Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ungaria și referendumul imigrației

Guvernul maghiar a organizat un referendum în octombrie 2016 cu privire la cota de imigranți din Orientul Mijlociu pe care Comisia Europeană a stabilit-o pentru fiecare stat membru. După Brexit, referendumul se anunța ca un eveniment istoric pentru Uniunea Europeană. Rezultatul consultării nu a putut fi însă validat din cauza cvorumului. Nu a cîștigat efectiv nimeni, dar problema a rămas deschisă. Ea nu constă în aceea că se adoptă sau nu o cotă de imigranți, ci în altceva, mult mai important – criza perceptibilă a actualei Uniuni Europene și incapacitatea instituțiilor ei de a elabora soluții. Să detaliem.
Este destul de evident că nu era nevoie de un referendum pentru a lua decizia de a accepta sau nu cota stabilită de Uniunea Europeană. O reglementare a Parlamentului, ba chiar o hotărâre de guvern, erau suficiente. Referendumul era o urcare prea sus a unei chestiuni punctuale – dacă se admite imigrarea a ceva sub două mii de persoane. Un asemenea efectiv nu avea cum să afecteze economia și societatea Ungariei, care sunt după decenii de dezvoltare. În plus, cei mai mulți dintre imigranți voiau de fapt să ajungă în Germania, Franța, Anglia, oricum dincolo de frontierele Ungariei. Împrejurarea că s-a recurs la referendum atestă că guvernul Victor Orban s-a ambiționat să nu se supună unei decizii cam birocratice a Comisiei Europene. Ea arată că în Uniunea Europeană s-a ajuns într-un punct în care se găsește greu numitorul comun pentru interesele diferitelor state și că, pe lângă cursul cu care ne-am obișnuit, al mișcării centripete, s-a întărit un curs al mișcării centrifuge.
Referendumul din Ungaria nu este primul semn al mișcării centrifuge ca urmare a unor soluții discutabile ale Comisiei Europene. Anterior, Franța, Italia, în mod vizibil Grecia, au ridicat în fapt obiecții la politici financiare pe care nu le pot întruchipa fără convulsii. Aceste țări sau nu pot să se încadreze în limitele deficitului bugetar anual, sau nu pot funcționa fără intervenții statale în susținerea unor bănci, sau nu pot restitui creditele. „Indisciplina” financiară în raport cu deciziile centrale este inerentă. Cehia a semnalat că politica sacțiunilor economice îi aduce pierderi, iar Polonia că nu acceptă o nouă tutelă istorică a puterilor europene. În relația cu Rusia, țările limitrofe din Uniunea Europeană cer măsuri politico-militare inspirate de temerile unei vechi istorii, în vreme ce Germania și Franța pun în față interese economice și vor cooperări extinse, mutual profitabile cu întinsa țară de la Răsărit. Nu mai vorbim de Brexit care, oricum am lua lucrurile, atestă că ceva nu funcționează în Uniunea Europeană încît aceasta să înainteze fără dificultăți majore în timp.
Țările Europei Centrale, mai exact grupul de la Vișegrad, au revenit la impresia că Germania a căpătat un ascendent și suspectează unele decizii că sînt de fapt dictat al Berlinului. Deciziile se iau, desigur, cel puțin formal, prin consens la Consiliul European, dar ar rămâne sub controlul german.
Suspiciunea este doar în parte realistă. Este adevărat că Germania are o economie de departe mai puternică decât a oricărui alt stat membru și, inevitabil, ponderea corespunzătoare. Ea dispune de o capacitate științifico-tehnologică mult mai
considerabilă decât a oricărui alt partener, care contează în competiția globală. Democrația germană funcționează cu un succes incomparabil. De era globalizării Germania a știut, la rândul ei, să profite. Pe scurt, Germania este o puternică economie cu resurse enorme de export, care are nevoie de forță de muncă în creștere pentru a înainta în condițiile epocii. Țara își promovează astăzi interesele și vederile, ceea ce este natural, dar este impropriu ca această promovare să fie socotită dictat, dacă respectăm semnificația termenilor.
Nu este un secret faptul că venirea cîtorva sute de mii de emigranți din Orientul Mijlociu și Afganistan la granițele Uniunii Europene a fost detonatorul unei crize neașteptate a ansamblului. O criză putea izbucni din cu totul alte cauze – birocratizarea și centralismul bruxellez, necorelarea unor interese ale diferitelor țări, neputința de a elabora politici comune în varii domenii, insuficienta competitivitate din domenii de importanță majoră. Aproape nimeni nu s-a așteptat ca imigrația să fie detonator. În fapt, imigrația nici nu este pe cât ar putea fi și nu era normal ca Uniunea Europeană să fie zguduită și aruncată în criză de o imigrație la dimensiuni deocamdată controlabile. În definitiv, este vorba de slăbiciunea administrativă a Uniunii și de vădita lipsă de competență din instituțiile în care se iau decizii, mai curând decât de un pericol major la frontiere.
