Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Unde este Dumnezeu?

Unde este Dumnezeu?

Ascultând din mașină abundent ce spun alții, mai ales pe calea radioului, în această perioadă de stare de urgență, am rămas cu multe în minte care m-au pus pe gânduri. Recunosc că am fost din nou izbit de neglijențele (să le spunem așa!) din exprimările publice ale unor teologi, jurnaliști și decidenți cu privire la subiecte teologice.
Bunăoară, un purtător de cuvânt de la o arhiepiscopie bucureșteană importantă spunea, la Radio București Actualități, că ferirea noastră de coronavirusul 19 ar trebui să fie aidoma feririi lui Isus de iudei. Dincoace de prostia în sine, ce constă în aceea că cele două nu au nimic comun, teologul (?) respectiv nu pare să știe că Isus a fost iudeu – un iudeu profund atașat tradiției și țării lui Israel, și că ciocnirea sa directă, care a schimbat cursul istoriei lumii, a fost cu ierarhi al Tempului. Iar dacă acestea nu conving, atunci se poate citi Evaghelia după Ioan, în care Isus îi spune textual femeii samaritence: „voi vă închinați la ceea ce nu știți; noi ne închinăm la ceea ce știm, pentru că de la Iudei este mântuirea” (4, 23). Ce este mai limpede?
Tot acolo, un jurnalist în chestiuni de morală spunea că pentru creștini este „alt Dumnezeu” – anume Dumnezeul este Isus Christos. Se știe prea bine dezbaterea din creștinism de la un moment dat asupra lui Isus, și nu o repetăm. Doar că expresiile „Fiul lui Dumnezeu” și „Sfânta Treime”, care au și căpătat consacrarea dogmatică în creștinism, spun totul. Ele mai spun simplu că Dumnezeu este Dumnezeu!
Tot în acel loc un profesor de teologie dintre cei mai profunzi în România actuală, cred eu, spunea simplu că în pandemia actuală este cu siguranță și o nemulțumire a lui Dumnezeu cu privire la apropierea mai mult decât firească a credincioșilor de cele lumești în detrimentul a ceea ce ne cere Cel de Sus. Nu pot decât să spun, la rândul meu, că teologic numai așa se pot înțelege lucrurile.
Numai că venerabilul teolog relua apoi, inutil, teza de mult depășită după care Isus ar fi fost condamnat de „ai săi”. Se înțelege, precum se vede, greu argumentarea bazată pe fapte istorice – cea mai temeinică – că procesul lui Isus a fost un proces roman, în care Caiafa și familia acestuia l-au predat pe Isus gărzilor romane dintr-o teamă de creșterea influenței lui și de teamă ca romanii să nu ocupe Templul de la Ierusalim. O spun cei mai importanți istorici și teologi creștini, de la Sanders la Hans Küng și Joseph Ratzinger – Benedict XVI, o spun cele mai recente cercetări arheologice și istorice (Vezi pe larg Andrei Marga, “Procesul” lui Isus – dincoace de falsificări, în revista “Tribuna Magazine”, 2020). O spune Evanghela lui Ioan, al cărei autor a fost și martor ocular, singurul dintre evangheliști, la evenimentele tragice de atunci. Nu este destul de limpede?
În sfârșit, decidenți care au luptat pentru voturile oamenilor și s-au angajat să le rezolve necazurile, declarau, fără să fie întrebați, că de Paști …stau acasă și se roagă. În creștinism există, se știe, ruga la Dumnezeu, dar niciodată doar ruga, ci și fapta. Să citim evangheliile, dar și pe Karl Barth sau Rudolf Bultmann! Adică, ești creștin nu doar coborând în tine însuți, ci ocupându-te de cei din jur – mai ales că le-ai cerut votul! Creștinismul este preocupare de ceilalți – spunea nu altcineva decât Angela Merkel. Fără a mai vorbi de Romano Prodi sau Vaclav Havel!
Asemenea „amănunte”, care, de fapt, nu sunt defel amănunte, ci trădează o percepție rudimentară, m-au făcut să mă întreb: ce poate fi în minte? Las cititorului răspunsul.
M-am întrebat, însă, în aceste săptămâni, cum au gândit bisericile văzând că pandemia vine peste oameni și cum și l-au reprezentat pe Dumnezeu. Unii – cum s-a văzut și la noi – au scos moaștele în stradă spre a îndupleca pronia să oprească virusul. Iar întrebarea mea a devenit mai largă.
Unde este Dumnezeu într-o vreme de grea încercare pentru creatura sa? Cum de tolerează o pandemie care omoară oameni cu zile și pune la pământ o civilizație – poate cea mai complexă din istoria de până acum? Cum pot oamenii să-și smulgă soarta din mâna forțelor oarbe?
Întrebarea se pune știind bine care este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Dumnezeu este creatorul, diriguitorul și izbăvitorul lumii. Dumnezeu se află în ceruri, „cetatea Dumnezeului nostru”, „întemeiată pentru vecie” (Psalmul 47), „șezând pe un tron înalt și măreț” (Cartea profetului Isaia, 6), de unde cere “ascultare” (Epistola către evrei, 4). Dumnezeu este omniprezent (Psalmul 139), omniscient și-i pedepsește pe neascultători (Cartea profetului Ieremia, 23). Dumnezeu se supără pe oameni și, la un moment dat, a regretat că i-a creat. Poți să intri în legătură cu Dumnezeu pe calea rugăciunii (Exodul 3; Evanghelia după Luca, 1) și a faptelor bune.
Chiar Isus l-a chemat pe Dumnezeu de pe crucea răstignirii: “Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” (Evanghelia după Matei, 27). Apostolul Pavel spune că toți oamenii sunt “fiii lui Dumnezeu” și nimic, nici chiar pătimirea, nu te separă de Dumnezeu, căci “suferințele din vremea de acum nu au nici o însemnătate față de mărirea care ni se va descoperi” (Epistola către Romani, 8). Dumnezeu își ține cuvântul – “El i-a trimis mântuire poporului Său, în veac Ș-a pus legământul sub poruncă” (Psalmul 110) (În traducerea lui Bartolomeu Anania).
Mulți se așteaptă ca Dumnezeu, având aceste atribute, să intervină în cursul istoriei. Și totuși, în pandemia în curs Dumnezeu nu a intervenit, cel puțin deocamdată, iar aceasta înaintează. Unde este Dumnezeu și de ce nu intervine?
Nu este o întrebare nouă. Nietzsche și Dostoievski ne-au dat reflecția oarecum de început pentru vremurile pe care le trăim. Exclamația asupra căreia s-au oprit, „Dumnezeu a murit!”, nu era deloc jubilație, cum unii au interpretat grăbit. Dimpotrivă! De fapt, prin această formulă, cei doi acuzau oamenii lumii moderne, care au fost seduși de ceea ce este pământesc și au ajuns să-l lase pe Dumnezeu în afara lumii lor.
În vremurile noastre, Richard Rorty a explorat formula trecerii „de la Dumnezeu adorat ca putere („del Dio adorato come potenza)” la „Dumnezeu adorat ca iubire” (Richard Rorty, Gianni Vattimo, Il Futuro della Religione, Garzanti, Milano, 2005, p. 61). Apropiat de această rezolvare, Gianni Vattimo a scris că “dacă se renunță la Biblie se renunță la semnificație” (John D. Caputo, Gianni Vattimo, After the Death of God, Columbia University Press, 2007, p.36). Adevărul sesizat de cei doi filosofi, deloc împăcați cu simple ritualuri, este cert: nu s-a realizat viață demnă de om fără Dumnezeu.
Aceasta nu înseamnă să nu ne întrebăm: unde este Dumnezeu în clipele de restriște? Unii cred că urgențele și presiunile vieții curente ar face întrebarea de la început superfluă. Eu sunt de părere că această întrebare trebuie pusă, chiar dacă merge la temeiuri ultime și ține de o reflecție, în sensul bun, speculativă, cum se spunea în cultura clasică. Trebuie pusă căci, în definitiv, nu mai este posibilă o reproducere culturală și umană a vieții fără a lua gravitatea vieții în serios și a-i cunoaște temeiurile.
Cel mai recent a pus frontal întrebarea Benedict XVI, care a amintit că lui Dumnezeu i se adresează toți cei care suferă. Celebrul teolog consideră că „nu putem pătrunde secretul lui Dumnezeu – noi vedem numai fragmente și ne înșelăm când vrem să devenim judecători ai lui Dumnezeu și ai istoriei. Nu am apăra atunci oamenii, ci am contribui la distrugerea lor” (Wo war Gott?, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2006, p. 13). Este esențial, însă, să ne dăm seama că „Dumnezeu în care credem este un Dumnezeu al rațiunii – al unei rațiuni care nu este, desigur, o matematică neutrală a universului, ci este unită cu iubirea, cu binele” (p. 14). La acest Dumnezeu ne rugăm, firește, dar, în același timp, chemăm oamenii la a face din această rațiune călăuza vieții lor, la nevoie împotriva derapajelor, dintre care cel al puterii abuzive, necontrolate este cel mai periculos.
Și Hans Küng spune că, într-adevăr, să vorbești despre Dumnezeu când în lume s-au petrecut crime oribile și suferințe fără seamăn întrece puterile noastre. Este timpul „să vorbim nu despre Dumnezeu, ci lui Dumnezeu” (Hans Küng, Das Judentum, Piper, München, Zürich, 2001, p.728). Astfel vom găsi calea cea bună.
Întrebarea amintită a fost pusă de Hans Jonas altfel: ce fel de Dumnezeu a putut lăsa să se petreacă ce s-a petrecut – crimele cele mai mari ale istoriei? Ce fel de Dumnezeu lasă loc calamităților?
Nu este soluție ruperea de Dumnezeu, după cum nu duce departe disprețuirea lumii ca vale a plângerii (Der Gottesbegriff nach Auschwitz. Eine jüdische Stimme, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1987, p. 13-14). Dumnezeu este stăpânul istoriei, încât este nevoie de un nou răspuns.
Plecând, însă, de la ceea ce s-a petrecut cu biblicul Iov, pe care Dumnezeu l-a pus, cum se știe, la încercare, devine evident că Dumnezeul nostru este un „Dumnezeu care suferă (leidende Gott)” (p. 24), un „Dumnezeu care devine”, relația sa cu creația fiind probă (p. 28), un „Dumnezeu care se îngrijește (sich sorgenden Gott)” de om, un „Dumnezeu care riscă (ein Gott mit eigenen Risiko)” (p. 32) cu creația sa, un Dumnezeu care, dându-i creaturii un rol în lume, îi transferă ceva din autoritatea sa (p. 33). Și că, mai presus de atributele relative la puterea și înțepciunea sa, la Dumnezeu se află „voirea de bine (Wollen des Guten)”.
Ceea ce se impune recunoașterii, cu toate argumentele, este că Dumnezeu are atributele biblice, în fața unei lumi în care se manifestă Răul (p. 39). În această lume, pe lângă ceea ce se face din voința lui Dumnezeu, mai sunt cele făcute de altcineva. Mai precis, în ceea ce fac sau nu fac oamenii este ceva ce iese de sub controlul lui Dumnezeu. „Dar Dumnezeu tace. Pot spune doar că el nu intervine nu pentru că nu voia, ci pentru că nu putea” (p. 41). Altfel spus, creatura lui Dumnezeu lasă, de asemenea, urme în istoria proprie. Și ei îi revine răspunderea pentru ceea este în lume.
Iau act de ambele răspunsuri. Primul, cel al lui Joseph Ratzinger, derivă din premisa că Dumnezeu este rațiune în lume. Al doilea, al lui Hans Jonas, din premisa că Dumnezeu participă la evenimentele din viața creaturii sale. Ambele premise sunt în Biblie. Deriv răspunsul meu dintr-o altă premisă, luată, desigur, tot din Biblie, care le conține pe cele două amintite în structura literală a Bibliei.
Crearea lumii, bunăoară, din Facerea (Geneza), este descrisă prin analogie cu a da naștere cuiva. Crearea lumii este prezentată în Biblie ca relație de alteritate între Dumnezeu și lume. “Tatăl creator (Elochim)” leagă lumea de sine și de ceea ce fac oamenii, după ce sădește printre ei o finalitate – cea a mântuirii (salvării, redempțiunii) – și le cere să o cultive. În fapt, Noe este salvat – și, cu el, specia umană – căci a obținut grația lui Dumnezeu, fiind pe calea “justeței”.
Unde este Dumnezeu în această nenorocire pentru umanitate, care se trăiește astăzi? Iată răspunsul meu, inevitabil rezumat.
Trebuie să ne clarificăm până la capăt. Dumnezeu a creat lumea, dar nicăieri în Biblie, în scripturile revelate, așadar, nu se spune că lumea creată este una încheiată, în care nu mai este de lucru. Cartea Facerea (Geneza) nu conține asemenea afirmații!
În schimb, găsim afirmații conform cărora Dumnezeu a creat lumea, dar a lăsat și omului considerabil de lucru. Dovadă, de pildă, așa cum au observat bibliști mai noi, pericopa despre începutul lumii, din Facerea (Geneza), începe cu “Dumnezeu a creat”, dar se încheie cu ceea ce au de făcut oamenii. Și lor li se datorează lumea în care trăiesc.
Blamarea lumii în care trăim ca „vale a plângerii” nu ne duce departe. La drept vorbind, nu putem să ne plângem de o lume în care oamenii se înfruptă – e drept, adesea în forme precum „exploatează cu orice preț clipa” sau, mai rău, „homo homini lupus”. Pe de altă parte, dacă oamenii ar sta pasivi, nu ar rezolva ceva, căci lumea își urmează cursul, conform „programelor” ei lăuntrice.
Când oamenii sunt în primejdie, gândul la Dumnezeu este între primele. Faptul este firesc. Nu a dus la ceva salutar o lume fără Dumnezeu. Cum a arătat convingător Henri de Lubac (Le drame de l’humanisme athee, 1944), o lume fără Dumnezeu se îndreaptă împotriva oamenilor. Iar istoria societăților a dovedit-o.
Tot Biblia ne spune că Dumnezeu se supără uneori pe oameni. Cum să nu te superi și astăzi când sunt, poate mai mult ca altădată: profeți mincinoși, oamenii care trăiesc din nedreptăți făcute altora, egoism cât vrei, trufie prostească, brutalitate față de cei în jur, credincioși parșivi, inși care încalcă orice și apoi se roagă? Și multe ce izvorăsc din acestea!
Dar toate cele spuse nu sunt totul. S-a petrecut la un moment dat ceva ce nu ne este accesibil, dar avem date să-l socotim plauzibil. De la o vreme, după multe indicii ale istoriei, Dumnezeu pare să fi lăsat mai mult de lucru omului. Sunt de părere că Isaak Luria avea dreptate când susținea – din rațiuni de logică a genezei și de explicare a înfățișării lumii – că, în atotputernicia sa, Dumnezeu a lăsat lumea în seama ei înseși spre a vedea cum se descurcă. În fapt, a lăsat-o pe mâna oamenilor, spre a vedea ce pot face din ea și din ei.
În acest fel, Dumnezeu nu și-a abandonat creația, aceasta continuă să existe, și nu și-a întors fața – proba este că în lume sunt și bucurii nenumărate. Dumnezeu rămâne atotputernic, într-un înțeles precis al cuvântului, dar i-a lăsat pe oameni să-și construiască lumea în care vor să trăiască.
„Deus caritas est (Dumnezeu este iubire)” – cum s-a spus elocvent. De aceea, le-a și lăsat oamenilor un mesaj. Dacă citim revelațiile ce au pus în mișcare cultura lumii, oamenii aveau de respectat ființa umană a fiecăruia, de ajutat pe cel în nevoie, de făcut dreptate, de îngrijit natura, de cultivat adevărul și binele, de a se conduce cu pricepere și de a aspira la o viață înțeleaptă.
Ne rugăm, firește, la Dumnezeu, căci în milostivenia sa, poate să se îndure de noi. Unii cred, însă, că ruga este suficientă și că restul este secundar. Nu este așa! Benedict XVI a vorbit, pe bună dreptate, de rugă și de acțiunea oamenilor, deci de ambele, luate împreună. „Îl rugăm pe Dumnezeu și apelăm la oameni, ca această rațiune, rațiunea iubirii, a înțelegerii puterii reconcilierii și a păcii să câștige prioritatea în mijlocul amenințărilor lipsei de rațiune ce ne înconjoară sau ale unei rațiuni false, ruptă de Dumnezeu” (p. 14). Nu este oare limpede?
Întrebarea grea, care se cuvine pusă în vremuri de restriște, și nu numai, este: am ținut seama fiecare, ca persoane, societăți, umanitate, de „rațiunea lui Dumnezeu”? S-au respectat poruncile? S-a mai citit mesajul? Nu cumva de aici și din comportamentele fără rațiune – așadar, din surse foarte practice, aflate în lumea însăși – vine Răul în formele pe care le trăim astăzi?
Cum, comportamente de oameni, dar fără rațiune? Da, desigur! De unde vin oare rapacitatea, masificarea activităților și a vieții, nepregătirea în fața ofensivei naturii, prinderea pe picior greșit a industriei farmaceutice, minimizarea cooperării? În România de azi, de unde decidenți diletanți și abuzivi, confuzia organizată a valorilor, înlocuirea rezolvărilor durabile cu manipularea, neștiința de a proteja în clipa de față sănătatea și de a repune, în același timp, în mișcare economia și societatea? Pe acestea – și pe multe altele – nu le poți pune în seama lui Dumnezeu. Ele sunt ale oamenilor care au ieșit de sub autoritatea lui Dumnezeu, unii luând în deșert libertățile și făcând zob valorile!
O disciplină venerabilă, teodiceea, studiază Răul din lume. Ea vrea să explice cum este posibil Răul de vreme ce Dumnezeu este atotputernic, omniprezent, omniscient, iubitor al oamenilor. Hans Küng a spus edificator: „la problema teodiceii este numai un răspuns practic… încrederea de nezdruncinat în Dumnezeu, nu irațională, ci profund rațională” (p. 732). Iar a fi rațional, adaug, înseamnă a lua în serios rațiunea, a ieși din suficiență și a lucra și pentru lumea din jur.
Cum ne despărțim de perceperi rudimentare? Eu cred că informându-ne și respectând rațiunea lui Dumnezeu. Căci sunt dependențe, corelații, echilibre ale lumii, ale societăților și, cu siguranță, ale naturii, pe care, dacă nu le respecți, plătești din greu.
Oricum, atunci când nu este pricepere se strică ce s-a moștenit, când cultura lipsește, lipsesc soluțiile, când nu este nici înțelepciune se apucă pe căi greșite. Iar când nu este nici pricepere, nici cultură, nici înțelepciune vedem prea bine ce iese.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg