La scurt timp după căderea regimului totalitar, avusesem șansa de a fi inclus într-o antologie de poesie română contemporană, publicată în Anglia de către traducătoarea Brenda Walker. Volumul se intitula Young Poets of a New Romania și a apărut la editura Forest Books din Londra în anul 1991. Pasionată promotoare a literaturii române în Marea Britanie, gentila doamnă Walker a organizat ulterior un amplu turneu de lansare a respectivei antologii în patria dânsei. Avui onoarea să fiu invitat a face parte dintr-un „cvartet liric” − alcătuit din Mariana Marin, Denisa Comănescu, Ioan Iacob și subsemnatul − căruia i s-a alăturat și extraordinarul muzician de avangardă Alan Tomlinson cu al său trombon (după ce-l admirasem la Festivalul de la Varna, îl convinsesem pe Alan să vină cu noi, în locul mai puțin expresivului saxofonist care ar fi urmat să-mi „comenteze” muzical textele; în fapt, cu ocazia acelui turneu puserăm bazele grupului de jazz-poetry Jazzographics, format din Tomlinson, subsemnatul, și lampadoforii jazzului avangardist din România, Harry Tavitian & Corneliu Stroe).
În cadrul acelui turneu, Ioan Iacob se manifestase nu doar ca poet, ci și ca ghitarist; în plus, în calitatea sa de jurnalist, transmitea telefonic la Radio România reportaje din numeroasele localități în care am susținut recitaluri: Londra, Edinburgh, Dublin, Bath, Belfast, Cambridge, Liverpool, Manchester, Durham, Newcastle, Plymouth, Coventry, Nottingham etc. Deși nu ne cunoscuserăm în prealabil, am stabilit instantaneu raporturi de amiciție cu tânărul poet și om de radio, facilitate și de circumstanțele insolite ale unei expediții de o asemenea anvergură. Din păcate, în deceniile ce s-au scurs de-atunci, nu mai reușirăm să ținem legătura. Dar anul acesta, I.I. îmi dădu de știre că a publicat o carte în cadrul Colecției de studii eminesciene a editurii ieșene Junimea. Presupun că s-a gândit că ar fi bine ca un confrate literator să o prezinte și cititorilor unei reviste culturale din Transilvania. Nu de alta, dar Eminescu însuși nutrise certe afinități față de Provincia istorică română unde avui privilegiul să mă nasc. Și ce altă publicație ar fi corespuns mai bine unei asemenea intenții decât dinamicul bimensual Tribuna?
Cum ziceam, cartea la care mă voi referi mai jos a apărut la Junimea din Iași, în anul 2017; se intitulează Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe, având o prefață semnată de criticul Vasile Spiridon. În principiu, e vorba despre o cercetare cu caracter quasi-academic, subsumată în mod declarat domeniului comparatistic. Ioan Iacob are curajul de a prelua o tematică aparent vetustă, adeseori invocată, dar tot mai rar cercetată, într-un context marcat de disoluția valorilor și de relativizarea percepțiilor axiologice.
Ideea principală, ce străbate ca un fir roșu paginile acestei lucrări, este de a revela similitudinile și diferențierile dintre cei doi poeți printr-o metaforă unificatoare, care va fi aceea a Arcului Dianei. Ioan Iacob instituie un idealizat arc poetic transatlantic dintre Eminescu și Poe ca argument al validității conceptului de poet național (însă de proiecție universală!), chiar și într-o epocă a vehementelor contestări, de proporții babiloniene, ce devastează umanitatea în era societății computerizate. În mitologia poetică subiectivă promovată de exegetul român, cei doi poeți luați în discuție se situează la extremitățile arcului Dianei, dar este operată o modificare pentru ultimul obiectiv al acțiunilor zeiței (ca instrument în exercitarea puterii divine), în care domeniul moral va fi substituit prin cel al liricii.
Volumul reia structura tezei de doctorat susținute de Ioan Iacob la Școala Doctorală a Universității București în anul 2016. De la bun început e evidențiat rolul de precursori ai liricii moderne jucat de către protagoniștii studiului. Modul cum s-a reflectat dialectica autohtonism/universalism în biografia și concepțiile lor alcătuiește materia altui capitol. În cadrul acestuia, se acordă o atenție specială rădăcinilor europene ale personalității lui Poe, din care nu lipsește nici componenta celtică în varianta ei irlandeză, atât de fertilă, de altfel, pentru întreaga literatură anglo-saxonă. Cum era de așteptat, Ioan Iacob subliniază prezența unor motive poetice comune în operele a doi autori îndepărtați spațial, dar având inefabile afinități spirituale, cel mai adesea situate sub spectrul unui romantism crepuscular. Un asemenea demers îmi amintește de propria mea experiență, trăită pe parcursul elaborării unui studiu despre rădăcinile culturale comune ale jazzului din Portugalia și din țara noastră. Cu acea ocazie, am realizat cât de multe elemente comune existau între două culturi situate la extremitățile latinității europene: nu doar că Brâncuși cultivase o reală amiciție creativă cu Amadeo de Souza-Cardoso, important artist-novator lusitan al începutului de secol 20, dar am detectat incontestabile similitudini de viziune și între polimorfii Marcel Iancu și José de Almada Negreiros, briantul pontif al avangardei artistice portugheze. Evident, aceștia doi din urmă nu se întâlniseră niciodată, însă creațiile lor reflectau spiritul timpului, la fel cum o demonstrează Ioan Iacob în privința virtualei relații Eminescu-Poe.
Simțul speculativ al comparațiilor configurate de autor se dezvoltă și pe parcursul capitolelor următoare. Luna peste Atlantic e o stilizare inextricabil împletită cu amintita metaforă a Arcului Dianei. Ioan Iacob mărturisește că ideea i-a venit cu ocazia unui voiaj transoceanic, ce l-a purtat printre reprezentanții diasporei române din America de Nord. Din acea perspectivă, ipostaza de poet național a scriitorului de geniu născut la Ipotești capătă o valoare quasi-mitică, pe care unii dintre concetățenii noștri rămași în patrie tind să o bagatelizeze sau să o ignore. Ca un pandant, peste Ocean recunoașterea valorii exponențiale a lui Poe pentru literatura americană nu pare să fie o prioritate. Asta cu atât mai mult cu cât contextul cultural din acel spațiu e invadat până la sațietate de produse subculturale, ultracomerciale, desfigurate de terorismul „corectitudinii politice”. Ca atare, e reconfortant de constatat atașamentul manifestat de Ioan Iacob pentru valorile perene ale artei scrisului, fără de care riscăm să ne prăbușim într-o nouă epocă a barbariei.
La rândul său, tematica Eros vs. Thanatos constituie o componentă majoră în lirica lui Poe și a lui Eminescu. Iacob constată că „accentele viziunilor lirice revelează o preponderență tanatică la Poe și o preponderență erotică la Eminescu.” Pentru autorul studiului, Mortua est! e cel mai poesc poem eminescian: „Făclie de veghe pe umezi morminte/ Un sunet de clopot în orele sfinte… O rază te-nalță, un cântec te duce,/ Cu brațele albe pe piept puse cruce… O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele… Atunci graiu-ți dulce în veci este mut/ Atunci acest înger n’a fost decât lut… Văd vise’ntrupate gonind după vise,/ Pân’ dau în morminte ce-așteaptă deschise”. Asemenea versuri, la fel ca multe altele citate de I.I., frapează lectorul contemporan prin aura de intimitate pe care o degajă. Ele ne reamintesc că literatura, cu precădere în ipostaza ei condensat-poetică, este o artă eminamente individuală. În acord cu preceptele de tip umanist-renascentist, în cadrul acesteia atât creatorul cât și receptorul sunt respectați în ceea ce au ei mai specific, mai personal. Or, zgomotul și furia lumii noastre ultratehnicizate denotă că până și o asemenea artă discretă și profundă se cade a fi „desacralizată”, amplificată prin megafoane, retrogradată la nivelul gregar al demonstrațiilor de stradă.
Oarecum pe aceeași linie se situează și capitolul intitulat Melancolia poescă/eminesciană, ce pleacă de la aserțiunea lui Jean Starobinski că pentru Kirkegaard „ironia nu este forța ce învinge melancolia; este numai cealaltă față a ei. Ironia și melancolia nu sunt forțe antagoniste; ele sunt cele două fețe, Ianusul Bifrons al existenței în stadiu estetic.” Sunt decelate resorturile biografice ale celor doi creatori în distilarea sentimentului melancolic: la Poe sursa primară, acut resimțită încă din perioadă inocentă a primei copilării, rezidă în pierderea mamei, căreia i se adaugă, după ani, și dispariția iubitei. Confruntarea cu motivul morții apare la Eminescu în adolescență, prin dispariția „iubitei moarte de la Ipotești”. Îmbinarea, în poesia O, mamă, a sentimentului de iubire față de mamă cu cel față de iubită poate genera receptări deconcertante, însă Ioan Iacob le tranșează prin acest inspirat citat din Tudor Vianu: „… femeia este iubită pentru tot ceea ce poate fi matern în ființa ei. Pe o astfel de linie și mai departe, în inima unei regiuni metafizice, Eminescu asimilează imaginea mamei cu a iubitei și îndreaptă către aceasta din urmă aspirații care ating ființa eternă a mamei. Dificultățile unei astfel de interpretări pot fi numai logice, dar nu și psihologice.”
Ultimul capitol, intitulat Arcul Dianei, are un caracter oarecum recapitulativ pentru multiplicitatea tematică (abia sugerată în recenzia de față) circumscrisă de cercetarea lui Ioan Iacob. Ținând cont de propensiunile muzicale ale acestuia, nu pot trece cu vederea pertinentele sale opinii referitoare la raporturile dintre arta cuvântului și cea a sunetelor la cei doi protagoniști ai studiului său comparatist: „Ceea ce are un impact deosebit și a fascinat dintotdeauna receptorul de literatură, atunci când analizăm structura intimă a textului poetic la Poe și Eminescu, este muzicalitatea imanentă rezultată din știința și intuiția lingvistică, ce tind spre perfecțiunea sonoră a «cărămizilor (structurilor) poetice». Nici un alt poet român până la Eminescu nu a «îndrăznit» să supună limba română unui asemenea proces inovator (combinând cu o măiestrie profundă foneme, sintagme, noțiuni, arhaisme, expresii populare) având ca rezultantă un flux fonic și lingvistic care să se apropie asimptotic de caracterul rafinat-incantatoriu al muzicii. Același lucru se poate afirma și despre Poe, numai că trebuie să remarcăm că muzicalitatea Clopotelor lui Edgar Allan Poe, de exemplu (asemănătoare cu cea macedonskiană), diferă de muzicalitatea eminesciană, definită mai puțin de strălucirea tentant-ludică (și lucidă în același timp) a unor «alămuri lingvistice» (…), cât de profunzimea și «blândețea» unei muzicalități interioare: «Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă/ Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă».”
Lucrarea lui Ioan Iacob − ce pledează pentru propulsarea valorii naționale și universale a lui Eminescu și dincolo de Atlantic − e concepută într-o cheie idealistă, adecvată celor doi „subiecți” cărora le dedică admirația sa necondiționată. În epoca noastră lipsită de iluzii, o asemenea atitudine e reconfortantă.