Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un tramvai din alt secol

Un tramvai din alt secol

Sfârşitul de stagiune la Teatrul Maghiar din Cluj a marcat, printr-o montare surpriză, împlinirea a 70 de ani de la premiera absolută de pe Broadway a piesei lui
Tennessee Williams Un tramvai numit dorinţă. În traducere maghiară A vágy villamosa, versiune asigurată de Czimer József. O longevitate impresionantă pentru un text primit la început cu puţin entuziasm de critica vremii. Desigur, la succesul ulterior al piesei a contribuit din plin filmul lui Elia Kazan din 1951 cu Marlon Brando şi Vivien Leigh în rolurile principale. Pentru istoricul teatral dispus să consemneze recorduri sau să înregistreze un succes atât de răsunător, e o remarcabilă reuşită, pentru criticul aţos, mai puţin. Nu că aş fi excesiv de pretenţios, dar e firesc să te întrebi dacă piesa rezistă azi, chiar într-o formulă revigorată de un regizor venit din spaţiul social-cultural american cum este Tom Dugdale.
Fapt e că Tom Dugdale a mai lucrat la Cluj, atât la Teatrul Naţional cât şi la Teatrul Maghiar, spectacole cuminţi, corecte, rămase într-un con de umbră discutabil. Abordarea Tramvaiului numit dorinţă este una neconvenţională, jucăuşă, destinsă, abstrasă discret din convenţionalismul de tip clasic, rigid, neofertant. Libertăţile pe care şi le permite Tom Dugdale ţin de încadrare şi de un retorism asumat cu jumătate de măsură. Este un angrenaj voit teatralizat, cu delimitări rostite deschis de actori între acte şi scene, cu decor minimalist, schematic, funcţionând între perdele ce separă salonul, baia şi dormitorul modestei familii Kowalski, cu amprentări naturaliste (Stanley la baie trage pârţuri) şi costumeriste (voalurile şi peruca scoase la vedere din valiza adusă de Blanche). Decorul conceput de Carmencita Brojboiu înaintează doar până la nivel de sugestie. E clar că trebuie să simţim că suntem într-o sală de teatru (nu într-un apartament sărăcăcios din New Orleans) şi când iluzia avansează şi se instalează pe scenă prin jocul actorilor, suntem brusc treziţi la realitatea convenţiei. O convenţie afişată ostentativ, ce obturează magia, fluiditatea discursului şi întăreşte cu inocenţă programată „jocul de-a teatrul”. Regizorul spune că a vrut „să dezgolească reprezentaţia scenică, să reducă din realismul impus reprezentării”, fără să se sustragă total tradiţiei realiste a piesei. Acest balans al realităţii crude cu iluzia deşartă i-a reuşit în mare parte să conducă trama pe aliniamentele misterului în care pluteşte Blanche DuBois, intrusa în cuibul sănătos, dar modest, al cuplului Bella şi Stanley. Structura şi stilul dezlipite puţin de cursul întâmplărilor permit regizorului să lumineze, la propriu, prin reflectoare şi proiecţie video simultană, faţa întunecată a personajului central, Blanche. Când vălul aparenţelor cade de pe ea, simte nevoia să-şi schimbe înfăţişarea. De fapt, asistăm la o dare în vileag extrem de dură. Mai întâi aflăm despre pierderea moşiei Belle Rêve, apoi despre trecutul ei dubios. Interesat de moştenirea soţiei sale Stella (conform codului lui Napoleon, tot ce-i aparţine soţiei îi aparţine şi soţului), Stanley vede în Blanche o rivală, o provocare, dar senzualitatea ei este atrăgătoare şi el nu poate rămâne indiferent. Mai puţin evidenţiată în spectacol este această atracţie dintre ei şi chiar apropierea fizică, atunci când se produce, pare artificială, comandată, nu simţită ca o tensiune îndelung amânată. Profesoara de literatură din Sud se va întoarce la condiţia ei de floare ofilită uitată într-o vază din sufragerie. Plecarea ei va readuce căldura, armonia în familia Kowalski, după tulburenţele iscate. Finalul e ratat. Ni se spune că ar urma o scenă între Stella şi Stanley, dar ea nu mai are loc. Poate chiar asta era miza. Nu mai e nimic de spus.
În ciuda impresiei de limbaj dezlânat, descărnat până la evidenţierea articulaţiilor, fracturat jovial pe scene şi secvenţe, jocul actorilor a încercat să adune drama de familie a lui Tennessee Williams într-un ansamblu coerent de trăiri şi simţiri corespunzătoare conflictului. Mult timp mă voi gândi la Kézdi Imola ca la cea mai bună alegere pentru Blanche. Sensibilă şi gravă, senzuală şi reticentă, seducătoare în rochiile pe care le poartă, ea face din Blanche un prototip al aşteptării, acea „femeie aşezată lângă fereastră”, care, după mărturisirile dramaturgului, este imaginea-prag a piesei. Kézdi Imola străluceşte, eclipsează celelalte personaje prin naturaleţea jocului, nuanţează cu fineţe oscilaţia personajului, prins între dorinţă şi resemnare. Poate nu la fel de fericită a fost opţiunea pentru Farkas Loránd în rolul lui Stanley. Regizorul a vrut să accentueze trăsăturile violente, primare ale caracterului său şi actorul răspunde acestor cerinţe reuşind să-l apropie de o stare instinctuală de animalitate, bădărănie, impulsivitate, toate tratate cu pastă groasă. Dacă Stanley e stăpânul, Stella este supusa, victima lui. Pethö Anikó evidenţiază cele două laturi ale personajului: dragostea pentru sora ei şi supunerea faţă de un soţ violent. Cam artificial în joc apare Orbán Attila în Mitch, virtual partener al lui Blanche, deşi actorul se străduieşte să facă faţă cerinţelor. O distribuţie mai judicios alcătuită ar fi ridicat valoarea spectacolului. Cu toate eforturile de resuscitare a textului, „tramvaiul” lui Tom Dugdale, repus în circulaţie de pe o linie moartă, are mai mult caracteristicile unui vehicul din alt secol.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg