu jale zicând în gândul lui: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…/ Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!”. Poetul însuși își amintește de sergentul Mătrăgună, atunci când își prezintă personajul: „Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt/ Și o cămeșă ruptă bucăți pe dedesupt,/ Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față/ Zbura ca o lumină de glorie măreață,/ Și-n ochii lui de vulturi adânci, vioi și mari/ Treceau lucioase umbre de eroi legendari”. Efectele de sunet și lumină nu lipsesc, încântând spectatorul: „Românul venea singur pe drumul plin de soare,/ Când iată că aude fanfare sunătoare/ Și vede nu departe în fața lui venind/ Un corp de oaste mândră în aur strălucind./ Erau trei batalione de gardă-mpărătească/ Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească”. Colonelul însuși este impregnat de spiritul operetei: „În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag,/ La bravii săi tovarăși privea ades cu drag,/ Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,/ Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă”. Finalul trebuie să impresioneze. Și chiar impresionează: „Atuncea colonelul, dând mâna cu sergentul,/ Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul/ Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor/ Românul care pleacă trăgând a lui picior”.
În ciclul Ostașii noștri sunt prezenți simpli soldați, Curcani, sergenți, un capitan, un colonel, chiar și un general, Florescu, căruia i se dedică un poem sub formă de epistolă, dar spectacolul cu sunet și lumină și cu decoruri pe măsură îi aparține indiscutabil sergentului.