Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un thriller pandemic

Un thriller pandemic

Probabil că orice istoric al teatrului făcut în perioada „pandemiei”, cum va fi ea denumită peste ani, va trebui să înregistreze – ca picanterie sau element relevant – o parte din soluțiile artistice/tehnice găsite de artiști pentru creațiile lor. O varietate surprinzătoare, cum vom constata foarte curând.
Pentru montarea sa cu Șarpele în iarbă de Alan Ayckbourn de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, Sebastian Lupu a apelat la o marcare a convenției sanitare: spectacolul este jucat cu respectarea strictă a distanței sociale. Cele trei actrițe joacă la trei metri una de alta, cu un menuet discret dar vizibil de permanentă reconfigurare spațială, dar iluzia/senzația apropierii lor până la atingere este creată printr-un abil montaj video (Ovi D. Pop). Spectacolul s-a transmis pe youtube de mai multe ori de la premiera sa, fiind jucat cu sala goală, evident. Convenția mai este prezentă și ca semn scenic precis, prin cordonul circular central, cu benzi galbene pe care scrie codul noului virus gripal, cam ca în anchetele din filmele polițiste.
Un referent vizual extratextual, dar care se potrivește cumva cu atmosfera de thriller psihologic al piesei. Ayckbourn este un autor prolific, cu peste 70 de texte de toate genurile; la noi i se joacă la Nottara comedia bulevardieră Totul e relativ (1965). Șarpele în iarbă este un text destul de recent, din 2002, care sondează, într-o manieră cvasi-polițistă, revederea a două surori cu copilăria chinuită de un tată tiranic și abuziv. La moartea părintelui lor, ele se revăd pentru a împărți moștenirea. Dar o reconciliere afectivă, cum ar presupune poveștile de genul ăsta, nu are loc. Se derulează, în schimb, un neașteptat amestec de pseudo-comploturi, șantaje și manipulări, cu un final rizibil și surprinzător.
Ca regizor, Sebastian Lupu a știut să mizeze pe și să accentueze anumite note ale intrigii, prin intermediul celor trei protagoniste. Caracterele acestora sunt denotate de atitudini sau comportamente specifice, dar parțial înșelătoare. Annabel, sora plecată de mult de acasă, are în Angela Tanko o interpretă ce redă nuanțat schizofrenia intimă a personajului, aparent detașat de trecutul traumatic, încercând să păstreze alura unei rafinate femei de lume, dar totuși senzitiv la orice stimul al memoriei. Annabel e bolnavă de inimă și această slăbiciune o face acum cu atât mai vulnerabilă. Alice, infirmiera tatălui, este jucată de Anda Tămășanu ca o persoană imatură emoțional, dezechilibrat-entuziastă dar artizană a unui șantaj (fals, vom afla) pe care-l conduce cu un fel de isterie fericită. Se va dovedi la final că tocmai acest fel de a fi o transformă în victima naivă a celeilalte surori, Miriam. Mirela Lupu face din Miriam o eroină cu o gamă impresionantă de stări psiho-emoționale, de la cea de personaj nevrotic/psihotic la cea de femeie matură, cinică, care-și recunoaște sec crima („- L-ai împins pe scări? – Numai un pic…”) și la cea de entitate dependentă de mediul familial/familiar, unicul ce-i poate conserva confortul emoțional. Trei actrițe cu trei personalități distincte, controlându-și bine partiturile. Mi-aș fi dorit, poate, ca nuanțare, un tip de reacție mai divers la tensiunile intrigii – toate trei au mers, sub influența regiei, poate, pe un registru foarte acut, extravertit. Tot ca o mică scădere am remarcat, pe alocuri, un exces de joc realist, adică redundant, care ar fi trebuit cenzurat regizoral, nu încurajat.
Dincolo de aceste observații de detaliu, trebuie să remarc buna articulare a spațiului scenic a Oanei Cernea, cu elemente de decor simple și un fundal pictat foarte potrivit pentru ansamblu – elementul central rămânând cercul pandemic, care a figurat cumva și distanța simbolică dintre personaje, și muzica originală a lui Romeo Rîmbu, care glisează organic dinspre compoziție simfonică spre coloană sonoră broadwayană, cu un leitmotiv excelent pentru un thriller psihologic.
Mai notez reușita secvență a dialogului dintre cele două surori, cu o diversitate de stări, dispoziții, regresii atudinale, confruntări și afecțiune reciprocă, care îmbracă de fapt miezul dur al relației, cel al înstrăinării neutralizate doar prin trauma comună, și finalul tăios – chiar la modul propriu – care dă un contrapunct de umor negru spectacolului.
Șarpele în iarbă e un demers teatral onest și bine realizat, relevant mai ales prin felul în care se poate construi un spectacol ce presupune apropiere și interacțiune prin chiar lipsa acestora (repetițiile s-au făcut pe zoom). Sunt curios de impactul său cu un public în sala de teatru.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg