Un adevărat tratat teatral – empiric, deci întemeiat pe probe ale eficienței cotidiene – aș spune că este Ariel din spatele scenei, un volum colectiv coordonat de Elisabeta Pop și Raluca Sas-Marinescu (Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2021). Proiectul a fost inițiat de Elisabeta Pop, om de teatru energic și pasionat, prietenă cu mai toată breasla – atu ce a dus, dincolo de diverse tribulații conjuncturale, la concretizarea ideii de început.
Ariel din spatele scenei este primul volum românesc dedicat unei profesii teatrale foarte puțin cunoscute în afara mediului profesional, dar esențiale pentru funcționarea coerentă a unei instituții de spectacol: secretarul literar.
Cu politețea-i caracteristică, Elisabeta Pop descrie cartea drept „un ghid, chiar amuzant pe alocuri, în care să ne destăinuim, să ne mărturisim (…), să arătăm și performanțele, dar și limitele acestei profesii care nu poate să dispară din teatru ci, dimpotrivă, al cărei statut trebuie cu fermitate întărit și apărat” (p. 9). Totuși, după lectură, mi se pare că avem de-a face cu o sumă de confesiuni, profesiuni de credință, evocări, anecdote, exerciții de admirație, polemici, toate articulate, de fapt, pe un fundament teoretic poate mai puțin expus ca atare (deși semințele teoriei apar adesea în diverse texte), dar foarte sesizabil în asumarea de către autori a profesiei lor.
Volumul este un remarcabil document de istorie teatrală, prin foarte multele referințe la activitatea – mai veche ori mai recentă a – unor teatre, regizori, dramaturgi, scenografi, secretari literari, etc., fie în cheie anecdotică, fie cu o anume nostalgie, oricum semnificative și importante, căci provin „din producție”, cum s-ar zice. Ovidiu Cornea, Adriana Popescu, Miruna Runcan, Raluca Tulbure, Roxana Croitoru, Larisa Turea, Mircea Zaharia, Elisabeta Pop, Gențiana Ionescu se numără printre autorii cu astfel de însemnări.
O altă dimensiune a cărții este taxonomică, să-i spunem, adică tinde să definească profilul profesiei de secretar literar, o meserie-hibrid, după cum arată și remarcile uneori autoironice din unele texte.
De pildă, echipa secretariatului literar de la Teatrul „Szigligeti” din Oradea (Árpád Levente Biró, Orsolya Bozsodi-Nagy, Márta Fazakas, Enikő Fekete), apreciază că: „Secretarul literar are un fel de misiune hermetică: reprezintă puntea de legătură dintre companie și conducere, dintre teatru și public, și, mai ales, dintre teatru și lumea teatrală. El este o persoană care «face totul», un om care, dacă este necesar, contribuie la conceperea unei stagiuni, scrie texte, traduce, gestionează relațiile cu presa, editează materiale informative pentru public – toate acestea, desigur, cu o deschidere și o curiozitate de neegalat” (p. 190-191). Altă definiție, nu foarte diferită, o dă Ana Maria Narti: „Poate că însăși denumirea de secretar literar ne înșeală – funcționarul despre care vorbim fiind în același timp expert al teatrului dramatic, consilier artistic, observator critic al repetițiilor și agent al comunicării” (p. 83). În fine, aș mai cita-o pe Miruna Runcan, mai fermă în ton: „secretariatul literar ar putea, și ar trebui, să iasă din poziția sa mai degrabă executivă, asumându-și o condiție creator-managerială, de «viziune» (nu degeaba în spațiul britanic se cheamă literary management). Orice secretar literar priceput e primul critic al producțiilor instituției. Adesea, și cel mai drastic” (p. 173). Ar fi destule de discutat chiar și pe marginea acestor afirmații, care marchează cumva exact paradoxul profesiei despre care vorbim, acea postură schizoidă între funcționar și strateg pe care o cunoaște oricine a făcut secretariat literar/consultanță artistică.
De altfel, destui autori nu se feresc să bricoleze amuza(n)t pe temă: „cel mai greu mi-a fost să-i dezobișnuiesc pe angajații din teatru să vină la secretariatul literar ca să dicteze adrese, cereri, referate etc. pentru a fi tehnoredactate. Așa fuseseră ei obișnuiți” (Gențiana Ionescu, p. 63). Complementare, cu izul lor nițel sarcastic cu tot, observațiile a două colege de vârste și cu experiențe diferite: „persistă o oarecare nedumerire privind locul secretarului literar în organigramă (…): dacă face parte din «artistic» de ce nu e pe scenă? Dar, pe de altă parte, cum să facă parte din «administrativ» un om care este – în cea mai mare parte a timpului și chiar dacă nu întotdeauna semnează ceea ce scrie – autor?” (Codruța Popov, p. 151); „Imaginea ființei boeme care citește mult, face dramatizări și traduceri, care se implică în realizarea spectacolului, nu are program fix și i se ia în considerare părerea în ceea ce privește repertoriul, este departe de realitate” (Ramona Gabriela Nemeș, p. 90).
Dar dincolo de asemenea defulări inocente, Ariel din spatele scenei conține numeroase jaloane teoretice, care-i îndreptățesc denumirea de tratat pe care i-am dat-o. El devine, astfel, un fel de îndrumar profesional, chiar didactic, inedit, unic și extrem de util.
Excelent, aproape pedagogic sintetizează, de pildă, Doina Papp activitatea specifică a secretarului literar (p. 96-99); Anaid Tavitian își descrie practica teatrală din studenție, foarte utilă în ordinea experienței concrete, dar din păcate cvasi-inexistentă în ultimele decenii.
Majoritatea autorilor pledează pentru înlocuirea titulaturii de secretar literar cu aceea de dramaturg (în accepțiunea germană; Lucian Vărșăndan propune chiar dramaturg de producție; se fac mai multe referințe și la anglo-saxonul literary manager), ca o încercare de a reda profesiei rolul ei inițial, deturnat relativ recent de enorma birocrație din sistemul teatral românesc (rezumată de Marinela Țepuș). Argumentele nu lipsesc: „munca secretarului literar în afara conexiunii cu munca de la scenă este în gol, teorie, literatură, orice altceva. Nu poți să scrii, să vorbești, să recomanzi un spectacol fără să iei parte la procesul de creație. Măcar să îl urmărești, dacă nu participi activ” (Gențiana Ionescu, p. 72); „Atenția cu care secretarul literar ajunge să observe perspectiva publicului în relație cu propunerile repertoriale, regizorale, performanța actorilor sau imaginea scenică surprinde potențialul și direcția artistică de urmat” (Dana Vartic, p. 252).
Nu lipsesc nici verdictele acute, incomode, bazate pe experiența directă, care denotă nu doar implicarea secretarilor literari în dinamica teatrelor, ci și capacitatea lor de a se obiectiva în raport cu activitatea acestora: „repertoriile nu se mai alcătuiesc de mult în relație cu publicurile sau necesitățile unei comunități” (p. 187), punctează Raluca Sas-Marinescu, consonant cu echipa de la „Szigligeti”, care pledează pentru o „cercetare regulată și riguroasă a publicului. (…) nu ne cunoaștem îndeajuns publicul.” (p. 192).
Gama de teme abordate sau atinse măcar în volum este mult mai amplă și s-ar putea cita copios – ca pretexte pentru eventuale dezbateri de breaslă –, mai ales că toți autorii (o demonstrează și fișele biografice de la finele textelor) sunt nu doar profesioniști experimentați, ci și personalități puternice.
Mi-a atras atenția – și v-o atrag la rându-mi, cu îndemnul de a citi tot pasajul, nu doar partea pe care o citez aici – o opinie a remarcabilului manager cultural Lucian Vărșăndan, susceptibilă de a irita spiritele în teatrul românesc, despre riscul univocității tematice și stilistice (despre care eu însumi am vorbit în ultimii ani). Pledând pentru (un firesc) echilibru repertorial și pentru misiunea „formativă” a teatrului, Vărșăndan dezvoltă și o acută linie polemică în discursul său: „În teatru, mi-e greu să cred în retorica acuzată, în manifestul constant și prea des sărac în nuanțe, în adevărul unilateral și uneori exprimat prin platitudini, cu atât mai puțin când creatorii nu au încercat nimic altceva decât să facă un spectacol «în vogă», sintagmă care astăzi este înlocuită adesea cu mult mai pretențioasa formulare «spectacolul răspunde unei nevoi»” (p. 261). Da, iată o altă dimensiune a volumului despre care vorbim… De altfel, accente fruste nu lipsesc din volum, fie că sunt puse cu o politicoasă și îngăduitoare maliție, fie că poartă ample subtexte recognoscibile de către co-breslași.
Ar fi de citat enorm din acest volum-eveniment, care sondează istoria teatrală, practica profesională, teoria; extrem de bogat în referințe, trimiteri, argumente, anecdote, se dovedește și foarte plăcut la lectură, probabil prin pluralitatea vocilor sale auctoriale. Alături de semnatarii deja menționați au mai contribuit la volum Victoria Balint, Florina Dometi, Florin Faifer, Zeno Fodor, Doina Popa, Cristina Rădulescu, Mona Sandu, Tamara Susoi, Eugenia Sarvari și subsemnatul – textele fiecăruia fiind bune pretexte pentru o discuție mai aplicată decât se poate aici. În alte secțiuni, „de suport”, mai semnează eseuri, evocări, interviuri, mărturii George Banu, Adina Bardaș, Anca Bradu, Radu F. Alexandru, Doina Modola, Constantin Paiu, Ion Vartic, Matei Vișniec, Eugen Țugulea, Al. Weinberger-Bara, Irina Wolf, Nicolae Coande, Nichita Danilov, Monica Săvulescu Voudouri, Dumitru Velea.
Poate că acest volum ar trebui să provoace o necesară dezbatere profesională nu doar printre secretari literari, critici și pedagogi, ci și printre practicienii teatrului românesc.
Până la urmă, are dreptate Mariana Voicu: „această profesie, ca multe altele din teatru, este una de vocație” (p. 268). Ariel din spatele scenei o demonstrează magistral.