Nu trebuie să ajungi neapărat la o vârstă înaintată pentru a-ți scrie memoriile. Uneori e chiar mult mai bine să evoci evenimentele importante ale vieții atâta vreme cât ele sunt încă proaspete în aducerea aminte. Este cazul Gabrielei Adameșteanu care s-a decis să rememoreze evenimentele trăite, cu maximă intensitate, într-o perioadă devenită de-acum istorică, aceea de după revoluția din decembrie 1989, în anii pe care îi consideră a fi, cu drept cuvânt, romantici („amintirea misterelor revoluției și a mineriadelor /ceea ce eu numesc anii romantici/”), ani de început de lume, pentru o întreagă țară, când „iluziile, utopiile se confruntau, inevitabil, cu realitatea”. Așadar, o carte de rememorare „a trecutului recent”, căci, spune domnia sa: „mă simt datoare să dau versiunea mea asupra celor trăite” atunci, coagulând astfel „memorii, eseuri, toate la un loc”: Anii romantici (Editura Polirom, Iași, 2014); o carte ce poate deveni, în evaluarea/reevaluarea epocii, un autentic reper istoric, întrucât autoarea relatează fapte și personaje reale, din interiorul unei dinamici sociale în care s-a implicat cu toată dăruirea, „o carte despre mine, dar, firește, scriind-o, sper ca și alții se vor recunoaște în experiențele mele, în ceea ce mi-a fost dat să trăiesc”. Relatările ca și comentariile au, desigur, un pronunțat caracter autobiografic, fiind făcute cu maximă sinceritate („Când privesc înapoi, văd buna mea credință de atunci înecată într-un context de multiple manipulări”), dar care se confundă cu biografia unui timp istoric, a unei epoci pe care, „privind în urmă”, acum o poate desluși altfel, cu obiectivitatea celui care se simte detașat de condiția și de „postura de soldățel de plumb” aflat pe o „tablă de joc”, depășindu-și „vocația de outsider”, pentru a-și impune personalitatea în gândire și în acțiune, căci „de la un moment dat nu m-am mai mișcat după regulile jocului”.
Structurată pe două mari paliere tematice, aparent distincte (America, America și Întâmplarea care devine destin), evocarea lasă loc unei ample deschideri de înțelegere, unitară, asupra condiției României intelectuale de dinainte și de după revolta populară din decembrie.
În prima parte se vorbește despre dizidența diasporei române, așa cum a perceput-o prin contactele directe cu scriitorii și oamenii de cultură aflați în Occident, nu doar în Statele Unite unde s-a aflat pentru câteva luni, în 1990, participantă la programul Creative writing a Universității din Iowa (International Writers’ Workshop), ci și în escalele sale culturale din Europa. E de reținut aici opinia tranșantă asupta așa numitei „rezistență prin cultură”, pe care și-au denunțat-o, ca atitudine, nu puțini dintre cei care s-au pronunțat, atunci sau ulterior, asupra fenomenului nonconformismului față de regimul comunist din România. „Pentru mine – spune Gabriela Adameșteanu – sintagma «rezistență prin cultură» este valabilă doar dacă ne gândim la faptul că scriitorii și artiștii care au optat să rămână (în țară, n.n., Ct.C.) au păstrat cultura acestei țări, creând opere rezistente la timp, în ciuda presiunilor staliniste și a marilor privațiuni materiale. Asta nu a însemnat însă o contestare politică reală”. Cât privește pe cei care au evadat din sistem, judecata nu este mai puțin comodă: „Majoritatea celor plecați nu au ales însă disidența, ci fuga: rămâneau în Vest după o călătorie, își cereau familiile. Era o emigrație economică, pentru o viață mai bună, în libertate, pe deplin justificată; dar cei care din asta își arogă un rol «revoluționar», de contestare a regimului, îmi par în marginea imposturii”.
Evocarea perioadei americane – în compania lui Mircea Cărtărescu, aflat acolo cu aceeași bursă – îi prilejuiește câteva întâlniri memorabile. Cu Matei Călinescu (plecat din țară după Tezele lui Ceaușescu din iulie 1971) pe care îl consideră „unul dintre victorioșii exilului”, profesor universitar acolo, autor al unor cărți referențiale: Five Faces of Modernity (1987), Rereading (1993), pentru care trecerea dintr-o lume în alta nu a însemnat „o ruptură profesională, ci doar o ruptură lingvistică și spirituală”. Portretul pe care i-l face este memorabil, în culori calde, plin de afectivitate: „Matei Călinescu nu era însă nici pe departe criticul autoritar, cu canonul sub braț, așa cum îl imaginasem în seara când ne-am pilit la Mayflower. Am fost surprinsă când l-am cunoscut: un bărbat încă tânăr, atent, cu o blândețe, o dulceață care venea nu doar din educație, ci și din firea sa de artist. Un om cald, cu gesturi spontane de generozitate (…) Înainte de a fi critic și teoretician literar, Matei Călinescu era un scriitor, un poet pe care îl simțeai în bucuria pe care ți-o dădea scrisul său, în melancolia care învăluia textul, în felul cum vedea lucrurile din perspective diferite, cu o ambiguitate, cu o inteligență ascetică, pe alocuri ușor amorală – amoralitatea artistului./ Avea o imagine pozitivă a exilului, care nu se potrivea deloc cu temerile mele”. Alături și, totuși, altfel, I. P. Culianu (plecat din România în iulie 1972), care „vedea nu doar dinamica ființei, ci și mișcările politice dirijate și anticipate prin compunere. Puterea, manipularea prin ideologii, era una din temele studiilor sale”. Caracterizarea ce i-o face se impune ca o veritabilă radiogramă identitară: „Culianu mi s-a părut dintotdeauna al locului unde l-am întâlnit. Așa l-am și imaginat, văzându-i felul dezinvolt cum se mișca (corpul, hainele, mișcările – sportive, flexibile –, ca și pantofii moi). M-am bucurat că nu purta pe el marca exilului pe care eu, venită din lumea Estului, o întrezăream, totuși, din detalii imperceptibile, mișcări stângace, haine banale, la cei plecați”. Moartea lui suspectă a generat numeroase ipoteze, dintre care una, oarecum șocantă, este reținută din convorbirile cu cei apropiați: „a scris numeroase articole contra Gărzii de fier, pe care a și denumit-o un «Ku Klux Klan» ortodox. El i-ar fi deranjat cu atât mai mult pe legionarii, destul de numeroși, din Chicago cu cât, deși era «aproape privit ca un membru al familiei Eliade», se distanțase de acesta, urma să se căsătorească cu o evreică și chiar ar fi declarat că intenționa să treacă la iudaism”.
Excursiile din finalul cursului, atmosfera din Universitate, realitățile americane în care se cufundase, i-au modificat ușor felul, modul de a fi și de a gândi („plecasem à contre coeur în America. Dar când a trebuit să mă întorc în țară, la începutul lui decembrie 1990, nu mă mai grăbeam /…/ Farmecul Americii mă învinsese”) provocându-i, în ample paranteze, o reconstituire a drumuli său existențial, din copilărie (cu complexul și complexele familiale) prin anii studenției bucureștene și apoi cu cei petrecuți la Editura Politică, la Editura Științifică și Enciclopedică, la Editura Cartea Românescă, de la repartiția din 1965 până la intrarea în redacția revistei 22, produs al revoluției, unde a fost „confiscată treisprezece ani, de managementul revistei”. Paginile acestei refaceri a drumului parcurs spre marea notorietate scriitoricească (cu avatarurile debutului în revista Luceafărul etc.) sunt pasionante prin dramatismul și realismul recompunerii climatului (uneori amical, alteori nu) în care și-a condus viața, ținându-se oarecum departe de grupuri și interese ale generațiilor de scriitori („N-am avut afinități cu prozatorii din generația ‚60 /…/ pe care i-am citit însă cu mult interes și m-am bucurat că prin ei s-au schimbat dintr-odată proza scurtă și romanul românesc. Atenția față de «cotidian» era deja o caracteristică a prozatorilor debutați după ’70, ca mine; dar eu i-am cunoscut relativ târziu pe cei incluși în această «grupare generaționistă»”).
Cea de a doua parte a cărții memoriilor se fixează mai ales pe frământările politice ale anilor postrevoluționari când, angajată în presă, publicând și coordonând revista 22, se implică deplin în marșul istoriei diurne („Senzația cu care am trăit în toată acea vreme – a unei legături de adâncime între viața mea dinainte și cea de după ’89 – mă face să fiu convinsă că nu a fost vorba de un drum greșit, de ani pierduți”). Vorbește, oferind relații concrete, despre nașterea și parcursul dinamic al revistei 22, cu angajamentul lui Stelian Tănase (inițiatorul acesteia), despre Grupul de Dialog Social, constituit în decembrie 1989, în centrul căruia se afla Mihnea Berindei (vicepreședinte al Ligii Pentru Drepturile Omului de la Paris), despre Alianța Civică („Ana Blandiana și Romulus Rusan, lideri și fondatori”), cu proaspătul Rector al Universității București, Emil Constantinescu (vicepreședinte al Alianței), cu Constituirea Convenției Democratice („La vremea aceea, liderul Convenției, Corneliu Coposu, umbla, ca prințul din poveste, cu pantoful Cenușăresei prin târg: destui dintre cei cărora li se propusese să-l înfrunte pe Ion Iliescu în lupta pentru președenția României refuzaseră. Erau și unii care își doreau, dar, la fel ca fetelor babei, pantoful părea să nu li se potrivească”), apoi Partidul Alianței Civice (care îl propunea pe Nicolae Manolescu la președenția României), despre puterea instalată a Frontului Salvării Naționale (cu Silviu Brucan, „unul din membrii troicii de atunci, alături de Ion Iliescu și Petre Roman”), cu Fundația Pentru o Societate Deschisă, a lui George Soros („Alin Teodorescu avea să fie, ani de zile, împreună cu Sandra Pralong, la conducerea Fundației”) ș.a.m.d., urzeli și mișcări intestine ale societății acelor ani ce par încă foarte apropiați. Episodul accidentului de mașină, în care a fost implicată, devenind chiar victimă, pe drumul dintre Cluj și Sighet, însoțindu-l în campanie electorală pe Emil Constantinescu, este amplu tratat, întrucât are o importanță aparte pentru viața ei ulterioară („ce căutasem acolo, noaptea, în plină iarnă, în râpa aceea din Maramureș? (…) De ce acceptasem călătoria inconfortabilă la Cluj? (…) Fiindcă totul era nou, fiindcă voiam să văd cu ochii mei «facerea noii lumi»!”).
Întreg acest memorial se constituie, de fapt, într-o profundă introspecție de sine a scriitoarei Gabriela Adameșteanu („După 1990, evenimentele se succedau repede și dramatic: pe multe le-am perceput greșit, pe mulți oameni i-am cântărit, inițial, eronat. Plăteam dezinteresul de o viață față de politic, pe care, de altfel, îl împărtășeam cu multă lume”), căutându-se pe sine în relațiile cu oamenii, într-o nouă conjunctură politică și social, într-o nouă realitate:
„Privind în urmă, îmi dau seama de naivitatea mea și în privința ambianței umane din jur. De câteva ori în viață mi s-a mai întâmplat să nu detectez dușmănia travestită în pritenie. Buna-credință pe care o pun în relațiile umane ține, cred, de partea optimistă a firi mele: ca să te simți bine cu tine, mai ales când ai trăit într-o epocă a suspiciunii, ai nevoie de încredere în ceilalți. În schimb presa, meserie de acumulare, te lecuiește treptat de naivitatea politică. Este unul din profiturile pe care le-am avut de la cei cincisprezece ani la 22”.
Anii romantici este mărturia de viață și de creație a Gabrielei Adameșteanu, romanciera trecută prin experiența (care s-a dovedit, în cele din urmă, benefică) a unei gazetării de atac, practicată într-un moment esențial pentru destinele țării, într-o altă solicitare a scrisului, de care, cu siguranță, avea nevoie, trăind până atunci „pe o altă planetă”, după cum însăși se amendează.