Firește, demografia pune mari probleme Uniunii Europene. Pe de o parte, declinul demografic al europenilor indigeni, cel puțin în termeni relativi, nu a putut fi stopat. Nevoia de forță de muncă pentru a susține economii de export este mare și nu poate fi acoperită nicidecum fără politici sistematice de imigrare. Din momentul în care Statele Unite ale Americii și, mai nou, China, adică celelalte două supraputeri economice, au politici deschise de încurajare a imigrării de personal calificat, nici Uniunea Europeană nu are cum să facă altceva, dacă este să țină pasul. Decizia Germaniei și Franței de a extinde sau măcar continua preluarea de migranți este grăitoare. Trăim o nouă epocă de migrație a populațiilor, pe scară mare, căreia nu i se întrevede momentan încheierea și căreia Uniunea Europeană trebuie să-i facă față. Nu se reușește aceasta prin închiderea frontierelor, ci doar cu inițiative creative.
Este adevărat că noua imigrație în Europa se produce pe fondul unei identificări religioase și culturale a popoarelor mai acută decât în urmă cu câteva decenii. În Europa Centrală unii creștini cer prudență amintindu-și istoria ofensivei islamice asupra Europei. Această cerere nu poate fi neglijată, dar, cum însuși Sfântul Scaun a precizat, prin vocea papei Francisc, atitudinea creștinului nu poate fi decât plină de umanitate față de oameni ajunși în necaz, dacă rămâne creștin. Fapt este că, deși s-au petrecut tragice atentate și acte teroriste oribile, încă nu putem stiliza lucrurile într-un pretins „război al culturilor” cu bază religioasă, la care s-a gândit Samuel Huntington. Putem vorbi și trebuie vorbit, cum chiar papa Benedict al XVI-lea a arătat cît se poate de explicit, de „surse religioase” ale terorismului actual, de organizații teroriste cu susținere din partea unor imami, de politici teroriste, de numeroase persoane care trăiesc din terorism.
Înfiltrarea grupurilor de imigranți de către
jihadiști ține de particularitățile noii migrații a popoarelor și nu poate fi ignorată. Deloc întîmplător și plin de semnificație, tema scrutării mai precise a rândurilor imigranților a devenit preocupare majoră a guvernelor, iar în Statele Unite ea a urcat la nivelul controverselor politice pentru ocuparea Casei Albe și direcționarea politicii americane. Sînt prea multe în joc – în primul rând viețile oamenilor – pentru ca imigrația să nu fie abordată sub aspectul pericolelor de securitate.
Uniunea Europeană se lovește acum de chestiunea imigrației, dar ar fi profund greșit ca întreaga ei criză să fie redusă la aceasta. Alte chestiuni, nu mai puțin dificile, au vulnerabilizat-o. Văd două astfel de chestiuni.
Este vorba în primul rând de abandonarea tacită și practică a proiectului inițial al unificării europene – acela de a crea o Europă a cetățenilor – în favoarea unei birocratizări în formă neoliberală. Abordarea neoliberală are capacitatea de a pune în mișcare energii, dar antrenează crize, căci subminează instituțiile vieții publice distrugînd tradiții viabile și motivații politice și morale. Ca indiciu, Uniunea Europeană nu a mai putut progresa instituțional în ultimele două decenii și, cu toate că Europa are intelectuali relevanți, ignorarea lor a făcut ca lipsa de proiecte să devină endemică.
Este vorba în al doilea rând de îmbrățișarea politicii extinderii spre Răsărit în dauna politicii integrării. După 1989 Comunitatea Europeană de la nivelul acelor ani a pus în joc criterii severe privind candidații la integrare – criterii politice, economice, instituționale, culturale. De câțiva ani criteriile au slăbit, preferându-se o extindere improvizată. În plus, nu s-a lămurit raportul cu Rusia, în condițiile suspiciunilor istorice ale acesteia, și s-a ajuns la o confruntare rece, care, evident, nu dă rezultate pentru nimeni.
Toate acestea trec dincoace de referendumul din Ungaria, de la care am plecat. Dar indiferent de motivele organizării și de rezultatul acestuia, am fi nerealiști dacă nu am recunoaște că el semnalează, la rândul său, starea critică din Uniunea Europeană și mai ales nevoia schimbărilor.
Care este soluția? După părerea mea, înapoi țările europene nu au la ce să se întoarcă. În spatele Uniunii Europene nu este decât o istorie de fricțiuni și conflicte care s-ar repeta la infinit. Înapoi nu este soluție. A merge înainte cu organizarea și politicile actuale este plin de riscuri. Europa unită s-ar marginaliza. Soluția este asumarea adevărului că „istoria nu s-a sfârșit” în dreptul instituțiilor și procedurilor neoliberalismului de astăzi și că noi creații istorice se pregătesc pe Pământ.
De aici trebuie trase câteva concluzii majore cu privire la ceea ce este de făcut. În fapt, este vorba de recunoașterea a patru imperative: a) al reluării dezbaterii asupra limitărilor democrației existente și democratizarea societăților europene și a Uniunii Europene spre acea Europă a cetățeanului ce s-a angajat de la început; b) al instaurării unei noi politici de personal în spațiul unional – a unei politici meritocratice, care să permită formarea nu doar de executanți, ci și de inițiatori, nu numai de manageri și șefi, ci și de lideri; c) al federalizării Uniunii Europene, încît vocea fiecărei țări să se poată regăsi în favoarea, nu în dauna ansamblului, iar acesta să asigure polifonia pe care a promis-o; d) al derivării consecințelor politice din schimbarea lumii de după 2010 și din noua geometrie a supraputerilor și puterilor, asumând împreună aceste imperative

(Fragmente din volumul, Ordinea viitoare a lumii,
în curs de publicare)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg