Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

University Wits – un statut paradoxal între cenaclu și bandă (I)

University Wits – un statut paradoxal între cenaclu și bandă (I)

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, se produce în Anglia fenomenul grupului de la Shoreditch de care a fost legat şi condiţionat destinul literar al lui Shakespeare, cel al teatrului britanic iar mai târziu al teatrului european însuşi. Relaţiile lui Shakespeare cu grupul de dramaturgi-poeţi de la rãu famata cârciumã londoneză Shoreditch în jurul căreia a gravitat marele Will, fără să fie nici mãcar cu adevărat acceptat de el, sunt departe de a corespunde ideii de amiciţie.
Grupul, autointitulat university wits (spirite universitare), n-are nimic de-a face cu ceea ce am putea imagina cã ar putea fi un grup de intelectuali. El rãspunde, dacă privim profilurile membrilor şi modul lor de viaţã, mai degrabă apelativului de „gaşcă”. Coeziunea lui ţine de o atracţie–respingere reciprocă, bazată pe curiozitate, fascinaţie, interes intelectual, dar şi o pronunţatã înclinaţie cãtre minciunã, violenţã, trişerie corespunzând definiţiei lui Gide „un prieten este cineva cu care ai dat o loviturã joasã”. Amprenta lui este clar marcată în factura operei shakespeariene.
Grupul era format din şase „poeţi”1 care îşi aveau cartierul general în anii 1580 – 1593 în cîteva taverne londoneze „infame” după un contemporan, Gabriel Harvey, profesor la Cambridge: Shoreditch, Southwark şi Bankside. Cârciumile se găseau în proximitatea teatrelor ceea ce nu era neglijabil, iar comparşii se numeau Robert Greene, Thomas Nashe, Christopher Marlowe, Thomas Watson, George Peele, Thomas Lodge2, probabil John Lyly. Se vorbeşte şi de Thomas Dekker. Shakespeare va fi în contact cu ei fără să facă cu adevărat parte din grup de care este privit cu dispreţ. Pentru acea epocă în care universităţile se numãrau pe degetele unei singure mâini, cei care posedau o diplomă universitară reprezentau o infimă minoritate şi implicit o superelită a timpului. Shakespeare apărea ca un insuportabil veleitar care, având la bază doar o şcoală primară, îndrăznea să aspire la apartenenţa unui cerc academic select. Mentalitatea grupului era deci perfect naturală mai cu seamă pe fondul culturii elizabetane care era o cultură elitistã, aristocratică. Perceput ca un impostor, Shakespeare face chiar obiectul unei satire a lui Nashe3 care consideră o neobrãzare fãrã egal faptul de a îndrãzni sã scrie piese de teatru – foarte livreşti în epocă, impregnate de solide referinţe istorice, lingvistice, culturale de care Shakespeare nu dispunea – cînd nu posezi decît cîţiva ani de grammar school, în loc de a se mulţumi cu un job de servitor sau clerk. Clivajele socioculturale erau în epocã extrem de pronunţate şi aproape imposibil depãşit. A fost imposibil pentru Lyly să surmonteze psihologic condiţia pergamentului universitar, pentru a fi admis cu adevãrat ca membru al grupului. Circumstanţă agravantă în ochii lor, care în plus de a fi spirite cultivate şi rafinate erau o bandă de energumeni şi spadasini gata să ucidă sau să escrocheze, Shakespeare „refuza toate invitaţiile la dezmăţ” scrie John Aubrey, cãtre 1680, părinţii săi nu-l renegaseră pentru comportament nedemn ca pe Lodge, nu-şi abandonase nevasta cu trei copii nevîrstnici ca Greene şi n’avea aureola sulfuroasă de spion (al lui Walsingham) şi asasin a copilului minune Marlowe. Grupul era ermetic, zãvorât în orgoliul de university wits, conştient de valoarea lui, afişînd o aroganţă intelectuală patinată de violenţă şi o lipsã de onestitate patentã. La punctul că Thomas Kyd, de care Marlowe era foarte legat şi cu care împărţise chiar locuinţa o perioadă de timp, nu era acceptat de grup, cu toate că el însuşi era poet-dramaturg. Dar Kyd era handicapat e faptul cã n’avea o diplomă universitară iar veniturile lui de dramaturg, prea subţiri, îl obligau să şi le completeze cu cele de clerk şi servener (copist si scriitor public). Or, university wits considerau asemenea îndeletniciri degradante sub raport social şi în consecinţă nedemnă de ei.
„Prietenii lui Apollo” dispuneau de o formaţie intelectuală de înalt nivel pentru epoca respectivã şi implicit, chiar cei care nu erau aristocraţi din naştere, dobîndiseră un statut social cvasiaristocratic. Nashe, de exemplu, cu vaste cunoştinţe în cultura Renaşterii, specialist în Aretino şi Rabelais, stăpînea greaca, latina, spaniola, italiana ceea ce îi permitea să fabrice neologisme fără număr cu care îşi împăna piesele care implicit dobândeau o expresivitate superioară şi îmbogãţeau o englezã sãracã şi aculturalã. Antigona, tradusă de Watson, abundă în pasaje retorice în care traducătorul se dovedeste un virtuos al versificaţiei clasice, reputată dificilă : versul safic, iambic, tetrametrul chiorambic, dimetrul anapestic creează o muzicalitate rară. Sărmana grammar school de la King’s New College pe care Will4 o urmase la Stratford era departe de a se fi putut măsura cu anvergura orizontului şi a ubicuitãţii unui university wit.
Virtuozitatea poetică şi cultura clasică a membrilor grupului nu le epuizau profilul. Instabilitatea, gustul riscului, spiritul sarcastic, înclinaţia către trişerie, minciună, disimulare – care explică în parte înclinaţia lor către teatru -, marginalitatea socialã, aroganţa constituiau marca de fabrică a „găştii”. Deşi cultivau toate genurile literare între povestire şi pamflet, teatrul concentra interesul lor major.
Trebuie notat faptul că instituţia teatrală era controversată în epocă atât în Anglia cât şi în Franţa. Agreat de o parte a publicului şi chiar de regină şi de generaţia tânãrã de aristocraţi, teatrul era totusi considerat de rigorişti dar şi de o enormă parte a populaţiei ca un loc de corupţie – unele teatre aveau nişe în care prostituatele îşi exersau meseria -, iar ce se petrecea pe scenă era departe de a se încadra în standardele morale generale ale societăţii elisabetane. Tradiţia antică era ea însăsi „dubioasă ” în ochii puritanilor pentru că, observă cu justeţe Stephen Greenblatt5, dacă elimini din piesele anticilor greci şi latini paraziţii, escrocii, servitorii vicleni, prostituatele, copii rebeli şi părinţii ridicoli, nu mai rămîne nimic. Pastorul John Northbrooke, unul dintre detractorii cei mai virulenţi din epocă ai instituţiei teatrale tuna de la amvon : « Mergeţi să vedeti piese dacă vreţi să învăţaţi cum să vă înşelati soţul, sau soţia, cum să faceţi pe prostituata pentru a obţine favorurile cuiva, cum să răpiţi şi să fermecaţi, cum să trădaţi, flataţi, minţiţi, juraţi şi sperjuraţi, cum să atrageţi pe cineva la dezmăţ, cum să asasinaţi sau să otrăviţi, cum să nu vă supuneţi prinţilor şi să vă rebelaţi, să cheltuiţi averi prodigioase, să sucombaţi instinctelor, să prădaţi oraşe şi să devastaţi cetăţi, să deveniţi leneş şi blasfemator, să cîntaţi cîntece obscene de dragoste, să vorbiţi grosolan, să vă arătaţi orgolios…” Trebuie spus că pastorul nu era în întregime în eroare. Din punct de vedere al autorităţilor, în unele piese instituţiile statului sunt dispreţuite iar altele inculcă idei sediţioase în spiritul spectatorilor. Publicul nu era nici el de o respectabilitate absolută : alături de mari seniori şi burghezi mai degrabă tineri găsim spadasini, negustori dubioşi, studenţi, ucenici, trişori profesionişti, hoţi de buzunare. În ţară, actorii, asimilaţi vagabonzilor, reflex al condiţiei trupelor ambulante, erau supuşi la tratamente umilitoare, amendaţi, ţintuiţi la stîlpul infamiei şi biciuiţi în caz de conduită neconvenabilă. Doar faptul de a aparţine trupei unui senior îi putea salva de aceaste tratamente oferindu-le statutul de servitor şi dreptul de a purta livrea.
Subversivitatea teatrului este veche. Din unghiul religiei, pastorii îl atacau ca fiind o resurecţie a culturii păgâne antice în care cuvîntul divin şi pietatea sunt luate peste picior. În timpul epidemiei de pestă bubonică din 1592, imediat recuperată de bigoţi ca pedeapsă divină, raportul între păcatele Londrei – „luxura, sodomia şi teatrul” (Greenblatt) – şi „pedeapsa divină ” fac ca un cor de voci din ce în ce mai numeroase şi mai isterice să se ridice cerînd închiderea teatrelor. Ceea ce s-a şi întîmplat pentru o anumită perioadă de timp.
Geneza însăşi a primelor teatre nu pledează în favoarea lor. Ele se nasc, imediat după 15706, în foburgurile Londrei, în vecinătatea locurilor de tortură publică şi de execuţie, a speluncilor sordide, a lupanarelor şi sunt percepute ca şi ele drept asezăminte de plăcere (Greenblatt). Când în 1596 antreprenorul James Burbage amenajează în City însuşi primul teatru acoperit, complet închis, dotat cu bănci, cu taxe de intrare mult superioare celor din bâlciurile populare, adesea neobligatorii pentru că aveau loc sub formã de chetã, proiectul are opozanti virulenţi. Detractorii lui consideră că teatrul urma să creeze probleme de circulaţie, să atragă „tot felul de vagabonzi şi persoane fără virtute”, să amplifice riscurile de ciumă, iar tobele si trompetele actorilor ar fi putut să acopere vocile pastorilor predicînd în bisericile din cartier… Aşa se face cã teatrul lui Burbage nu s-a deschis decît în 1608, după 12 ani de controverse înverşunate.
Pentru Marlowe în special, marginalitatea teatrului era un subiect de jubilaţie intensă. Omul, genial, era un concentrat de tot ce putea fi mai antisocial în epocă : inflamabil, violent, mincinos, spion7 dublu, escroc, falsificator, ucigaş, ateu. Nu este nici măcar sigur că arta teatrală în sine l’ar fi atras şi nu mai degrabã condiţia marginală a teatrului în epocă. Thomas Watson, ciracul nedespărtit al lui Marlowe, îsi întrerupsese studiile la Oxford la vîrsta de 14 ani, voiajase pe continent cîtva timp, apoi, revenit la Londra chipurile pentru a urma studii de drept, se muiase de fapt în tot felul de activităti dubioase: spionaj8, extorcare de fonduri, înşelăciuni, omoruri cum a fost cel al unui anume William Bradley, fiu de hangiu, cu care Watson avusese un diferend. A bea în compania lor implica riscul de a-ţi pierde fie punga fie viaţa. Pentru a fi însă spion sau escroc de anvergură trebuiesc calităţi ieşite din comun. Watson le avea fără doar şi poate: un talent de improvizaţie şi o fantezie inepuizabilă în a imagina capcane pentru burghezul naiv, un cinism relaţional fără pereche, o amoralitate absolută. Dar aceste tare s-au metamorfozat în calităţi în practica lui de dramaturg. Francis Meres, autorul lui Palladis Tamia (1598), un observator al scenei londoneze de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, apreciază că Watson este în stare „să inventeze douăzeci de minciuni si escrocherii într-o piesă cum avea obiceiul să facă în viaţa de toate zilele.”9 Ubicuitatea aventurierului, facultatea afabulatoare a escrocului, duplicitatea, o extraordinară erudiţie convertite un poeme scrise în latină, traduceri din Petrarca, traducerea din greaca veche a Antigonei lui Sofocle, desprăfuirea sonetului ca gen poetic abandonat de o jumătate de secol în Anglia, făcuseră din el o celebritate a epocii. Astãzi, asemenea calitãţi şi defecte reunite într-o aceeaşi persoanã ar fi de neconceput. Marlowe nu era mai prejos, dar îl depăşea pe Watson în ce priveste radicalitatea opiniilor şi natura lor. Puţin înainte de moarte şi după citeva avataruri care atrăseseră atenţia autoritătilor, Marlowe fusese pus sub supraveghere. Zvonurile care circulau pe seama lui erau teribile. Dacă dăm crezare spionului însărcinat să-l supravegheze şi depoziţiei zmulse lui Kyd
[…] el avea obiceiul să spună că Jesus era bastardul Mariei, o prostituată, că Moise era un „escamotor”, un escroc care abuzase de credulitatea evreilor ignoranţi, că existenta indienilor din America dezminţea cronologia Vechiului Testament, că Noul Testament era „extrem de rău scris” şi că el, Marlowe, putea face cu mult mai bine; spunea că Isus şi apostolul Ion fuseseră amanţi, etc.” (Greenblatt 2004, 268 – 269)
Cu toate cã este probabil ca aceste „opinii” sã nu fie decât simple zvonuri rãuvoitoare şi în orice caz exagerate lansate de numeroşii sãi duşmani, nu este exclus ca Marlowe care nu prea ave limite în fapte ca şi în vorbe, sã se fi jucat cu focul în diverse circumstanţe emiţând opinii complet divergente faţã de poncifele religioase ale epocii. Începem să ne întrebăm dacă Greene, Marlowe, cu care Watson semăna precum un geamăn, şi ceilalţi comparşi din clanul de la Shoreditch, nu erau mai degrabă o bandă de răufăcători decît un veritabil cenaclu literar. Discutau ei mai mult literatură sau combinau lovituri sordide? Se pare că, contra oricãrei asteptãri, ambele se amestecau între ele în cea mai veselă armonie. Oricum însă, vieţile lor aveau în acelaşi timp un parfum de scandal şi de canal.
Robert Greene, Robertus Greene in artibus magister după cum se semna el însusi în scrierile autobiografice, trecea drept figura centrală a fraternităţii şi model necontestat. Cu o lungă barbă roşie pe care nu o tăia niciodată, cu părul hirsut şi neobişnuit de lung care depăseau gulerul mantoului culoare „găinaţ de gâscă”, Greene purta ciorapi de mătase „jegoşi” şi un „dublet” (fr. pourpoint). Cu o vervă inepuizabilă, scrisese o importantă cantitate de opuscule: povestiri morale, istorii de dragoste, pastorale, piese de teatru, eseuri, pamflete. Deşi prolific, rapid şi precoce – începuse să scrie încă de pe băncile facultăţii la Cambridge şi putea expulza un pamflet într-o zi şi o noapte – scriitura lui nu egala calităţile celei a lui Marlowe, Peele, Nashe sau Lodge. Era un simplu „erudit talentat”. Leadershipul lui se explica mai cu seamă prin vîrsta – era printre cei mai în vârstã dintre ciraci, născut în 1558 -, prin cele două pergamente universitare pe care le deţinea, singurul dintre comparşi în această situaţie, dar mai cu seamă prin caracterul imprevizibil, impulsiv şi viaţa scandaloasă pe care o ducea. Pentru grup era o referinţă, superlativul unui mod de viaţă care li se potrivea la toţi ca o mănuşă. După studiile la Cambridge mai întîi, apoi la Oxford, Greene, care se însurase între timp cu o onorabilã fată cu stare – victimã ea însãşi a prestigiului diplomelor – o abandonează împreună cu copilul pe care i-l făcuse, dar nu înainte însă de a-i fi mâncat toată zestrea. Ajuns la Londra, îsi petrece timpul prin cabarete şi aleargă după femei:
„[…] şi-a prostituat erudiţia şi talentul, trenează în compania unor trişori profesionişti, falsificatori şi hoţi de buzunare. Oasele îi sunt roase de sifilis, iar pîntecul îi este atît de umflat „de o înclinaţie irepresibilă pentru băutură” că devine „imaginea însăsi a hidropiziei”. Ros de remuşcări în unele momente, recade imediat după în dezmăţ. Cînd „gentila lui sotie” îl imploră să revină, îşi bate joc de ea. Flancat de o amantă şi de un fiu ilegitim, nu încetează să schimbe pe ascuns de locuintă pentru a scăpa de creancierii şi tavernierii la care lasă nenumărate datorii. „Făcea probă de atîta viclenie în tot felul de meserii încît viclenia însăşi era singurul talent care îi mai rămînea.”” (Greenblatt 2004, 205)
Se cuvine adăugat la „onorabilitatea” lui Greene şi a anturajului său că fratele amantei, „a sorry ragged quean”, cu care şi făcuse un copil, un anume Cutting Ball, era şeful unei bande de rãufãcãtori de drumul mare şi a terminat pe eşafod la Tyburn. Greene, om cu simţul afacerilor, nu ezitã sã profite de ocazie si transpune faptele tîlharului de „cumnat” pe care le cunoştea mai bine decât oricine în cîteva broşuri care pigmentează lecturile duminicale ale societăţii onorabile din Londra, se vând ca pâinea caldă, si îi umple pentru o vreme buzunarele. Mincinos incurabil, nu face totuşi nici un secret din lenea, alcoolismul, lăcomia, lipsa de scrupule – vînduse de exemplu aceeasi piesă, Orlando Furioso, la două trupe diferite de actori ceea ce era interzis de moravurile epocii – şi conivenţele cu lumea interlopă din Londra. Ostilitatea fată de actori, de pe urma cărora trăia totuşi, are o originală motivaţie personală: actorii sunt pentru el o specie de paraziţi, lipitori, exploatatori ai „gentlemanilor poeţi” care nu merită nici un fel de consideraţie. „Prinţ al şantajiştilor şi împărat al escrocilor” după portretul pe care i-l făcea amicul Nashe însuşi, Greene, singurul dublu diplomat10 al bandei, se plasează în mod natural în fruntea grupului. Îl ajută, am spus-o, energia debordantă, poftele insaţiabile, scandalurile care se succedau într-un ritm impetuos în jurul persoanei sale creîndu-i aureola de prinţ al escrocilor în ochii tinerilor antisociali care îl înconjurau. În fapt, Greene se erijează în model de viaţă mai mult decît boem pentru ciracii lui. Dacă a bea în compania lui implica riscuri majore, a nu bea conducea la acelasi rezultat, pentru că într-un pamflet îl denunţă pe Marlowe ca ateu, acuzatie gravă în epocă, iar mai tîrziu ţintuieste la stîlpul infamiei „marioneta” Shakespeare, „gaiţa înfrumuseţată cu penele altor dramaturgi.” care vorbeşte „cu cuvintele noastre”. Într-un pamflet scris pe patul de moarte, Un sfanţ de spirit, cumpărat cu un milion de remuşcări (Groatsworth of Wit, sept. 1592), Greene îl atacă din nou pe Shakespeare care se metamorfozează de astă dată în « furnică avară » şi „vermină acariatră”. Invectivele sunt motivate de faptul că Shakespeare, care administra la epoca respectivã o parte din veniturile trupei, îi refuzase un împrumut cînd Greene era pe patul de moarte, căzut grav bolnav în urma unui banchet în care împreună cu Nashe mâncaseră o cantitate pantagruelică de heringi marinaţi stropiţi cu vin de Rin. Replica lui Shakespeare nu va fi un pamflet, după obiceiul epocii, ci crearea figurii groteşti a lui Falstaff în care se regăsesc o bună parte dintre trăsăturile lesne recognoscibile ale lui Greene11. L-a deservit pe incriminat în totalitate această imagine cu care Shakespeare l-a fixat în insectarul istoriei? Fără îndoială că, încarnîndu-l în Falstaff, Shakespeare şi-a reglat în mod indirect conturile cu Greene. Pe de altă parte însă l-a făcut nemuritor. Referinţă monumentală a viciului, Falstaff, „[…] permite să se înţeleagă […] cã Greene era un infam parazit şi un personaj titanesc, o încarnare vie al Silenului beat al grecilor sau al farseurului Panurge al lui Rabelais.”12 Între studiile alese pe care le făcuse care ar fi trebuit să-l facă să se dirijeze către o viaţă onorabilă, îndestulată, şi felul în care a trăit, Greene rămîne o enigmă şi un paradox în istoria literarã britanicã. Ca şi restul grupului de altfel.
A avut el descendenţi morali pe solul cultural insular? În a doua jumãtate a secolului XIX, un grup la fel de « dizolvant » ca university wits se constituie la Edimburg în jurul lui Robert Louis Stevenson. Protagonistii principali sunt Charles Baxter, donjuanul grupului Walter Simpson si James Walter Ferrier, mare amator de lichide euforizante. În barurile populare şi bordelurile din oraşul vechi, într-un limbaj şi cu un cult inventate (« jink »), cei patru se livrau la farsele cele mai neverosimile si creaserã un personaj fictif, Mr. Libbel, pe care se inverşunau sã-l facã sã existe prin anunţuri în ziare, cãrţi de vizitã imprimate cu numele lui, scrisori. În noua constituţie a regatului pe care o preconizau, grupul de tineri LJR (Liberty, Justice, Reverence), prevedea suprimarea Camerei lorzilor, ateismul, socialismul, debarasarea de „tot ceea ce pãrinţii putuserã sã-i înveţe”. Un cocktail ideologic exploziv. Din fericire, pledoariile lor se fãceau în abominabile taverne: Elefantul verde sau Ochiul care strãluceste, în faţa unui public puţin motivat sã schimbe societatea : contrabandişti, vagabonzi, mateloţi beţi şi fumãtori de opiu, în aşa fel încât agitaţia produsã de ei n-a avut nici un efect social. Dar o vânã din spiritul antisocial al gãştii de university wits este vizibilã. Câţiva ani mai tîrziu, vorbind despre tatăl iubitului lui, Alfred Douglas, Oscar Wilde (scrisoare Wilde>Ross 28 mai 1897), el însuşi însoţit adesea de o bandã de energumeni literaţi în locantele pe care le frecventa, face aluzie la ale sale „ore neroniene, bogate, dezmăţate, cinice, materialiste.” Diagnosticul i s-ar fi potrivit ca o mănuşă lui Greene.
Explicaţia uimitorului clivaj între calitatea intelectuală a grupului de university wits şi modul lor de viată de marginali, rãufãcãtori si criminali, se explicã prin situatia socialã internã a regatului asa cum o atestã mărturiile din epocă. Un diplomat venetian remarca opulenţa tării în acelasi timp cu o pronunţată polarizare a bogăţiilor. Pe de o parte procesiuni şi cortegii fastuoase, palate şi teatre, banchete somptuoase şi bogăţii, pe de alta foame, mortalitate endemică, sărăcie şi disperare, cocioabe insalubre, străduţe înguste şi murdare în care este periculos să te aventurezi chiar în plină zi. „Nu există ţară pe lume unde sunt atâţia hoţi şi bandiţi ca în Anglia, în aşa fel încât puţini oameni se riscă să circule singuri la ţară, în afară de mijlocul zilei, şi încă şi mai puţin în oraşe noaptea, mai cu seamă la Londra.” Sir John Fortescue remarcă în tratatul său On the Laws and Governance of England că „se poate vedea tot atâta mizerie în Franţa, dar acei oameni nu au inima la violenţă şi la sediţiune”. Câteva schimbãri sociale dezastruoase: desfiinţarea mănăstirilor de cãtre dezmãţatul şi sadicul Henry VIII aruncase pe drumuri mii de săteni care lucrau pentru ele, apoi victimele procesului de „enclosure”13, cele persecuţiilor anticatolice ruinate de amenzile imense care li se aplicau atunci când nu erau decapitate sau încarcerate, toţi cei care nu puteau invoca protecţia vreunui senior, inclusiv actorii, au îngroşat masiv rândurile vagabonzilor. Politica internã englezã crease mase de indivizi gata la orice pentru a supravieţui. Factori externi defavorabili vin sã exacerbeze aceastã stare de lucruri. Secolul este traversat de spaime multiple: spaima de invazia străină, franceză sau spaniolă până la înfrângerea Invincibilei Armada, spaima de turci care abordau navele de comerţ engleze în Mediterana şi reduceau în sclavie echipajele şi pasagerii lor, teama de război civil între catolici si protestanţi în care tatăl îsi omora fiul iar fiul tatăl, cea provocatã de ciumă şi holeră, teama de bandele de soldaţi, precum cei ai lui Norris şi Francis Drake întorşi din expediţia în Portugalia din 1589 care devastaserã Londra, de şomerii londonezi, de masa de nemultumiţi şi înfometaţi de pretutindeni. Puritanii joacă şi ei un rol negativ14 prin rigorismul shi sãrãcirea vietzii sociale pe care le impun. Se adaugă recoltele catastrofice care provoacă foamete în toată ţara, precum cea invocată de Titania în Visul unei nopti de vară (II, i, 98)
[…] grâul verde
A putrezit înainte ca barba să fi crescut tânărului spic;
Stâna a rămas goală în câmpul înnecat
iar corbii s-au îngrăşat din turma moartă.
Datorită acestei intemperii, vedem
anotimpurile schimbându-se: chiciura cu creastă zbârlită
se răspândeşte în poala proaspătă a trandafirului purpuriu
… primăvara, vara,
toamna fecundă, iarna supărată schimbă
livreaua lor obişnuită, iar lumea înspăimântată
nu mai ştie să le recunoască după produsele lor.
Pe acest fond sumbru, comportamentul grupului de university wits, nemulţumiţi de societatea elisabetană şi constituiţi într-un fel de microantisocietate, nu şoca prea mult.
Trecere meteorică pe firmamentul istoriei literare engleze, clanul university wits va dispare tot atît de brusc pe cît apăruse: moartea lui Greene şi a lui Watson în 1592 urmate de cea a lui Marlowe (1593) asasinat pentru o derizorie notă de plată la un han, şi Peele (1596) îi marchează actul de deces după A. Thorndike (1916). Nici unul nu atinge vârsta de 40 de ani. Watson rămâne în felul sãu în posteritate pentru că numele lui este încã citat în pretoriile tribunalelor pentru afaceri de escrocherie gravă cîţiva ani după moartea lui. Singur Lodge a supravieţuit deceniului, schimbînd însă de meserie şi devenind medic. Este iarăşi singurul, în afară de Thomas Dekker, care a murit la venerabila vîrstă de 67 de ani15.

Note
1 Piesele de teatru scriindu-se în epocă în versuri, autorii de piese de teatru se intitulau poeţi şi nu dramaturgi. Pe de altă parte, justifică Ionesco (1996, 198), chiar în teatrul însuşi „din momentul în care este creaţie a unei lumi şi a unor personaje, personaje în acelaşi timp imaginare şi reale, există poezie.”
2 Lodge nu putuse să urmeze nici el o universitate pentru că tatăl său dăduse faliment pe când el era adolescent şi, trecut în categoria « copil sărac », făcuse doar Scoala de croitori-negustori, iar abia mai târziu Trinity College de la Oxford. Dar aici i se refuză diploma de Master in arts pentru convingerile sale religioase. Din acelaşi motiv este dezmoştenit la moartea tatălui său, în 1584, şi obligat să ducă de la vârsta de 25 la 38 de ani o viată de aventurier : soldat pe un vas corsar, « jurnalist », scriitor, gentilom. În Anglia a dus o viaţă cvasi clandestină, persecutat fără încercare, spionat de turnătorii lui Walsingham şi pândit de sicarii trimişi pe urmele lui de fratele său mai mare, William, care captase întreaga moştenire lăsată de tatăl său şi dorea să se debaraseze de el.
3 Este de remarcat totusi fraternitatea, tipul de democraţie pur intelectuală practicat în cadrul grupului care permitea, într-o epocă în care clivajele sociale erau profunde si cvasiermetice, ca Nashe a cărui familie se lăuda că posedă mai multe titluri de nobleţe decît piese de aur să pălăvrăgească cu Marlowe, fiu de cizmar, iar Lodge, fiu al unui fost lord-primar al Londrei, să bea cu Robert Greene, progenitură de provinciali modeşti. Doar diploma universitară, cultura vastă si ambiţiile intelectuale contau. Toţi suferă de nostalgia epocii colegiului. Nashe vorbind despre Colegiul Saint-John, în cadrul căruia studiase, îl numeşte „cea mai dulce dintre doicile culturii din toată universitatea de la Cambridge.” În vreme ce Greene, mulţi ani după ce părăsise băncile universitătii îşi marchează încă uneori scrisorile „Din cabinetul meu de lucru, de la Colegiul Clare.” Cimentul care îi unea era aşadar universitatea. O diplomă universitară dădea de altfel dreptul la titlul de gentleman.
4 Incultura lui Shakespeare se vede ici şi colo, de exemplu în momentul în care într-una dintre piese îsi ancorează navele într-un port maritim situat nici mai mult nici mai puţin decât în Boemia. Shakespeare, Walter Scott (Lettre préface de Walter Scott à Peveril the Peak), Victor Hugo „se fac vinovaţi” „de invenţii suficiente pentru a încurca mersul unei întregi istorii – de anacronisme suficiente să bulverseze orice cronologie” (Stevenson 2007, 161)
5 Will the World. How Shakespeare became Shakespeare, New York – London, W.W. Norton & Company, 2004.
6 Cel dintîi, Red Lion, este ridicat în 1576 de un băcan bogat, un anume John Brayne, în cartierul Stepney. Reluînd numele păgân de « theatre », cu referintă la teatrul grec şi roman antic, şi nu cel popular englez de playhouse, ideea viza să purjeze imaginea socială a proiectului de conotaţiile negative, s-o înnobileze printr-o referinţă antică prestigioasă şi în acelaşi timp să atragă un public cultivat capabil să înţeleagă textele teatrale recente impregnate de cultură clasică.
7 Recrutat, se pare, de Francis Walsingham, secretar de stat al reginei si creator al primului si celui mai eficient serviciu de spionaj din epocă, strămosul lui MI5 şi MI6, Marlowe fusese trimis la Reims, în Franţa, pentru a infiltra si spiona mediile catolicilor englezi refugiaţi în această ţară. Era o perioadă în care circulau zvonuri de comploturi, de invazii străine, de conjuraţii pentru a asasina regina eretică. Se pare că Marlowe a fost foarte eficient în misiunea lui pentru că fiind încă student (bursier) şi absentîndu-se excesiv, i se acordă totusi diploma de de master in arts, dar numai la injoncţiunea Consiliului privat al reginei.
8 În secolul al XVI-lea, paranoia complotului catolic („Popish Plot) se instalase în Anglia. Ruptura brutală a lui Henry VIII cu Roma, act monarhic unic în Europa, şi a transformării bruşte a ţării dintr-o natiune catolică într-o natiune protestantă într-o epocă profund religioasă printr-o decizie de sus în jos si nu de jos în sus, printr-o contestatie populară, asa cum se întîmplase în restul Europei, s-a soldat cu un secol de frămîntări politice şi un război civil larvar. Populatia nu aderă în totalitate la noua religie iar o puternică opozitie internă a unei părţi a populaţiei şi a aristocraţiei putea să se soldeze cu ridicarea unei armate şi declanşarea unui război civil asa cum se întîmplase în Franţa de opt ori între 1562 şi 1598, dată a Edictului de la Nantes. În 1570, papa Pius al V-lea emite o bulă prin care excomunica regina Elisabeta. Supuşii ei catolici sunt invitaţi sa nu se mai conformeze nici unuia dintre ordinele sale, mandate sau legi cu riscul de a fi excomunicaţi şi ei. Conflictul între catolici si protestanţi atinge în acei ani un paroxism inedit. Comploturi sunt descoperite în fiecare an, răsculaţii – femei şi bărbati – precum cei conduşi de Nicholas Sanders în 1580 sunt masacrati, chiar după ce se predaseră fără condiţii, decapitările de nobili se succed în lanţ la Turnul Londrei. Se adăuga ostilitatea externă a papei şi cea a ţărilor catolice apropiate, în special Franţa şi Spania, care nu încetau să trimită spioni, misionari, şi să finanţeze opoziţia religioasă engleză. Ca atare, sub impulsul secretarului de stat Francis Walsingham care organizează o imensă reţea de spioni în porturi, în orase, în taverne şi hanuri, în centrele puterii pe teritoriul englez dar şi în Europa, meseria de spion devine remuneratoare şi atractivă în planul promovãrii sociale. În orice caz, este aproape sigur că Marlowe si Watson au fost spioni ai diabolicului Walsingham.
9 Apud Stephen Greenblatt, op.cit., p. 201.
10 De la Oxford şi Cambridge.
11 Toată fauna din jurul lui este şi ea prezentă : soţia lui Greene, Doll, amanta Em Ball, fratele celei din urmă, şeful de bandă Cutting Ball.
12 Greenblatt, op. cit., 219.
13 Act prin care fostele parcele de teren, fostele terenuri comunale pe care cottager-ii şi muncitorii agricoli puteau să-si pască animalele şi să adune lemne uscate, erau reunite în domenii si îngrădite iar accesul fermierilor din zonă interzis. Lipsiţi de mijloace materiale şi goniti din casele lor, acestia deveneau vagabonzi, cerşetori iar la nevoie briganzi. Conditia de vagabond era de altfel văzută ca o condiţie de delincvent latent – hoţ sau bandit de drumul mare – iar legea prevedea pedepse cu închisoarea pentru simplul vagabondaj. O puzderie de meserii: cea de dresor de ursi, marionetist, spoitor, reparator de crătiti, actori de teatru erau asimilate vagabondajului.
14 În timpul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, puritanii au abolit arta şi au desfiinţat spectacolele. Un fel de linţoliu s-a aşternut peste lumea teatrului. El va resuscita sub Charles II, dar fără Şakespeare care va fi complet uitat pentru un timp.
15 Nepuntând să obtină o diplomă de medic în Anglia pentru că era catolic declarat – numele lui apare pentru prima oară pe redutabilele liste de „recuzanţi” în 1580 -, Lodge îşi obtine în cele din urmă diploma la Avignon, în Franţa. Dar şi după obţinerea ei, Colegiul regal al medicilor din Londra îi refuză licenţa în Anglia pentru acelasi motiv: că era catolic. De abia într-un târziu, Consiliul reginei i-a acordat dispensa de a a fi prezent la oficiul religios anglican si licenţa de a practica medicina pe teritoriu. Lodge a murit în 1625 răpus de ciumă, pe când îngrijea cu abnegaţie săracii din Londra în timpul pandemiei.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg