Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Unde ne sunt elitele?!

Pentru a motiva starea precară a țării, după un sfert de veac de la revoluție, destule voci exclamă: „ne lipsesc elitele”, pentru că, la cârma țării, se află mediocritățile! În exprimarea curentă, elitele sunt anumite persoane care, prin inteligența și activitatea lor, reprezintă ceea ce este mai bun și mai valoros într-o societate, la un moment dat.
În toate epocile istorice, românii au avut elite atașate idealurilor și simțămintelor acestora, călăuzindu-le pașii necesari și potriviți vremurilor pe care le trăiau. Așa au fost domnitorii Munteniei și Moldovei, corifeii Școlii Ardelene pentru transilvăneni, apoi personalitățile distincte din epoca modernă: T. Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Al. I. Cuza, M. Eminescu, memorandiștii, regele Carol I, dintre politicieni îi amintim pe „Brătieni”, pe Take Ionescu ș.a. Tot în rândul elitelor îi includem pe marii istorici, pe scriitorii clasici și pe unii contemporani, oameni de știință ș.a.m.d.
Se știe, elitele sunt dotate din naștere cu anumite calități pe care nu le au semenii lor de rând. Apoi, ele se consacră unui domeniu pe care-l ilustrează cu „creația” lor, căpătând un prestigiu îndreptățit.
Pe de altă parte, trebuie acceptată o anumită realitate: elitele nu pierd vremea la televizor și nici nu se căciulesc pe la colț de stradă. Inteligența le asigură o recunoscută autoritate și o ținută distinctă. De obicei, intelectualii dotați sunt cuprinși în instituții prestigioase: Academie, Universități de stat, asociații științifice și literare etc. Intelectualii care fac parte din ceea ce numim elite trebuie căutați și cultivați, chemați și răsplătiți pentru cuvântul și opiniile lor. Or, oamenii politici de astăzi, din partidele de diferite „culori”, nu vor să se înconjoare de personalități elitiste, care, prin comparație, le umbresc bruma de cultură pe care o au și le creează complexe de inferioritate.
La întrebarea: prin ce recunoaștem persoanele inteligente (elitiste), răspunsurile vizează o mulțime de calități. „Omul inteligent – spunea Mihai Ralea – e acela care nu confundă niciodată punctele de vedere.” Pe el îl caracterizează „comprehensiunea, iuțeala percepției, adâncimea gândirii și spiritul critic”. Aceste calități le aflăm și în rezultatele experiențelor de laborator ale francezului A. Binet. După acest psiholog, o inteligență adevărată conține patru caractere: 1. o percepție justă și rapidă; 2. o direcție a gândirii; 3. cenzura critică și 4. puterea de invenție.
Sigur, aceste calități nu există în aceeași măsură la toate inteligențele elitiste. La unele domină facultatea inventivă (la marii scriitori și filosofi), la altele memoria fenomenală (pe care a avut-o N. Iorga), la alții puterea de anticipație (specifică savanților din domeniile fizicii, astronomiei ș.a.)
În altă ordine de idei, de obicei, sunt ocrotite și păzite cu strășnicie bogățiile materiale din subsolul ori de pe solul țării. Dar, cum sunt apreciate persoanele cu mintea luminată și deosebită? Prin ele se face cunoscută și respectată țara deopotrivă din interior și pe plan extern. Însă guvernanții nu văd și nu aud, rămânând indiferenți față de soarta elitelor. Dovadă, mărimilor din ultimul sfert de veac nu le pasă de plecarea tinerilor instruiți și talentați peste mări și țări. Aci se vede miopia și egoismul politicienilor noștri care, ajunși la guvernare, uită cu totul de promisiunile rostite în campaniile electorale.
Din aceste motive, soarta țării seamănă cu a unei corăbii, surprinsă de taifun în mijlocul mării, fără vreo speranță de salvare. România a mai cunoscut astfel de momente de cumpănă și numai elitele au găsit sau au sugerat soluții de redresare.
Iată un exemplu: la 1869, B. P. Hasdeu, una din personalitățile proeminente ale momentului, exclamă, fiind copleșit de două sentimente contradictorii: „La noi bătrânii sunt obosiți și tinerii dorm: nefericită țară!” Ca cititor, primul meu sentiment a fost cel de admirație pentru adevărul exprimat în cele două propoziții, urmate de o constatare amară a marelui patriot. Al doilea – sentimentul de uimire că, după zece ani de la Unirea Principatelor, una din inteligențele deosebite ale neamului dorește din nou să-și trezească conaționalii din „somnul” liniștit în care s-au așternut după momentul înălțător al Unirii.
Meditând asupra exclamației hasdeiene, ne putem întreba: oare nu s-a petrecut ceva similar și cu românii de după revoluția din 1989? Nu cumva entuziasmul le-a inoculat o stare euforică, determinându-i să creadă că, după revoluție, se pot pune „pe trai neneacă”, întrucât au suferit destul sub comunism?!
E adevărat, nu putem pune semnul egalității între bătrânii și tinerii de acum cu cei din veacul al XIX-lea. În ultimul timp, promoții întregi de absolvenți universitari au plecat și s-au realizat, în diferite profesii, în Occident. Iar părinții lor, în calitate de bunici, le cresc copiii.
Dar să revenim la rolul benefic al elitelor, care-și justifică prezența în anumite timpuri contradictorii. Oferim un exemplu din anii neutralității (1914-1916), când România era invitată să intre în război de-o parte sau de alta a beligeranților. S-a iscat atunci o polemică între doi parlamentari de prim rang. P. P. Carp avea 78 de ani și era filogerman, fiind adeptul intrării României în război alături de puterile centrale ale Europei. Adversarul său, Take Ionescu, avea 57 ani și susținea cu tărie intrarea României alături de Antantă, argumentând poziția sa în celebrul discurs al „Instinctului național”. Aci el afirma răspicat că vârstnicii nu se mai pot adapta noilor idei, pentru că, în timp ce autoritatea lor e în creștere, adaptabilitatea este în scădere, bătrânii privind evenimentele cu prejudecăți învechite. Adevărul a fost de partea lui Take Ionescu și astfel România a obținut tot ce și-a dorit la sfârșitul războiului.
Asemănător acestuia va fi și Nae Ionescu prin crezul său, exprimat la 1927, când colabora la cotidianul Cuvântul. Avea 37 de ani și se prefigura drept magistrul noii generații de intelectuali (filosofi, scriitori, universitari), numită generația interbelică. Ea îi va cuprinde pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora și mulți alții. În două articole: Conflictul dintre generații și Bătrânețe, el analizează „opera modern constructivă” pe care o înfăptuiau vecinii noștri (sârbi, unguri și cehoslovaci), comparând-o cu situația de la noi. În timp ce la ei se vedea „hărnicia”, la noi „agitația stearpă”, la ei „spiritul practic” și „bucuria creatoare”, pe când la noi e prezent „scepticismul superior și obositor”, căutător de „forme gata făcute”, deci o nouă ipostază a formelor fără fond. Rezultă, după opinia gazetarului, „imaginea unei națiuni îmbătrânite înainte de vreme”. Deși au trecut doar puțini ani de la sfârșitul războiului, sub raportul dezvoltării e o deosebire de două generații. În arterele țării pulsează alt spirit și alte raporturi s-au stabilit între forțele ei. Dar, la locurile de inițiativă, de răspundere și de creație au rămas tot bătrânii, „cu vechile lor apucături și obiceiuri, cu rutina lor în judecată, cu incapacitatea lor organică de a se adapta unor împrejurări noi”. Din aceste motive domnește aceeași „neîncredere măruntă și geloasă”, domnește „groaza de răspundere și incapacitatea creatoare”. În viața publică, bătrânii „închircesc energiile națiunii”. Iar concluzia lui Nae Ionescu se potrivește, în multe privințe, și stării actuale a a României de azi. „Suntem prudenți și îmbătrâniți înainte de vreme. Și cum suntem noi, așa ne este țara”.
Sigur, tonul este prea drastic referitor la conduita bătrânilor. Afirmațiile interbelicului nu înlesnesc aflarea soluțiilor reclamate de societatea românească de astăzi. Se simte acum, în aceeași măsură, necesitatea înțelepciunii bătrânilor și cooperarea acestora cu revolta și entuziasmul tinerilor. Pe plan politic, abia astăzi se recunoaște cât de benefică era, în anii trecuți, vocea și judecățile veteranului Octavian Paler, și cât de echilibrată este încă rațiunea liberalului Mircea Ionescu Quintus.
La întrebarea: se recunosc ușor elitele? Între ele se stimează și-și înlesnesc favorabil aspirațiile. De pildă, la 1874, T. Maiorescu, ajuns rector al Universității bucureștene, îi invită pe B. P. Hasdeu și pe Al. Odobescu să facă parte din corpul profesoral, primul ținând un curs de „Istoria Arheologiei”, celălalt unul de „Lingvistică comparată”. Adeseori elitele își recunosc spontan și reciproc capacitățile. De exemplu: la 1900, regele Carol I recunoaște fără ezitare că Take Ionescu era cel mai inteligent intelectual din Regatul său, iar Nicolae Manolescu afirma, nu demult, că romancierul Alexandru Ivasiuc a fost cel mai inteligent scriitor român pe care l-a cunoscut.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg