Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Unde este realitatea? Noi argumentări filosofice

Unde este realitatea? Noi argumentări filosofice

 

„Unde este realitatea?” este întrebare străveche, iar cei mai mari filosofi s-au confruntat cu ea. Un filosof apărut recent și viguros pe scenă, Matthew B. Crawford, o abordează într-o manieră nouă. El pleacă de la observația că astăzi oamenii sunt captați de multe lucruri și deturnați sistematic de la realitate, printr-o mulțime de stimulente amăgitoare, încât trebuie regăsită calea spre realitate. Cartea sa The World Beyond Your Head (2015) lămurește ambele – cum stau oamenii acum în raport cu realitatea și cum se ajunge la realitate.
Cartea este fructul inteligenței și culturii unui om care, într-un fel, repetă viața lui Spinoza. Celebrul gânditor șlefuia lentile și filosofa liber. Matthew B. Crawford repară motoare de motocicletă și este profesor de filosofie la o renumită universitate americană. În plus, el a căutat să priceapă, ca observator coparticipant, cum experimentează lumea, de pildă, cumpărătorul dintr-un supermarket sau folositorul tabletei electronice sau călătorul cu avionul. Primul își dă seama, stând la casa de plată a magazinului și reflectând, că de fapt este luat ca spectator, ca public pentru o intenție care este dincolo de ceea ce se derulează în supermarket. La fel este luat călătorul când folosește tableta în avion sau când, în aeroport, urmărește anunțurile pe monitoare. Șirul ilustrărilor poate continua. În fiecare situație, nu se angajează doar „evenimente electronice, ci și o tehnologie socială” (citez din ediția germană, Matthew B. Crawford, Die Wiedergewinnung des Wirklichen. Eine Philosophie des Ichs im Zeitalter der Zerstreuung, Ulltein, Berlin, 2016, p. 14). De fapt, nu poți deschide un ziar fără a percepe că ești îndreptat de articole într-o direcție anumită. Îți poți imagina că managerul care primește pe zi două sute de E-mailuri nu mai poate vorbi de „autodeterminarea” sa (p. 16).
Această dependență de ceva ce îl depășește pe fiecare dintre cei menționați – cumpărătorul la casă, călătorul, cititorul de ziare, managerul – nu este fără efecte durabile. Este tot mai clar ceea ce științele neurologice au constatat mai recent, anume că preluarea fugitivă de informații (information grazing) și stimularea electronică ajung să „ne schimbe gândirea” (p. 15). Aceasta este tot mai puțin „a noastră” și mai mult a altcuiva, aflat în spatele evenimentelor.
De fapt, trăim „criza autodeterminării”. De ea se leagă o criză a capacității de evaluare încât, drept urmare, tot mai mulți oameni nu mai pot decide ce este mai important. Nihilismul actual spune, de altfel, că nu mai avem de a face cu valori, ci doar cu „informații” despre evenimente. În fapt, „ne pierdem adesea, ca indivizi autonomi, într-o ceață a posibilităților. Viața noastră spirituală devine fără formă și receptivă la orice este posibil, care ne este prezentat din eter” (p. 17). Teza lui Matthew B. Crawford este netă: „aceste prezentări sunt orchestrate perfect: forțele comerciale intervin în locurile goale ce s-au impus odată cu slăbirea unei autorități culturale și pretind influență crescândă asupra judecării de către noi a lumii. Întrucât aceste forțe acționează în foarte mare măsură, viața noastră spirituală se supune unei masificări cuprinzătoare – care, în mod paradoxal, are loc sub drapelul libertății individuale (p. 17). În locul bucuriei de a fi împreună cu alții, oamenii se lasă colonizați de ofertele persoanei a treia: servicii, reclame, știri, informații ce par inocente.
Pentru Matthew B. Crawford „filosofia este, între altele, o încercare de a înțelege propria experiență” (p. 361) – o încercare la care nu se poate renunța fără pierderi majore. Întrucât obscurizarea realității începe pentru oameni cu ideile în circulație, cu noțiunile împărtășite în viața curentă, care sunt de fapt teorii tacite, „filosofarea începe cu întrebarea cum se obține claritatea asupra a ceva” (p. 362). Iar astăzi un fapt este cât se poate de sesizabil: „Deși atenția este în primă linie o capacitate a intelectului individual, este evident că ea este și o acută problemă colectivă a omului modern. Ea este o problemă culturală” (p. 15). De aceea diferitele stimulente (Reize) care ne înconjoară viața zi de zi ar trebui chestionate și înțelese din punctul de vedere al „vieții izbutite”.
Orizontul lui Matthew B. Crawford este recuperarea „ființei proprii coerente” – adică a ființei care nu se lasă smulsă din sine și refuză să fie jucată de împrejurări, care își urmărește „anumite scopuri” și care atinge „realizări durabile”. Este o recuperare sinonimă cu a redeveni uman, „a fi uman”, într-o situație în care în „afara capului propriu” se petrec lucruri de fapt răscolitoare și pline de amenințări. „Experiența umană de astăzi este în grad înalt construită și, prin urmare, lesne manipulabilă” (p. 10). Manipulabilă, desigur, în detrimentul „individualității” la care oamenii aspiră și pe care o cred atinsă. Trăim de fapt într-o „societate de masă, care vorbește despre individualism, dar îl înlătură, totuși, în fapt” (p. 11). Ceea ce se vorbește este prea puțin legat de ceea ce se trăiește.
Această neobișnuit de inteligentă carte articulează treptat o filosofie explorând situații de viață și, prin ele, o întreagă cultură, în orizontul amintit. Conform ideii generale pe care cartea lui Matthew B. Crawford o desfășoară, cultura în care trăim în societățile moderne „transformă viața noastră spirituală într-o resursă ușor accesibilă, care poate fi ușor exploatată de alții” (p. 359). Exploatarea se face mai nou cu ajutorul a „ceea ce este permis (Affordanzen)” (p. 362). Este de mult știut că individualitatea este tangibilă numai în contexte istorice. Kierkegaard avea dreptate să caute să ajungă la sine și să examineze devenirea de sine, dar Hegel avea dreptate, de asemenea, să interogheze interacțiunile societății. Astăzi, în orice caz, asistăm la lichidarea individualității proclamată de iluminism tocmai de către acesta. În Fundamentele metafizicii moravurilor, Kant a proiectat libertatea într-o formă ideală, dar aceasta este contrazisă în fapt de legătura dintre atitudinea noastră față de lumea lucrurilor și moralismul ce s-a pus sub drapelul afirmării de sine.
Din această situație nu se iese decât prin „învățare (Lernen)”, resuscitarea unei teme, „atenția (Aufmerksamkeit)”, și acceptarea conceptului nou, cel al „atenției la ceea ce este comun (Aufmerksamkeitsallmende)” sau „atenției împreună (gemeinsame Aufmerksamkeit)”. Cum se știe, „atenția” s-a bucurat și altădată de interes, mai ales în psihologie, iar William James a făcut din ea cheia înțelegerii proceselor psihice (Vezi Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, 2016). Numai că până acum nu s-a tematizat ceea ce se petrece atunci când „atenția” este deturnată și ce consecințe economice are deturnarea, respectiv, revenirea la „atenție” (p. 25). Deocamdată „atenția” este socotită doar o chestiune personală. Ce ar fi dacă am înțelege-o până la capăt și ținând seama de faptul că împărtășim, ca oameni, o lume în comun? Ce ar fi dacă am considera „atenția” ca un bun comun, care să își afle locul chiar într-o economie politică a societăților modernității actuale? Cineva aflat la volanul unei mașini își reduce capacitatea a conducere dacă în mers vorbește la telefon, dar dacă acela are alături un alt conducător autor atent la condițiile de circulație, buna conducere crește. „Atenția” este de fapt o resursă economică – cum aerul curat este resursă, absența gălăgiei este resursă, meditația în liniște asupra soluției mai bune este resursă.
Matthew B. Crawford reia și întărește motivul teoretic al „învățării” ca „asceză” și apără ideea după care „învățarea făcând cu propriile mâini” este indispensabilă pentru cel care vrea să cunoască realitatea. Argumentul său este că „întâlnirea directă cu lucrurile este mai importantă decât întâlnirea cu reprezentările lucrurilor. De aceea, ar trebui ca formarea în atelier să nu fie socotită ca o formare de a doua clasă, iar pe cei care au nevoie de asemenea formare ca oameni din clasa a doua” (p. 373). Doar pe baza unei asemenea formări se poate pune în mișcare acea „etică a atenției” care a devenit, la rândul ei, indispensabilă, dacă se vrea ieșirea din „criza autodeterminării”, în care societățile moderne au intrat.
În concepția lui Matthew B. Crawdord, „o etică a atenției ar trebui să înceapă cu luarea în serios și încercarea de a înțelege calitatea experienței noastre personale în mediul înconjurător cognitiv al prezentului și al unei experiențe ce poate fi plină de angoasă, pierdută, risipită, epuizată, ostracizată, extatică sau uitată de sine” (p. 20). Fapt este că, în calitate de oameni, suntem, totuși, diferiți, încât este mereu complicată găsirea unei căi de acces la noi înșine. O cale directă, intuitivă sau neintuitivă, cum se speră, nici nu există, la drept vorbind. A avut dreptate Iris Murdoch când a spus că omul este un animal care își face „reprezentări” despre el, pentru ca apoi să caute să fie aidoma reprezentărilor.
Aceste „reprezentări” sunt de pus acum în discuție reinterogând „direcția orientării” care se cultivă în „spațiul public”.„Supunerea spațiilor publice prin tehnologiile învăluitoare ale atenției profită de reacția de orientare instinctivă pentru a bloca socialitatea (Geselligkeit) noastră și a ne separa unul de altul, spre a ne conduce spre o realitate găsită dinainte, al cărei conținut este stabilit din depărtare de grupuri care urmăresc interese private, materiale. Faptul nu are deloc de a face cu vreo conjurație; simplu, astfel funcționează lucrurile” (p. 23). Nu „critica ideologiei”, ci abia o nouă antropologie poate face față situației.
Matthew B. Crawford a înaintat spre o abordare antropologică riguroasă spre a explica faptul. Omul, scrie el, nu este o ființă atât de autonomă cum a presupus tradiția ce culminează cu Kant. „Noi încercăm să ne manifestăm o parte a gândirii noastre în mediul nostru înconjurător sau instituim obiecte ce funcționează ca niște proteze. Hotărâtor este faptul că în străduința noastră de înțelegere a cogniției umane săvârșim o greșeală dacă ne concentrăm doar asupra a ceea ce se petrece în cap, căci în folosirea capacităților noastre ne sprijinim pe un eșafodaj (Gerüst) de mijloace ajutătoare din mediul înconjurător, pe tehnologie și practici culturale, ce devin o parte componentă a sistemului nostru cognitiv” (p. 59-60). Omul nu este nici atât de rațional pe cât a susținut tradiția. „Suntem mai puțin optimizatori raționali cât mai degrabă creaturi care în hotărâri importante ne sprijinim pe opinii dinainte pregătite și euristică nematurizată” (p. 61). Echiparea noastră organică este una care face nerealiste asumpțiile tradiției filosofice. Bunăoară, noi „nu avem percepții, ci realizăm percepții”, care sunt de fapt „acțiuni” (p. 80).
Omul este, aidoma motociclistului, o „ființă giroscopică” (p. 88). El este de fapt orientat în mediul înconjurător de numeroase semne ce i se adresează. Oricare ar fi aceste semne și oricum ne-ar afecta, devenim realiști dacă ne dăm seama că „în spatele conceptului tehnologic al unei realități virtuale se adăpostește și un ideal etic” (p. 108). Nu este reacție umană la semnele mediului fără componente etice și, în fond, fără socializare. Matthew B. Crawford pune la probă pozițiile psihologiei și ale eticilor cu realitatea pe care viața a câștigat-o recurgând la mașină, la computer, la zbor etc., începând cu automobilul personal și tableta electronică. El obține reformulări ale unor adevăruri socotite axiomatice, cum sunt cele ce privesc autodeterminarea de sine a ființei umane. „Speranța mea este ca prezentarea activităților cotidiene precum cea a bucătarului, a jucătorului de hochei, a motociclistului la care se adaugă mai târziu cea a suflătorului în sticlă (Glasbläsers) și a constructorului de orgi – oferă câteva exemple concrete pentru ceea ce numesc ecosisteme ale atenției și acțiunii. În asemenea ecosisteme este posibilă o adiere apropiată de realitate a esenței umane” (p. 171).
În configurarea drumului invers, de la luarea noastră sub control de către instituirile societății moderne spre autodeterminare în condițiile realității, Matthew B. Crawford ia ca punct de plecare „bucuria (Freude)”. Este vorba, în fapt, de a lua în serios lumea din jur, dar aceasta nu înseamnă de loc doar a ne „adapta” ei, cum se crede în mod curent. Înseamnă a face loc „diferenței” de care vorbea Kierkegaard. Aceasta, diferența, nu numai că nu împiedică democrația în societate, dar a devenit condiția democrației. Nu mai dă rezultate „empatia egalitară”, care doar postulează egalitatea. „Atenția pentru ceea ce deosebește (Rang) – rangul meritat – nu amenință nicidecum conștiința noastră democratică, ci poate să o pună pe aceasta pe o bază mai solidă” (p. 372). Rezultate dă doar o „atenție” orientată spre „individualitate” și situațiile de viață marcate de „particular (Besonderes)”.
Sunt câteva învățături importante de tras din analiza lui Matthew B. Crawford.
Mai întâi că filosofia demnă de nume nu se mai face comentând texte clasice fără a le contextualiza și asumând o istorie, în sensul rău, contrafactuală sau măcar improbabilă a ideilor. Se poate face istoria filosofiei, iar aceasta este indispensabilă filosofului. Dar filosoful demn de nume face un pas mai profund, acela de a încadra istoria filosofiei într-o interpretare filosofică proprie a lumii.
Apoi, ca a doua învățătură, filosofarea are a se confrunta nu doar cu cunoștințe despre oameni, ci și cu înseși experiențele oamenilor – cu diversele lor profesii, din diverse stări sociale, formații culturale. Ea nu le poate trece sub tăcere fără a risca un culturalism obosit și irelevant și, până la urmă, stagnarea în ceea ce este deja de multă vreme cunoscut.
Mai departe, a treia învățătură este că, în pofida prejudecății tenace după care învățarea presupune detașarea de activități, nu se poate ajunge la realitate pe căi pur retorice, cum se crede. Cunoașterea și învățarea presupun limbaj, dar un limbaj ce dă seama de obiecte și de conexiunile lor, ce se înțelege operând asupra obiectelor. În fapt, acțiunile asupra obiectelor – de la funcționarea într-un atelier, organizarea unei instituții, la munca la un film, angajarea în lupta unui grup sau a unei organizații – deschid în mai mare măsură șansa ajungerii la realitate decât recluziunea sau abstinența în fața realității, oricare ar fi rațiunile.
A patra învățătură este aceea că dinspre obiectele cu care intrăm în atingere, tehnologiile pe care le folosim, mediul înconjurător plin de posibilități „tehnice” ce ne înconjoară ni se induc obișnuințe și tipare de gândire și, până la urmă, forme de viață. Acestea se lasă abordate din punctul de vedere al realizării unui sens al vieții și se cer abordate astfel, dacă orizontul „vieții izbutite” rămâne în vigoare.
În sfârșit, ultima învățătură este că ofensiva lumii exterioare este atât de mare în zilele noastre, încât „autodeterminarea”, „individualitatea”, „eu”-l au fost aruncate în criză. Este improbabil ca această criză să fie una care trece de la sine prin simpla maturizare a „tehnicilor” sau adaptarea mentală a oamenilor la ceea ce este. Trebuie găsită calea recuperării „individualității”, a „eu”-lui și a reconfigurării cadrului „autodeterminării” lor. Aici este una dintre temele de importanță crucială pentru cei care caută ieșiri din crizele lumii actuale.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg