Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un univers fabulos

Un univers fabulos

Autor a numeroase volume de poeme, începînd cu Nunta în sâmbure (1974), Emilian Marcu este astăzi unul dintre cei mai interesanți poeți ai Iașului (și nu numai), concepând în lirica sa o lume fabuloasă de semne și metafore, de simboluri misterioase în care se cuprinde pe sine ca pe un, mereu, căutător de adevăruri existențiale. Titlurile volumelor denunță în fapt reprezentarea prozodică a simbolurilor cu care își populează creația: Sigiliul toamnei (1982), Lecție pe ostrov (1995), Îngândurat ca muntele de sare (1996), Umbra și îngerul (2000), Melancolia șarpelui (2004), Cartea celor opt zeci și opt de taine (2008), Arta grădinarului (2011), Sfera de pământ (2017) ș.a., până la ampla antologie, Sfera de aer (Editura Junimea, 2019, Colecția Cantos,) care vine în întâmpinarea împlinirii vârstei de 70 de ani (n. septembrie 1950).
Motivul toamnei se asociază cu plecarea păsărilor călătoare ce stârnesc melancolii și aduceri aminte din vârsta copilăriei („În după-amiaza fără contur,/ ca o zi mohorâtă de toamnă,/ în după amiaza căzută-n genunchi/ hălăduiam pe întinsele pajiști /…/ hălăduiam ca o boală în corpul cel tânăr” – Țipătul frunzei căzute); ostrovul e un loc al profundelor liniști cosmice („Pe Ostrov o liniște-adâncă – fântână în deșert – ca în cosmice spații.. – Sonată pentru orgă de mesteceni); grădinarul e unul ce veghează spații astrale („Sub misterioasa boltă, Grădinarul/ priveghează înnoptate mistere /…/ O lume pe câmpul cel verde desăvârșind universul” – O imensitate de semne cerești) și așa, toate celelalte alcătuitoare ale unui fantastic univers, ale unei mitologii pe care însuși o concepe ca pe un soi de revers al lumii concrete în care își trece vârstele: „Vine o vreme când lumina-i subțire,/ Când se închid în fulger trăirile brusc /…/ Vine o vreme, ce vreme să fie?/ Armuri de zăpadă eu port sub câmpie!” (Vine o vreme când…).
E un vizionar, căutând a decripta dimensiunile destinului uman într-un cosmos al emoțiilor fundamentale („Un fel de poem al tristeților universale”, zice undeva), perpetuate pe treptele căutării necontenite de sine și mai ales a adevărurilor existențiale, de la clipa facerii până la spectrul tragic al apocalipsei. Se naște astfel o lirică în diapazon neoromantic, marcată de nostalgii și pasiuni în care iubirea devine oarecum dedusă din contemplarea naturii („Sunt tulburat de tine cum frunza în cădere /…/ Sunt tulburat de tine cum malul de o arcă/ Sau cerul de o frunză ce-a devenit decor” – Sunt tulburat de tine…; sau: „Vezi, frunza în cădere mai tremură o dată/ Cu semeția clipei că pot să te mai chem” – De pleoapa ta se-aprinde…) inculcând o anume religiozitate a patosului acestor trăiri nostalgice ale iubirii: „De când te-aștept tăcerea se clatină-n icoane/ Mirări îmbracă varul odihnei din pereți/ Se-aprind în răni uitate, jertfite panteoane/ Durerea trage-n zale otrava din săgeți […] Iluzii în brocaturi ca roua pe armură/ Străluce-n timp de parcă s-ar cufunda-n tăceri/ Prin ierburi tot mai groase imaginea ta pură/ Abia de se presimte că veacurile-s ieri// De când te-aștept tăcerea se clatină-n orbite/ Uitările-s mai tandre, mirările-s rănite” (De când te-aștept…).
Dacă, de regulă, conceptualizarea metaforelor create anume, în ilustrare, se face printr-o meditație dramatică ce frizează livrescul („În Salon, în Salon printre rafturi,/ printre rafturi cu suluri din piele de bivol /…/ șarpele Phylon cu coroana pe cap/ cu un cerc megalitic asemenea unei eclipse/ șarpele Phylon în Salon trece în rafturi /…/ Însemn din ere apuse, din timpuri uitate/ Șarpele Phylon intră cu umbra-ntr-o carte!” – Intrarea șarpelui cu umbra-ntr-o carte), imaginea satului, ca vatră spirituală, în perenitatea simbolisticii sale existențiale, arhaice, se decantează ritualic prin elemente evocatoare de o simplitate deplină a gesturilor umane esențiale („Într-un hârb de oală de pământ/ Pune-ncet bătrâna înc-o lumânare/ Și cu morții ei vorbește rând pe rând;/ Ea, din sat ce s-a-ntâmplat spune la fiecare.// Cu tămâia străjuită de tăciuni/ Duhurile rele pare că le-afumă/ Clopotul bătând la-ngropăciuni/ Limba și-a-nvelit-o toată-n humă// Maica fără lacrimi plânge-ncetișor/ Lâng-o cruce gata să se lase./ Într-un hârb de oală sub ponor/ Parcă-și vede ușa noii sale case” – Gata de plecare).
E aici un patos al apartenenței la glia fertilizatoare a seminției, o rostire dramatică frustă, care îl apropie, prin ritualica sacralității, de poetica lui Ioan Alexandru: „Un altar de iarbă și de grâu,/ un altar zidit pe-o tragică sămânță/ Și-a-nălțat țăranul lângă râu/ Să-și cinstească-n taină propria ființă.// Bruma-n zori l-a-ncins cu brâu curat,/ Roua l-a spălat în limpezimea lunii/ Când o fi-n țărână-nsămânțat/ Să-l îmbrace-n floarea lor petunii.// Raza de luceafăr să-l mângâie des/ Cu lumina strecurată, de mătasă./ Un altar spre ziuă și-a ales/ Să-i tot fie-acolo primitoare casă.// Busuioc în grinda din priviri/ Și-a sădit cu pașnică răbdare/ Și-n parfumul cald de trandafiri/ A intrat în mistica-i lucrare.// Zorii l-au primit cu mult alai/ În altar de iarbă și de pietate/ Grâul l-a-mbrăcat cu fiecare pai/ Să-l zidească în singurătate” (Zidire). Istoria însăși are simboluri încifrate („Zamolxis în chip de vulture orb/ Numai nouă ni se arată” – ***) în taina închinărilor mănăstirești („Stă-ntre cerceii munților la pândă ava/ Lumina-n fulgere în luminare s-a zidit/ Să-aprindă focul de-ntemeiere la Suceava/ Lui Vodă Ștefan care-i colindat de mit” – La pândă ava).
Cultivând prozodia clasică, cu melodioase ritmuri și rime, ce par răscolite din vremi trecute („Scot la iveală poemul uitat/ din cuvintele înțelese cu miros de levănțică” – Cuvintele în cămașa de forță a poemului), lirica aceasta e mai apropiată cumva de mesianismul și teluricul poeziei ardelenești, tradițională, iluminând simbolurile oferite de însăși natura cu minunatele sale rostuiri din care poezia se naște ca de la sine: „Mierea-i tot cântec, albinele-s șuvoi/ Când intră-n floare, floarea-i de lumină/ Fântână-n cer și patimă-n altoi/ E trudnicia din ființe în stupină// Ceara în faguri pregătind luciri/ De-atingere cerească în tăcere/ Colac frumos sau lumânări subțiri/ Curge plăpând sub plânse lăicere// În truda lor ca într-un dans ceresc/ Albinele nu miere-aduc ci caldă luminare/ Să fie-n taină morților folos/ Și truda să le-o-mbrace a-nălțare.// Mierea-i tot cântec, albinele-s fuior/ În candelele vieții a nuntire/ Ceara din faguri cu plânsul în pridvor/ Curge plăpând visând la nemurire// Fântână-n cer și patimă-n pământ/ Cu busuiocul se-ncunună și-n povară/ Albinele nu miere-aduc ci un sărut/ Că-n flacăra ei pură este sară” (Ceara). Modernitatea autentică a poeziei lui Emilian Marcu aici stă în fluida incantare a verbului menit a transmite idei și vibrații afective, fără exhibiții verbale de artificii experimentale. E o poezie profund emoțională în discurs și în mesaj, în meditație asupra destinului uman în universalitatea sa firească.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg