Amintiri scotocite din copilărie

(fragmente)

Îl ştiam acolo, la el, în apartamentul lui. Micşorat, cu ochelăroii ăia mari, cu sticle fumurii, mereu cu un fes în cap, apărând în pragul uşii. Îi duceam săptămânal câte ceva de mâncare, în rest cobora el până la micul shop and go de la poalele blocului. Astea erau drumurile lui şi mereu mă ducea gândul la Brel, Jacques Brel, care în bătrânii, les vieux, descrie drumul lor de la pat la fereastră, de la pat pe fotoliu, de la pat la pat. Când trăia şi mama se mai aventura pe alee, mai venea pe la noi, ne trezeam cu el în fața uşii sau ne suna la telefon pe la şapte şi jumătate dimineața: „sunt la Billa, hai vino să mă iei!”. Apoi, după moartea mamei ne însoțea la cimitir şi apoi venea la noi, urma ritualul prânzului, al siestei, al condusului acasă, seara. Pe urmă, după ce mi-am dat seama că-mi ascunde, poate de ruşine, tumora pe care o avea şi după ce l-am luat mai mult pe sus, i-am adus doctorul acasă, căci nu putea merge, l-am trambalat la spital, l-am internat şi l-am împins la operație, l-am luat la noi, cu sondă cu tot. Pe care i-o deşertam noaptea, pe la trei sau patru. I-am cumpărat o sonerie şi l-am instalat în „camera mică”, cel de-a doilea nostru dormitor. Aici s-a recuperat minunat. Nici nu m-am sinchist să ridic buletinul de analiză, biopsia, ştiam sau doar bănuiam ce poate scrie acolo şi l-am hrănit cum am putut, făcându-i câte o plăcere aproape săptămânal. După fiecare masă, de prânz şi de seară, urma plimbatul prin casă, prin sufragerie, pe la mine pe la computer, prin balconul din spatele grădinii. Sâmbăta şi duminica mâncam împreună, în bucătărie. Atunci apăreau surprizele: icre de Manciuria, câte un peşte deosebit, scoici, torturi, cataifuri, o brânză cu mucegai, un păhărel de vin bun, o şampanie şi altele. După o astfel de plimbare, cred că înaintea unei zile deosebite, poate înainte de Înviere, într-o sâmbătă seară, încercând să-l bărbieresc am observat cum l-a cuprins deodată amețeala. Am sunat-o din baie pe Mihaela şi cu chiu, cu vai l-am dus în pat unde şi-a revenit. Din seara aceea am început s-o bombardez cu telefoane pe Miki, buna mea colegă de liceu, medic de familie, fata celui mai renumit profesor din liceul nostru şi soția unuia dintre cei mai vestiți chirurgi români. I-am dat calciu, digoxin, câte un siropel dar nu l-am mai putut convinge să-şi mai facă preumblarea sau să mai vină şi să dejuneze cu noi în bucătărie. Au urmat doar drumurile din pat la baie şi înapoi cu acelaşi ritual: patru mini-sandvişuri dimineața, cât mai variate – de fapt două felii de pâine prăjită împărțite în două triunghiuri cu cremă de brânză, jambon, şuncă de curcan sau de porc, pateu de pui sau de rață sau de gâscă, caşcaval de Dobrogea, roşii, o zi un ou, o zi un cremvurşt, ceai. La prânz cele trei feluri obligatorii: o ciorbiță sau o supă, o friptură moale sau o tocăniță de legume, o prăjitură sau un fruct mițingălit, adică tăiat în porții mici. Seara doar ceai şi biscuiți petit beurre. Ceaiul de dimineață era de sunătoare, în timp ce ăl de seară era de tei şi o picătură de esență de rom. De fiecare dată când îl făceam eu, primeam observații, ba că am inversat compoziția, ba că era prea rece, ba că prea frigea, ba că nu avea lămâie sau miere destulă.
Vine vremea plăcerilor simple, a unei mese uşoare, a unui meci la televizor, a unei vizite, a unei discuții cu fiul şi nora. Ai încercat să-l faci să se simtă bine, ai încercat să-i spui direct toate adevărurile care poate nu-i conveneau, poate sau sigur nu-i conveneau. Ai încercat să-i poleieşti ultimii ani, luni, săptămâni, clipe, ai încercat să-l îmbărbătezi deşi te aşteptai din moment în moment să clacheze. Să cadă şi să nu se mai ridice. Chiar te mirai câtă forță de recuperare şade în dânsul şi erai atent la semnele trecerii prin atâtea stopuri, halte, atacuri. Ba parcă ai observat că într-o dimineață avea un hematom sub pleoape, iar în altă dimineață îi tremura mâna întinsă spre pe cana cu apă.
Şi tot aşa, din pat în baie şi îndărăt. Până prin vară, când statul la lavoar, la chiuveta de acolo se solda cu un nou atac de aşa-zisă amețeală, irigarea defectuasă a creierului. I-ai luat scaun pe rotile refuzat din nou, i-ai sugerat să poarte pamperşi, din nou refuz, i-ai amintit de profesorul Popa şi de secția de neurologie, acelaşi răspuns. „Din casa voastră nu mai ies decât o singură dată!”. Vanitate? Libertate? Demnitate? Aiurea, un fel de bățoşenie ofițerească şi de sorginte brăilenească, de tată, să nu-şi arate slăbiciunea în fața propriei odrasle. Odraslă obraznică în stare să-i vorbească direct şi poate să-i facă rău prin asta, cine mai ştie? Niciodată nu vom fi în stare să ne cerem iertare îndeajuns de la semenii pe care i-am rănit cu vreun cuvânt anapoda şi mai ales să ne cerem iertare părinților, pe care i-am bruftuluit – verb din glosarul maică-mii – adesea. Cărora le-ai spus chiar vorbe urâte pe care ți le-au iertat, că de-aia sunt părinți.
Şi-n noaptea ultimă, sunând la sonerie pentru a-l duce la baie, ordonându-ne aproape să-l ridicăm deşi ştia că poate că nu va mai ajunge dar nevrând să stea în pat şi să ajungă legumă. Şi apoi căderea, alunecarea în moarte în brațele propriului fiu şi ale nurorii, dialogul din ce în ce mai scăzut, întrebarea rămasă fără răspuns: „tată, mă auzi?”. Îl întrebam asta de fiecare dată când mă uitam în ochii lui şi începeam să le văd opacitatea încremenită, ochii lui căprui care deveniseră cenuşii, aproape şterşi. Îl întrebam cine sunt şi emitea câte un „ei da” cu nuanță de „hai sictir, băiete, n-am ajuns în halul ăsta!”. Nu mai vedea, deşi nu ne-o spunea, dar remarcam că bâjbâia după pastilele pe care i le aşezam în dreapta cănii de ceai, sau cum pipăia lingurița şi şervețelul. După ce-i deschideam televizorul la vreun meci de fotbal sau la vreo transmisiune de la Olimpiadă şi treceam după câteva minute să văd ce face, îl vedeam stins şi-mi spunea că vrea să asculte meciul la radio. Aparatul de radio care funcționa fără întrerupere şi care a funcționat şi după ce l-am ridicat cu mare greutate pe pat transmițând un jazz melancolic în ultima noapte a şederii lui pe acest pământ.
Toți îți spun că aşa e viața, aşa trebuie să se întâmple, atâta e viața, mosorul, zilele, ața. Aşa este şi nu este aşa, sigur, ceea ce este făcut, făcut rămâne, nu mai desface nimeni, dar viața nu mai este aceeaşi după ce se consumă toate. Niciodată. Se schimbă, devine altceva, mai clar, mai conştient, mai sensibil, un altfel de dialog cu existența. Parcă viața îți devine partener, măcar de discuție, începi s-o cântăreşti altfel, s-o „abordezi” (ce cuvânt urât mirositor!) din alte părți, s-o trăieşti mai cumpătat sau mai intens, să-ți refaci machiajul cu care cobori în uliță. După despărțirea de părinți îți schimbi şi prietenii, nu numai viziunea. Te gândeşti necontenit la ceea ce ai fi făcut dacă asta nu ți se întâmpla în 2012 şi 2016, ci în 1990, ei? Dacă socrul nu murea la Paris în 2013, ci să zicem că tot acolo, după ce v-ar fi chemat cum s-a şi întâmplat de altminteri, în martie 1990? Ce făceai cu viața ta? Cu viața noastră?
De fapt nici nu mai ştii ce să gândeşti, unde să te aşezi, de ce să te apuci. Te întânzi pe canapea cu gândul de a trage un pui de somn şi te năpădesc amintirile, violent, năvalnic. Ieri dimineață îi pregăteai ceaiul şi acum îți vine să arunci toate cutiile alea şi chiar şi ibricul, să cumperi altul, să te desparți de moarte. Şi după ce au plecat ăia din echipajul de la Smurd ai stat ca prostul în poartă şi te-ai uitat la ei. Începuseră să spună bancuri, să-şi râdă unii de alții, să strângă aparatele, să treacă dintr-o maşină în alta.
Frunzele copacilor foşneau şi nu căzuseră încă, te aşteptai să fie o toamnă lungă şi frumoasă. În zilele următoare au avut grijă ploile să le arunce pe caldarâm şi să chelească toți pomii.
Îl plasaserăm în camera mică, aşa-i spuneam noi celui de-al doilea dormitor. Este cea mai răcoroasă încăpere, aflându-se spre nord, ca şi sufrageria, şi are cea mai bună sobă. Îi încuiam uşa ca să nu intre peste el pisicile ce adormeau în pat sau pe prichici, că aşa se cheamă doar. Avea o măsuță în față pe care îşi ținea soneria, ceasul împrumutat de mine, unul cu cadran mare, să-l poată vedea cumsecade, pachetul de batiste de hârtie, telefonul mobil al lui şi telecomanda televizorului care era pus printre cărți, în bibliotecă. Întram cu fereală, să nu-l trezim, să nu-l deranjăm. Mereu ne uitam la cearceaf dacă se mişcă în sus şi în jos, la față, la mâinile uşor umflate. În seara cu pricina nu mai putea înghiți, îi tremurau mâinile dar a dus la gură cana cu apă. L-am întrebat ce are şi mi-a spus că o spaimă, pe cuvântul ăsta l-a folosit atunci, „spaimă”. L-am întrebat de ce are nevoie, ce să-i dau. „Ei, ce să-mi dai, mai dați pe-aici”, mi-a spus. L-am îmbrățişat şi i-am spus că stau cu el. NU. Asculta meciul, Steaua-Villareal, apoi Astra cu nu ştiu cine. L-am învelit şi am plecat să adorm în fotoliu. Până a sunat la blestemata aia de sonerie. Poate că simțea ceva şi a vrut să fugă sau să-i fim şi noi alături, să şadă în brațele noastre. A vrut să părăsească postul său de pază despre care vorbea Platon. Postul de pază aflat la granița dintre cele două lumi, patul ăla nesuferit. A vrut să moară în picioare.
Mereu zicea că acolo, în hol, este cumpăna şi acolo s-a întâmplat să coboare în lumea de jos. Sau să urce în lumea de sus. Îți vine să întorci Timpul şi să faci altfel, dar Timpul nu poate fi întors, nu e un text pe computer, acest palimpsest al vremurilor pe care le trăim, să ştergi, să revii, să completezi. Se zice adesea că orice criminal vine la locul crimei, poate să retrăiască momentul, poate că are remuşcări, poate ca să vadă dacă a şters toate urmele. Aşa îți vine să treci peste locurile prin care a păşit, pe la casa părintească din marele bulevard, prin Brăila tinereții şi prin comuna copilăriei lui, prin cartierul naşterii tale, astăzi dărâmat sau pe la cimitir. Ai prieteni care se duc pe la tații lor sau pe la nevestele lor şi stau pe o băncuță şi zic că vorbesc cu ei. Încă nu ai ajuns acolo, fiindcă iei Extraveral şi Stilnox.
Cât de puține lucruri rămân după un om care trece în lumea umbrelor! Câteva zdrențe de care trebuie să scapi în primul an, să le împrăştii, ceva obiecte, hârtii, fotografii, destule fotografii şi o sumedenie de amintiri. Cred că amintirile sunt cele mai numeroase şi fiecare rudă vine cu snopul personal. M-am mirat mereu că în alveolele alea de uitare numite muzee, tot un fel de cimitire, mai ales muzee memoriale apar destul de puține obiecte ale respectivului om, ce-o fi el acolo, scriitor, politician sau artist celebru: un stilou banal, nişte ochelari cu sticle sparte, o tabachieră, poate şi o redingotă, cum am văzut-o pe cea a lui Napoleon, de ziceai că e a unui copil de clasa a cincea.
Nu crezi că poți ține atât la un tată pe care l-ai înfruntat, care ți-a fost nesuferit în adolescență, care ți-a fost împins înspre marginile iubirii filiale de către mamă, ce nu suferea şi nici nu prea era înghițită de familia lui. În fața căruia chiar ai izbucnit în ultima vară a vieții lui pe acest pământ. Te sunase cea mai nesuferită verişoară, nepoata lui preferată, pe care o bănuiai dintotdeauna că voise a te înlocui în iubirea paternă. De fiecare dată când poposea pe acolo, mama îl boscorodea şi o dădeau mereu pe ceartă. Asta era problema lor, din tinerețe, dintre familii şi familiuțe şi familioane. Şi cum te-ai putea revanşa, cum ai putea dărui şi tu aceeaşi iubire, de fiu de data asta? Cum ai putea-o cântări? Nemurindu-l poate, ținându-l strâns în amintirea ta, căci altfel nu-i posibil. Mort şi îngropat nu-l mai poți reîntoarce, repune pe pat, reîntreba dacă te recunoaşte. Momentul acela cretin când doctorița Rădescu, o rezidentă oarecare de pe salvarea Smurd, ți-a explicat ca pentru oligofreni şi ți-a dat de înțeles că degeaba tot încearcă să-l resusciteze, cerându-ți părerea şi punându-te să semnezi îți va rămâne în veci întipărit pe scoarță, pe scufiță. Cum să decizi tu aşa ceva pentru un părinte care ți-a dat viață? Ai întrebat-o pe doftoriță, ai întrebat-o şi pe Mihaela, ai vrut să amâni decizia. Apoi ai sunat la o sumedenie de colegi, de cunoştințe, medici sau nu de profesie, ca să te spovedeşti, ca să te întăreşti, ca să fugi de tine. Îți vine să te dai cu capul de toți pereții, să-ți muşti mâinile şi cuvintele pe care i le-ai spus. Nu faptul că a murit este cumplit, ci faptul că nu-i mai poți spune cât l-ai iubit. Chiar dacă ai trecut şi prin clipe când poate l-ai urât sau doar l-ai detestat, căci nu poate exista ură între părinți şi copii.
Nu moartea în sine te doare, ci faptul că nu mai poți întoarce vremea înapoi să le îndeplineşti părinților toate poftele, deşi nici nu ştii dacă aveau vreo poftă în afară de vreo vorbă bună. Ai sentimentul că ei au făcut mult mai mult decât ai fost în stare tu să faci pentru ei. Şi-ți vine să urli, să te dai din nou cu capul de toți pereții, să cauți printre amintiri, să scotoceşti, să dai timpul îndărăt şi să reporneşti din acel moment.
Rămân amintiri. Amintiri perfecte, lucioase, colorate, încremenite în praf şi în surdină. Părinți şi copii. Relațiile dintre. Sociologia familiei şi alte spanacuri. Rămân amintirile frumoase şi remuşcările, mai ales remuşcările. De câte ori te-ai certat cu ei, de câte ori ai vrut şi chiar ai plecat de acasă, de câte ori le-ai spus vorbe grele de care ți-e ruşine acum să-ți aminteşti? Şi ei ți-au iertat, că de-aia sunt părinți, am mai spus. Sau mai bine au fost. Şi tu i-ai tratat ca pe părinți iar apoi ca pe nişte copii, cărora le făceai cam toate poftele, reduse de altiminteri la câteva vechi tabieturi. Este un loc comun ăsta, că omul porneşte de-a buşilea şi termină în baston, aiurea, ajunge tot de-a buşilea, târâş aproape de la baie la pat, împins, ținut pe brațe. Tatăl e mai rece, mai distant decât mama, care este cea mai apropiată, cea mai la îndemână. Pe tată îl mai înfrunți, te mai răsteşti la el, ai momente când poate îl şi urăşti că ți-a desfăcut o prietenie, s-a amestecat între tine şi iubita sau soția ta şi tu nu i-ai dat lui niciodată dreptate, te urmăreşte la serviciu şi te irită, te scoală cu noaptea-n cap să-l duci în cutare loc şi te enervează. Dar aşa cum el îți iartă toate greşelile şi deraierile, i le uiți şi tu şi ți se face milă de neputința lui galopantă. Viața este în cele din urmă un spectacol al suferinței, scrâşnite, provenind din gânduri şi din proiecția propriului chip pe pânza vremii, legendă şi semnificație, a cărei singură tămăduire este oleacă de haz cu care să le înduri pe toate cele.
A muri în mizerie. O prostie, toată lumea moare în mizerie. Lumea care ajunge la pat, la pamperşi, nu se mai poate hrăni sau spăla singură, ce să mai zici, punem noi, când suntem în putere, lista de bucate pe piept la restaurant, sau duminica, în vizită, darmite ei, care beau şi mănâncă în pat? Sigur că se schimbă aşternuturile, tricourile, maieurile, ciorapii, fesurile, se spală şi se înlocuiesc prosoapele, dar se aduce ligheanul la pat, se spală pe porțiuni, cu buretele îmbibat în săpun de copii, se aeriseşte camera. Nu-ți poți ascunde sentimentul de jenă, chiar de invidie că uite, are cine să-i oblojească pe ăştia bătrâni, de tine cine o să aibă grijă când va fi nevoie? Câteodată oftezi şi stai să te gândeşti pentru ce mai trăieşti astfel şi vii la vorba mamei, pe care iată, şi tatăl tău o avea atunci când le urai „la mulți ani”: „lasă asta, fie şi mulți, dar buni întâi de toate, să nu ajung o legumă!”.
Nouăzeci şi doi de ani şi patru luni. „Ei, e o vârstă”, observă câte-un prost. Da, e o vârstă, te aşteptai din zi în zi, remarcai căderea lentă şi ireversibilă, ce cuvânt îngust, nenorocit, dăulat, ca o rochie neagră, da, dar e al tău şi tu suferi! Au fost ai tăi şi nu mai sunt acum decât în fotografii şi în amintire. Şi poate oare te vor măcina cât vei trăi remuşcările? De ce n-ai întrebat-o pe doctorița aia, Rădescu, ce ar fi făcut ea dacă era tată-su? De ce nu ai început tu resuscitarea chiar dacă îți era frică să nu-i rupi coastele? De ce nu l-ai întins imediat în pat, chiar dacă făcea pe el cum de altminteri s-a şi întâmplat? De ce nu l-ai lăsat pe aparate măcar o săptămână?
E adevărat că în cele din urmă toate astea ți se întâmplă numai ție, pe oricine altcineva nu-l doare deloc. Dramele sunt strict personale, doar faptul că se repetă şi trec pe la toate porțile şi se multiplică în toate familiile le fac general-valabile şi general-umane.
Pentru părinții copiii rămân întotdeauna copii, neajutorați şi nătângi. Adevărat, nu-ți alegi părinții după cum nu-ți alegi nici copiii, îi educi, îi dresezi, îi numeşti, îi denumeşti, îi chemi dar nu ți-i alegi. Cred că pentru taică-meu eu eram cel întreținut, cel bleg, cel care trebuia trecut strada de mânuță, aşa cum mă învățase de la bun început pe Sfinții Apostoli, iar mama îmi dăduse fix prețul unei pâini şi mă aştepta la ieşirea din prăvălie.
Chiar dacă deseori te-ai gândit cu un oftat prelung şi din rărunchi şi prosteşte că te împiedică să mergi la serviciu, în vacanță, la prieteni acum îți vine să renunți la toate ieşirile şi la toate întâlnirile. Ai vrea să reînvie numai pentru a-i spune atât: „iartă-mă”. Iartă-mă pentru toate vorbele proaste spuse la necaz, pentru toate scenele idioate pe care ți le-am făcut, pentru toate ridicările nepotrivite de ton. Am spus deseori că n-ai făcut nimic pentru mine dar am impresia că eu nu am făcut nimic pentru dumneata. Poate că nici cu viața mea nu am ştiut să fac ceva care să te mulțumească, să te mândreşti cu mine, să ieşi pe alee şi să te lauzi în fața celorlalți bătrânei de pe bancă.
Acum urmăreşti vârsta unora care se dau la televizor, 93, 97, 100, oare nu putea şi al tău să mai apuce vârsta asta? Dacă îi dădeai mai mult magneziu, calciu sau mai ştiu ce altceva poate trecea de hopul ivit. Viața este averea şi meseria noastră, este singurul lucru frumos şi pentru care merită să te naşti.