O cunoscută legendă cosmogonică a culturii tradiționale românești vorbește despre un moment de cumpănă ce survine periodic în evoluția lumii: Dumnezeu trimite, la sfârșitul fiecărui ciclu temporal, pe un anume sfânt cu misiunea expresă de a măsura pământul și cerul, rezultând mereu o disproporție în defavoarea cerului; numai că nici El nu mai știe cum să restabilească echilibrul, aflând aceasta de la hirsutul Arici, prin intermediul spionajului Albinei: va trebui să încrețească pământul în dealuri și văi, în care să se adune apa, iar pământul – plat și steril – să devină funcțional și locuibil.
Este senzația pe care ar putea-o avea oricare din cititorii operelor lui Marin Preda la lectura, fie și fragmentară, a dicționarului Lumea personajelor lui Marin Preda, al lui Marin Iancu (Editgraph, Buzău, 2021, 554 p., cu o prefață de Mircea Popa). Marin Iancu este un exeget recunoscut al lui Marin Preda, despre care a scris: Personajul în opera lui Marin Preda (1995), Marin Preda. Amintiri, reflecții, confesiuni (2010), De la Siliștea-Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda (2013) și Marin Preda, el însuși. Antologie de reflecții, opinii literare, confesiuni și pilde morale (2013, 2019). Marin Preda nu este singura temă a cecetărilor și exegezelor lui Marin Iancu (orientate și spre M. Eminescu, I. Creangă, G. Coșbuc, G. Călinescu, Al. Piru, ca și spre un dicționar de critică literară, antologii, interviuri, convorbiri, evocări și un studiu monografic al satului natal, Alunișu, din zona Huedin), dar pare a fi cea dominantă, chiar acaparatoare. Lumea personajelor lui Marin Preda e o dezvoltare a dicționarului publicat în 2013 (care a avut și o a doua ediție, în 2019), conținutul implicând acum 936 de „fișe de descriere” (concepute sub forma unor texte explicativ-eseistice), adică mult peste numărul celor din edițiile anterioare, autorul realizând acum o cuprindere totală a personajelor marelui scriitor (cum însuși ne informează într-o preliminară Notă lămuritoare); „fișe” ce se rotunjesc într-o operă monumentală, de mare rigoare și complexitate. (Cartea include și un index al personajelor, ca și o „schiță orientativă de încadrare tipologică”.)
Literatura lui Marin Preda este una cu personajul ca centru iradiant, astfel încât „nimeni până la el nu a venit cu o listă de personaje mai bogată și mai atractivă”, cum observă și prefațatorul cărții, profesorul universitar Mircea Popa. Nucleul personalității personajului e de obicei expresiv condensat în nume, asemănător adesea cu o poreclă. Marin Preda procedează, se pare (cel puțin în ciclul moromețian, dar nu numai), conform unui mecanism expresiv ancestral, specific lumii satului, în care nu atât numele, cât porecla, poartă pecetea personalității omului. Metoda „dicționarului”, totuși, respectiv a abordării universului său literar pe direcția personajelor, ale căror nume să fie ordonate alfabetic, este – cel puțin în aparență – greoaie și didacticistă. Dar Marin Iancu reușește să o convertească într-un „vast repertoriu de situații și reacții [ale omului – n.n.] în fața istoriei” (M. Popa, p. 12), cartea având, așadar, drept principiu ordonator de adâncime însăși supratema operei lui Marin Preda, în ansamblu.
Marin Iancu și-a propus (cum însuși mărturisește în Nota lămuritoare) – și a reușit, s-ar putea adăuga – ca fiecare din „fișele de descriere” să pună în lumină mai întâi un „portret emblematic pentru categoria umană în care se cuprinde personajul, pentru originea sa socială, semnificația numelui, dimpreună cu o mulțime de comentarii privind aspectul fizic și moral, fapte, relații, limbaj și comportament specific naturii sale ficționale” (p. 20). El face acest lucru punând la contribuție și reevaluând întreg dosarul critic al fiecăreia din operele lui Marin Preda ce includ respectivul personaj, aspect apreciat de prefațator drept „mai important și mai demn de atenție decât urmărirea unor traiecte amoroase sau a unor sincope existențiale” (p. 12). Astfel încât întreg demersul său e „blindat” cu nu mai puțin de 750 de trimiteri bibliografice.
Pe linia confruntării omului cu istoria (ce pare a lua la Marin Preda locul universului pascalian, ce ucide prin indiferență, n.n.), despre Victor Petrini, de exemplu, ni se spune: „În raport cu istoria, eroul este deci un înfrânt. Pe plan interior, în raport cu sine însuși, el rămâne un învingător. Absurdul nu reușește să îi altereze universul lăuntric” (p. 387). Prin eroul său central, Călin Surupăceanu, „romanul Intrusul explorează destinul insului obișnuit, sincronizat cu mersul istoriei și apoi înlăturat brutal și exclus de colectivitate”; pentru că, „săvârșind un act de eroism, personajul își depășește propria condiție (precum eroul tragic în raport cu corul, n.n.) și, în consecință, este expulzat” (p. 459).
Dar marea reușită a exegezelor lui Marin Iancu asupra personajelor lui Marin Preda mi se pare acea „necesară și permanentă «punere în context»” (MirceaPopa, p. 17), fie de ordin social-istoric, fie de ordin literar-comparativ. Petrini-tatăl, de exemplu (ni se spune, pe urmele lui Preda însuși) „«avea o mentalitate foarte curentă, a unei civilizații tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeți», manifestând chiar, în mod straniu, o aversiune față de cultură și mai ales față de scriitori” (p. 386). Pe când fiul său este privit tocmai într-un context cultural și scriitoricesc: „Dacă la Camil Petrescu drama se naște din dezacordul între idealismul bărbatului și inferioritatea femeii, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni femeile contrariază, gesturile lor pendulând între poli opuși (dăruire-nepăsare, adorație-ură) din rațiuni misterioase, inaccesibile bărbatului.” (p. 373). Sau: „Petrini se dovedește o încarnare a lui Ioanide […], cu diferența că «acolo unde Călinescu stilizează grațios, Preda șarjează, îngroașă, frizează trivialul»” (p. 379, pentru citatul cuprins aici între ghilimele ascuțite trimițându-se la Ov. S. Crohmălniceanu). Pe când Matilda ar fi (pe urmele Monicăi Spiridon), „un fel de Ioanide pe dos […], obtuză, lipsită de rafinament și de orizont intelectual […], o încarnare simbolică a principiului distrugerii” (p. 233). Despre Catrina Moromete ni se spune că „prin profunzime și înverșunare, ostilitatea ei atinge abjecția, nu lipsită de o anume grandoare. Asemenea Mariei Surupăceanu sau mamei lui Victor Petrini, Catrina se opune bărbatului și universului său spiritual, luptând concret singură pentru un scop propriu (subl. aut.), în cazul ei, siguranța materială” (p. 268). Călin Surupăceanu, deși nu este un intelectual, este văzut și el (pe urmele lui Anton Cosma) prin „utopia la care nu poate renunța, în ciuda înfrângerii” (p. 464); foarte aproape, deci, de Victor Petrini (și chiar de Ilie Moromete), dar „exact la antipodul lui Mersault al lui Camus, cu care a fost pus în relație în mod abuziv și fundamental eronat” (p. 463, cu trimitere la Matei Călinescu). Și totuși, „Intrusul este un străin autohton, un om al unei lumi neomogenizate spiritual, pus brutal în fața absurdului prin inversarea raportului dintre conținutul faptelor și perceperea formelor” (p. 465, cu trimitere la Ion Bălu). Aceasta pentru că ne aflăm în „orașul acesta tineresc […] nucleu al mediocrității perene, al înțelepciunii meschine […], arătând mai degrabă ca un sat mare, dar care și-a pierdut virtualitățile ancestrale” (p. 463); observație a cărei extidere la nivelul întregii „tinerei” și „neașezatei” lumi românești (în termenii lui Caragiale) aproape că i se impune cititorului.
Evident că seria acestor exemple, alese mai mult sau mai puțin la întâmplare, ar putea continua, practic, fără sfârșit. Ele sunt suficiente, cred, pentru a ilustra spiritul – temeinic, riguros, dar și de o mare deschidere asupra contextului istoric sau literar – al acestei cărți. O să mai stărui asupra unui singur aspect, cu rădăcini didactice, poate (autorul este un strălucit profesor), dar extrem de util pe linia nevoii (nu doar de elevi resimțite) unui plus de sistematizare într-un univers uman de o deconcertatntă complexiate. Este vorba de amintita finală Schiță orientativă de încadrare tipologică, care grupează cele 936 de personaje ale lui Marin Preda pe „clanuri”, „familii” (propriu-zise sau profesional-academice), pe orientări și funcții politice, pe criterii de gen (de exemplu cel feminin, cu „misterul” implicit), pe nivele de abjecție morală, pe grade de incidență a istoriei asupra respectivului personaj. Voi recurge la câteva exemple din familia Moromete, tocmai pentru că sunt mai bine cunoscute, anume dintre „moromețienii de planul întâi”, unde Ilie figurează la categoria „reflecție și contemplare”, Catrina – la „ostilitatate și înverșunare”, Achim – „între însingurare și revoltă”, Nilă – la „răzvrătire resemnată”, Paraschiv stă „sub semnul violenței dezlănțuite”, Niculae – sub cel al „tensiunii integratoare”, Ilinca – sub cel al „feminității rustice” etc.
Din acest ultim punct de vedere, autorul acestei monumentale lucrări ar putea fi și el așezat sub semnul, din păcate nu tocmai specific societății noastre, al muncii tenace și al spiritului de ordine.