Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un teatru anatomic. Romeo Castellucci

Un teatru anatomic. Romeo Castellucci

Pe fondul unui accelerat fenomen concentrat pe un interes al regizorilor asociați cu avangarda, cu tendințele acestora de a etala în perimetrul scenic corpuri umane și performeri dincolo de convenții și norme estetice, apar în spații fie europene, fie nord-americane artiști ce explorează potențialul expresiv al corpului, expunând persoane cu handicap fizic sau mental. Tendința este vizibilă în mai multe zone performative, de la arte vizuale până la teatru și dans. Dacă în teatrul asiatic corpul vârstnic expus pe scenă este o normalitate (cum este cazul prezenței acestuia în teatrul Butoh, în care orice tip de performer reprezintă un univers unic), anii ‘80 occidentali – orientați spre provocarea tabu-urilor – oferă posibilități noi de expresie. Motivați pe de-o parte fie de larghețea oferită de artele vizuale, iar pe de altă parte de căutarea de nou, mulți regizori sunt orientați spre formule stranii, având ca prim obiectiv șocul, eficacitatea teatrală, experiențe inedite pentru spectator.
Într-un perimetru teatral contrastant – în egală măsură conservator și experimental – al Italiei, produsul Academiei de Arte Vizuale din Bologna, Romeo Castellucci intervine cu formule radicale, cu intense consistențe vizuale ale spectacolului, folosind cele mai înaintate tehnici multi-media și light-design, formulând imagini complexe, de la jocuri cu vidul scenei până la sculpturalitatea și improvizațiile nonconformiste ale performance-ului acționist. Scena este în permanență dominată de picturalitate, de sculptura în mișcare, este încărcată cu trimiteri și elemente culturale, extrase din cele mai stranii și neașteptate surse, care se întâlnesc într-o compoziție axată pe o nouă abordare a teatrului de imagine. Intensitatea vizuală este mereu prezentă, vizând o neîntreruptă luptă împotriva oricărei strategii artificiale și insistent teatrale de înfrumusețare a imaginii, menită să modifice realitatea.
Numele regizorului italian Romeo Castellucci este sinonim cu compozițiile sumbre, ca mărturii scenice ale celor mai întunecate zone ale minții umane, ale fricii, traumei. Imaginea înseamnă monstruozitate, figuri distorsionate în spații ireale. Este vorba de un spectacol cu valențe suprarealiste, dominat de suprapuneri de planuri teatrale și infinite sugestii de forme, experiențe vizuale și sensibile. Imaginea este nucleul energetic al oricărei idei regizorale semnate de Castellucci, unde sunt mixate fotografia, tehnica multi-media, care funcționează ca intervenție chirurgicală în interiorul corpului viu, urmăresc elementele interne care creează viața, modul în care corpul trăiește și din care este creat spectacolul. Acesta este conceput în permanență ca o stranie și complexă fantezie picturală încărcată de violență. Este etalată totodată obsesia, ilogiul funcționării minții umane, stările de alternanță între fantezii morbide, imaginii ale picturii renascentiste și expunerea corpului uman în formula sa degradată.
Sunt create relații noi, cu valențe armonice muzicale, ca polifonie a registrelor teatrale în care este invocată „a treia imagine”. Este urmărită dramaticitatea vidului susținută de inflexiuni sonore, de efecte de desfacere a sunetului în cele mai subtile posibilități expresive. Există prezențe obsesive în design a instrumentelor chirurgicale, destinate disecării materialului carnal, existența bandajelor, a sângelui, a substanței care se scurge din corp odată cu viața. Regizorul avertizează în repetate rânduri că fiecare produs artistic al său este o procedură de disecție în corp și spirit, executat cu brutalitate și eleganță. Scena lui Castellucci are valoarea unui teatru anatomic, iar situațiile au valoarea unei disecții în corpul performerului, acțiuni plasate de cele mai multe ori la limita dintre obscen și situații sado-masochiste. Este implicat în egală măsura în producția de operă, în special opera barocă (Orfeo și Euridice de Gluck) sau a doua școală vieneză (Moise și Aaron de Arnold Schoenberg).
Temele sunt universale, extrase din Biblie sau Dante. Spectacolele sunt redate în formule violent actualizate, cum este cazul Infernului de Dante, idee dominată de figura lui Andy Warholl. Regia aproape elimină cuvântul vorbit. Formulele de interpretare ale acestor teme sunt distilate prin cruzimea cu valențe artaudiene, apelând totodată la strategii și reformulări elegante ale imaginii. Castellucci oferă o maladivă expunere a sensibilității și vulnerabilității viului, dincolo de uman, privite prin prelucrarea miturilor esențiale ale umanității, Isus, Biblia, textele lui Platon și suprarealismul macabru cu consistența medievală a lui Dante Alighieri. Orice investigatie a regizorului începe cu tragedia, substanța corpului, consumul ființei umane prin tragedie și prin instinctul tragic. Există neîntrerupte jocuri cu artele vizuale în scenă, cu picturalitatea și cu tehnicile plastice de a crea imagine densă.
Regizorul studiază – în mai multe etape – emoția și modalitățile prin care aceasta poate fi accesată. Este evitat cuvântul rostit de către actor, țintă pe care tinde să o desființeze Societatea Rafaello Sanzio, asociată în permanență cu activitatea regizorului italian. În spectacolul I Miserabili este aplicată mișcarea care decurge în urma primelor experimente ale companiei din anii ‘80. Este urmărită totodată formula nemișcării, a corpului statuesc menit să creeze spectacolul, ce generează energia performativă a întregii compoziții vizuale. Corpul – expresia și imaginea sa – este forța care creează spectacolul, dincolo de cuvânt. În aceeași lumină se derulează lucrarea creată în 1999 bazată pe Biblie, Genesi. Din muzeul somnului. Structura sa tripartită debutează cu imaginea unui Auschwitz stilizat, un perimetru al crimei, continuat de prezența simbolică a lui Cain și Abel, personaje încadrate de un spațiu al încărcăturii și totodată al confuziei de surse și trimiteri, de la geneza (care asigură „programul” întregului spectacol) până la o stare prenatală, pre-formată, în care naivitatea puerilă este susținută de personaje și un cadru sub forma unei paste sau ghips alb, fără contraste sau elemente cromatice. Nașterea sau topirea în cadru sunt compatibile cu începutul și sfârșitul umanului, al pulsului vital. Crima dintre cei doi frati este punctul de declanșare al elementelor distructive, care vor avea loc pe parcursul evoluției societății umane. Peisajul scenic apare ca un laborator sau abator plin de cârlige suspendate și scripeți, ca o amenințare latentă a crimei și cruzimii. Materialele sunt reci, subțiri, ascuțite, dispuse dezordonat pe planul vertical, înalt al scenei, conceput ca un fundal alb și steril. Spațiul favorizează transparențele cu consistență lichidă, imagine care mizează pe fantezia audienței. Spectacolul oferă o experiență unică destinată fiecărui individ, în funcție de memoria, informația și experiența vizuală a fiecărui membru ce compune audiența, o întâlnire directă, fără sprijinul – sau disconfortul – unui narativ. Sunt combinate ideile obsesive ale lui Castellucci, visul – și derularea unor situații în confuzia unui vis – cu idei scenice care suprapun jocul cu macabrul. Este reconstituit laboratorul unui lagăr de exterminare, copii-cobai înconjurați de cârlige de care atârnă fragmente umane.
Un alt spectacol de referință pentru Romeo Castellucci este Giulio Cesare din 2001, o compoziție în care scena este creată dintr-o imagine gândită ca formă a unei disecții a laringelui. Este vorba de o etalare a procesului biologic de emitere a vocii și modul în care arta este produsă de corpul viu, în mișcare. Regizorul expune carnalitatea artistului, materialul celui ce produce arta, funcționamentul dat de organele care trăiesc și creează echilibrul vital. Proiecțiile expun fără rezerve părți anatomice ale unui corp care face eforturi să trăiască. Este ales un interpret bolnav, iar punerea în scenă devine cvasi-sinonimă cu o intervenție chirurgicală. Ideea lui Castellucci este expunerea ultimelor putințe și spasme umane, care sunt văzute de regizor în termeni de normalitate, expresivi și dramatici. În centru se află cuvintele ars și retorica, cuvinte cheie care coordonează întregul demers simbolic al spectacolului, susținut în egală măsură de un cadru dominat de sculptura antică și de gesturi ritualice executate fie în unison fie în mod solistic. Vocea este prezentă prin microfon pe un fond sonor dominant vocal (o extensie a tradiției italiene phoné impusă de Carmelo Bene în anii 70). Proiecțiile derulate pe fundal expun organele umane, provocând un neîntrerupt șoc al imaginii, combinate cu fragmente de corp uman, din sculptura latină. Vocea înregistrată este combinată cu mecanismele gestuale ale actorului din prim-plan. Figuri umane care apar în spectacol sunt create de performeri fie cu vârsta foarte avansată, fie hiperponderali sau anorexici.
În Tragedia Endogonidia din 2003, lucrarea – emblematică pentru Castellucci – este gândită ca o tragedie în termeni mecanici, dominată de o veritabilă dramaticitate spațială a mașinilor accidentate. Scenografia împrumută stranietatea materialelor industriale, în formulă distorsionată, degradată. Intenția este apropierea de contextul și aciditatea vizuală urbană contemporană. Personajul central al montării este Isus, imagine ce menține alura atemporală a compoziției. Cununa de spini domină acest perimetru. Spectacolul nu beneficiază de o formă definitivă, dezvoltându-se mereu. Este conceput ca o entitate într-o continuă metamorfoză condiționată de spațiul în care acesta se desfășoară. Sunt supuse manevrelor conceptele lui Castellucci, cum sunt tragicul și pre-tragicul, obținute din obsesia sacrificiului fără întrerupere, accesând sub formă de efect de transă colectivă simțurile audienței, în maniera unui performance ritualic. Sunt antrenate strategii extreme vizuale și sonore. Suferința umană este în centru, situație ce expune ceea ce este ascuns, rușinos și evitat de societatea umană. Vulnerabilitatea corpului viu și a materialului organic este suprapusă formulelor contorsionate, dure ale materialului mecanic. Imaginea cheie a spectacolului este din nou centrată asupra figurii lui Isus, plasat alături de sfinx și de mai multe scene biblice care au ca subiect situații derulate în jurul sacrificiului. Scena este vitalizată de prezența a două mașini de spălat, care face importante trimiteri către mecanicitatea militarismului. Tragedia creată de Castellucci este construită din sugestii ale dezumanizării, de înstrăinarea omului de orice reper și dorință a existenței în comunitate, apelând la căutarea lumii interioare și construirea propriului univers.
Trilogia dantescă creată în 2008, inspirată de Divina Comedia, are ca punct de plecare datele cunoscute. Este gândită ca o provocare adusă de densitatea – nu numai simbolică – dar și de informații precise și politice care susțin un nou fir narativ al lucrării. Sunt din nou prezente fanteziile vizuale ale lui Castellucci, oferite de echilibrul geometric și de transparențele spațiale prin care sunt încadrate temele obsesive ale regizorului, centrate pe cruzime, tortură și corpul uman. Cele trei idei, Infernul, Purgatoriul, Paradisul oferă o structură a condiției umane, de la existența normală a vieții ritmice de familie (Purgatoriul) până la instalația paradisiacă a celei de a treia părți a trilogiei în care propunerea scenică a artistului italian oscilează între efecte vizuale create prin oglinzi și reproduceri de imagini picturale.
În anul 2011, odată cu spectacolul Sul concetto di volto nel Figlio di Dio, Castellucci aduce provocări noi adresate tabu-urilor scenice. Expune corpul nud al unui bărbat vârstnic, suprapune o acțiune banală și în același timp blasfematoare cu imaginea uriașă creată de pictorul renascentist Antonello da Messina, Il Salvator Mundi. Este vorba de eforturile de a depăși orice tip de handicap fizic, de etalare a expresivității dincolo de imaginile ce reprezintă repere ale frumuseții fizice, standarde impuse de societate, valoarea umană, rușinea vârstei, a urâțeniei, a degradării fizice, însoțite de imaginea frumoasă, divină a Salvatorului Lumii. Viziunea apare ca o extensie sau consecință a Purgatoriului, plasată la limita dintre sacrilegiu și problema demnității umane, odată cu trecerea timpului și pierderea forței vitale. Spectacolul este dominat pe toată durata derulării sale scenice de figura lui Isus, ce mizează pe contrastul stilistic dintre cromatica și expresia diafană a figurii de renascentiste și contemporaneitatea brutală.
Fascinat de imagine și de căutarea celor mai complexe sensuri și profunzimii umane, Romeo Castelucci intervine pe scena spectacolului contemporan cu mijloace artistice care îmbină deopotrivă strategii de compoziție specifice artelor plastice, îndeosebi pictura, acumulând în același timp formule variate ale utilizării actorului în spațiul scenic. Regizorul rămâne în continuare unul dintre cele mai provocatoare personaje din lumea spectacolului italian, emblematic pentru ideea de eficacitate teatrală cultivată în acest perimetru de artiștii de avangardă, adepți ai celor mai violente formule de expresie (Carmelo Bene sau Pippo Delbono).

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg