Privind întreaga sa operă, scrisă și publicată încă din studenția sa transilvană, observăm o altă, înaltă dimensiune a valorii și viziunii literare și artistice a mult regretatului D.R. Popescu, astăzi, când nu mai este printre noi! Am fost printre descoperirile sale și am devenit redactorul său de reportaj și publicistică, 10 ani – „tribunist” vreme de 29 de ani! Citind un articol al unui istoric și publicist pe care, de altfel îl prețuim, Marius Oprea, deplângând faptul că nu s-au semnalat decât foarte puține informații cu privire la dispariția sa; și amintind că i-a ajutat să scape de închisoare pe poeții optzeciști; i-a ajutat să devină membri ai Uniunii Scriitorilor pe Constantin Noica, N. Steihardt, Al. Paleologu, sau scriitori-teologi marginalizați, valoroși eseiști, precum Nestor Vornicescu.
Marius Oprea se întreabă: „E destul? E mult? E puțin?”
Am intrat în reacție și contradicție: s-a strecurat, mi-am spus, aici, o ambiguitate! Acest scriitor și dramaturg a fost o personalitate profund morală și onestă. Iar la predarea administrației către poetul Mircea Dinescu nu s-a semnalat, în cazul său, nici o eroare, nici o datorie publică.
Amintirile mele despre D.R. Popescu sunt limpezi, aproape năvălitoare. Cea dintâi perioadă a „TRIBUNEI”, după război, purtase simbolul „patriarhului prozei transilvănene”, scriitorul (şi teologul) Ioan Agârbiceanu. Iar Dumitru Radu Popescu fusese numit nou redactor-şef, în 1970; şi la orice întâlnire cu publicul (şi studenţii) vorbea, necontenit, despre dorinţa de primenire culturală, despre afirmarea unei noi generaţii, despre o „Tribună” a celor tineri, îndrăzneți.
D.R. Popescu a condus instituţia „Tribunei”, întemeiată de legendarul Ioan Slavici, timp de 12 ani, cifră profund simbolică, unde a debutat peste 40 de studenţi „ucenici”, autori de schiţe şi povestiri, nuvele şi romane, pe care i-a dirijat spre Ed. „Dacia”, instituind o colecţie de proză contemporană, prezentându-i şi prefaţându-i pe fiecare în parte.
Anii 1970-1982, dincolo de activitatea la „TRIBUNA”, au însemnat o efervescenţă cultural-spirituală ieşită din comun; şi perioada de creaţie cea mai complexă, mai numită de critici: „stufoasă”, „barocă”, din viaţa lui D.R. Popescu. Se găseau, în diverse ediţii şi colecţii, în librării, DOR (1966) şi DUIOS ANASTASIA TRECEA (1967); PLOAIA ALBĂ (1968); romanul F (1969), iar din 1971: CEI DOI DIN DREPTUL ŢEBEI; apoi romanul VÂNĂTOAREA REGALĂ (1973); nuvelele CĂRUŢA CU MERE şi O BERE PENTRU CALUL MEU, IEPURELE ȘCHIOP (1974) ş.a. Magnifica sa forţă de creaţie şi respiraţie epică îl definesc drept un „scriitor profesionist”, cum l-a numit I. Negoiţescu, prin uluitoarea sa disponibilitate de a practica toate genurile literaturii, de la un titlu (şi subiect), la altul, cu o plasticitate şi elasticitate, unice. Însă: între romane, nuvele, povestiri, D.R. Popescu a semnat (şi) un număr însemnat de piese de teatru, precum în acea strălucită epocă clujeană: ACEŞTI ÎNGERI TRIŞTI, PISICA ÎN NOAPTEA ANULUI NOU, BALCONUL, PITICUL ÎN GRĂDINA DE VARĂ, PASĂREA SHAKESPEARE etc. Sau, nu în ultimul rând, scenarii, ce au devenit filme populare: UN SURÂS ÎN PLINĂ VARĂ, BALUL DE SÂMBĂTĂ SEARA, PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE, PĂCALĂ (două serii), ROCHIA ALBĂ DE DANTELĂ ş.a. E, desigur, straniu să observăm, cu mare întârziere, astăzi, graţie unor cercetători literari, că unele titluri îi erau „oprite”, stopate, de cenzură, precum dramele Hoţul de vulturi, Pădurea cu pupeze (1971); acestea ajung să fie montate, un deceniu mai târziu, în 1981; iar ultima (Pădurea cu pupeze), fiind publicată, trecând de cenzura de presă, aşadar, nu a trecut de cenzura de premieră; deşi a fost pusă în scenă, în aceeaşi vreme, la Belgrad şi Tokio.
Caracterul profesionist al creaţiei lui D.R. Popescu a fost susţinut şi pronunţat, spectaculos şi aproape cotidian, de publicistica sa (interviuri, eseuri, articole), din care a publicat şi o antologie: VIRGULE, GALAXIA GRAMA (1981), în acelaşi timp cu un volum de versuri „suprarealiste”: CÂINELE DE FOSFOR.
Proza lui D.R. Popescu se structura, tot mai pregnant, aproape ca o „amprentă stilistică”, pe dimensiunea teatrală (înscenări, contrapunct, dialoguri şi monolog, dramatice); şi pe oralitatea vie, ţărănească, a unei clase sociale, „demonizată” şi „blestemată” să piară din istorie, prin pierderea pământului şi interdicţia tradiţiilor ei. Această aură originală a artei prozatorului depăşeşte cerul ideologiei comuniste, dogmele; şi îi oferă succesul de care s-a bucurat până în contemporaneitate.
Vizitat de colaboratori, ziarişti, reporteri, poeţi, publicişti, din toată ţara, D.R. Popescu, redactorul-şef al „TRIBUNEI” a fost, după Nagy István (secretar al Asociaţiei Scriitorilor Cluj, din 1949), cel mai important reprezentant al acestei obşte, în deceniul 1971-1981, care s-a redefinit şi extins, teritorial: „Filiala Transilvania” a U.S.R.
Studenţii talentați, care debutaseră, cândva şi uceniciseră la „Tribuna”, erau la finele deceniului 7, membri deplini ai Uniunii Scriitorilor, autori de volume, poezie, piese de teatru ş.a. Unii uceniciseră şi la „Echinox”, „Steaua”, „Napoca Universitară” etc. Ei bine, pentru întâia oară, în primăvara lui 1981, numărul scriitorilor români l-a egalat pe acela al autorilor de carte de alte etnii! (Concluziile acestei statistici urmăreau două idei: o energie creatoare apreciabilă şi intensă; însă şi o nesperată „liberalizare” a timpurilor.
Caracterul profund profesionist al operei lui D.R. Popescu, popularitatea sa au făcut să poată candida şi să fie ales, în iulie 1981, ca Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Aşadar, din lider tânăr, al generaţiei sale, în arta prozei, D.R. Popescu devenise (şi) cel dintâi lider, care venea din provincie – din Transilvania; o remarcabilă şi rară ilustrare a descentralizării Culturii româneşti.
Din 1982, a devenit redactor-şef la „Contemporanul”; putem vorbi de o altă perioadă din viaţa şi creaţia lui D.R. Popescu, cea bucureşteană, ajungând să fie cunoscut, tradus şi pe plan european-internaţional, chiar şi în SUA.
Păstrez o amintire unică, de istorie literară, cu D.R. Popescu, care mi-a legat pentru totdeauna destinul de dumnealui! A doua zi după cutremurul din 1977, având, întâmplător, bilet de avion, m-a încurajat să nu renunţ la călătoria spre Bucureşti, şi m-a îndemnat să scriu (şi) un reportaj. „Antonovul” a făcut drumul aerian în 60 de minute, în loc de o oră şi 20, tremurând din toate încheieturile. Am semnat trei reportaje (continuându-mi călătoria, apoi, spre Craiova); reportajele au intrat în diverse antologii, referitoare la acea catastrofă, în care au pierit oameni anonimi, dar şi savanţi, cetățeni de seamă, scriitori ş.a.
Reportajul – gen literar revoluţionar, în secolul XX, mi-a oferit o şansă uimitoare: aceea de a intra în alt „cutremur” şi „cataclism social”: Revoluţia din Decembrie 1989. Am participat, am acţionat şi am scris, zi şi noapte, atunci, capitole ale unui lung reportaj: MEMORIA VIE A REVOLUŢIEI – REPORTAJUL CEL MAI FIERBINTE, de aproape 50 de pagini; iar acele texte incandescente, au fost republicate în revista „Magazin istoric” (Nr. 10, 1990) şi reluate, la intervenția istoricului Răzvan Teodorescu, în antologii ale Institutului de cercetare a Revoluţiei Române, până azi, fiind declarate „documente istorice”. Şi pe baza lor, municipiul Cluj-Napoca a fost numit un „oraş martir” al Revoluţiei Române.
Această şansă (şi epifanie), în profesia mea, mi-a dat-o, dintre toate genurile literare: genul de frontieră al reportajului, pe care l-am învăţat, încă din studenţie, spre a ajunge un scriitor deplin, graţie Maestrului Dumitru Radu Popescu – artist vizionar, exemplar, viitor academician al României. Coloană a culturii noastre.
Prin dispariția lui Dumitru Radu Popescu am pierdut pe cel mai prodigios dramaturg român, după cel de-al doilea război mondial, creator al unui univers romanesc original, gândit în toate genurile artei cuvântului, al literei sfinte, tipărite.

P.S.: Subiectele unor scrieri ale lui D.R. Popescu au căpătat o circulație internațională, încadrându-se în curentul postmodern: „popular, universal, culture”! Personajul Moise, micul dictator politic, dintr-un regat local, în Vânătoarea regală; Păcală, „nepot în Balcani al lui Nastratin Hogea”; sau elevul, copil de trupă din filmul Prea mic pentru un război atât de mare, rulat în diverse țări, a fost socotit „un Gavroche al războiului”; și nu în ultimul rând Anastasia, reevaluare a tragediei grecești, antice în lumea dunăreană, româno-iugoslavă, copleșită de nebunia, confuzia și deriziunea celui de-al doilea cataclism mondial.
Receptăm puține informații despre viața și creația regretatului scriitor D.R. Popescu ca pe o nedreaptă și acerbă concurență (chiar conflict) între cultura scrisă și cultura audio-vizuală, în care un mit vestit la români, pornind din folclorul bucureștean a ajuns pe scenă în dramaturgia lui Camil Petrescu, purtat de un valoros comediant, având același nume – Mitică Popescu, simpatizat și înmormântat cu onoruri militare, în aceleași zile, la Bellu. Trebuie accentuat, amintit, în chip esențial, că actorii creează reprezentări scenice numai pe cuvintele și textele scriitorilor. Criticul Cornel Ungureanu a fixat opera lui Dumitru Radu Popescu în dimensiunea dunăreană, a câmpiei române, alături de viziunile lui Panait Istrati, Ștefan Bănulescu, Vasile Voiculescu, Marin Preda, iar în Banat – Nicolae Breban și Sorin Titel.
Dispariția acestui artist exemplar s-a întâmplat într-o societate într-o veșnică tranziție, confuză și derizivă.
E mult? E puțin?…