Asemenea lui Haruki Murakami sau scriitoarei Mieko Kawakami, Yoko Tawada este un nume japonez deja consacrat în templul world literature. Creatoare de vehicule – Nissan & Hyundai – literare extrem de apreciate în Occident. O explicație, fie și parțială, descoperim în biografia sa intelectuală: s-a născut la Tokio pe 23 martie 1960 și la universitatea de aici își ia licența cu o teză despre literatura rusă; urmează apoi masteratul la Universitatea din Hamburg, finalizat cu o teză despre literatura germană contemporană; doctoratul, în literatura germană, îl obține la Universitatea din Zürich; locuiește în prezent la Berlin, scrie literatură atît în japoneză, cît și în germană; a obținut unele dintre cele mai prestigioase premii și distincții literare în Germania, Japonia, SUA etc. Romanele sale Ultimii copii din Tokio (scris în japoneză) și Memoriile unui urs polar (scris în germană) au apărut în 2014, respectiv în 2022 și în română la editura Polirom.
De mult nu am mai citit un autor care să exploreze lumea asumîndu-și psihicul, protogîndirea și „limba” unui animal, generînd un cînd alienant, cînd seducător efect de autenticitate, așa cum o face Yoko Tawada în Memoriile unui urs polar – un merit îi revine, mai mult ca sigur, traducătoarei din limba germană, Monica Tamaș. Desigur, ne gîndim la Mihail Bulgakov (pe care japoneza îl va fi studiat la Tokio), ne gîndim la basmele și povestirile cu animale și, mai degrabă, pentru că în Occident sînt în vogă, la cărțile de nonficțiune/popularizare științifică despre/cu animale cum ar fi lucrările despre caracatițe ale unei Sy Montgomery sau la Geniul păsărilor de Jennifer Ackerman.
Cum ar gîndi/vedea/înțelege lumea un urs polar adaptat civilizației umane? E una din întrebările de pornire ale romanului. Romanului-parabolă. Pentru că elementele clovnești, umorul bulgakovian, naivitatea și exuberanța dispar în cutele unui text care devine ecologic, sau ecologizant, angoasant. Lipsit de cretinismul zis postuman/ecologist ce ține loc de talent literar, astăzi, în literatura noastră sau mai la vest. Urșii polari sînt între victimele-trofeu ale inexistentei încălziri globale; copiii îi adoră – ieri la circ, azi la zoo – la rivalitate numai cu panda giganți (gîndim/ ne amintim românește: Fram, ursul polar). În Indonezia jungla (& diversitatea) dispare ca să facă loc culturilor de palmier (fără uleiul cărora femeia occidentală e nefericită), iar asta duce la consagvinizarea și, mai rău, la încrucișarea monstruoasă a speciilor de maimuțe; la fel, refugiați de pe banchiza subțiată ca săpunul, urșii polari se împerechează cu urși bruni în Siberia sau Alaska. Clovnescul exuberant (lumea receptată prin ochii unui copil) s-a transformat în martiriu, într-o evanghelie polară, blănoasă.
Cele trei secvențe romanești originează într-un „fapt divers” real: nașterea pe 5 decembrie 2006, la Grădina zoologică din Berlin, a puiului de urs polar, numit Knut; respins de mama sa, a fost crescut de îngrijitori și a murit în 2011 (la doar patru ani). Knut, caracatițe gigant, panda, elefanți, orangutani sau flamingo devin simboluri ale extincției biosferei. Biologii folosesc vedetele grădinilor zoologice sau animale iconice (bunăoară Alcedo attis, pescărașul albastru, patronul ornitologilor români) pentru a ne deschide ochii & încălzi inimile. E prea tîrziu. Instituțiile internaționale și marile noastre creiere bat pasul pe loc, asta cînd nu regresează sub spectrul unui cataclism nuclear care ne va preface pe noi, umanii, în viitorii urși polari. Creierele noastre „o ard” prin ședințe. Și, așa cum ne învață o ursoaică din URSS, cea care începe, scriindu-și/amendîndu-și memoriile, prezenta carte: „ședințele sînt ca iepurii: în cadrul unei ședințe se constată cel mai adesea necesitatea unei ședințe ulterioare. Ședințele se înmulțesc repede. Dacă nu acționăm în nici un fel pentru a contracara această realitate, devin atît de numeroase, încît cererea lor nu ar mai putea fi satisfăcută nici dacă fiecare dintre noi și-ar sacrifica cea mai mare parte a timpului, zi de zi, în ședințe.” Personajele urs polar folosesc comparații din lumea lor (ședințele sînt ca iepurii), adesea de un haz nebun. Alteori, explică elementar sadismul profesional al dresorilor de circ, care aprind focul sub podeaua cuștii în timp ce pun la gramofon muzică, aceeași muzică, și creează astfel reflexul pavolvian al posturii bipede.
Memoriile divei de circ din Uniunea Sovietică ne prezintă, ludic, secvențe în fapt mohorîte ale istoriei mari, plimbîndu-ne din Kiev la Moscova, de la Moscova în RDG sau Canada, prin neiertoarea, mercantila civilizație umană, unde patrupezii cu blana alb-aurie se adaptează sau mor. A doua secțiune a cărții prezintă prietenia (reală & onirică) dintre o dresoare și ursoaica Tosca, mama micului Knut. O altă vedetă a scrisului ursin. Barbara, mica dresoare, devine o purtătoare de stindard a manifestului anticirc, anticruzime față de animale: „Am citit că eschimoșii, cum îi numeam atunci pe inuiți, posedau cunoștințe vaste despre urșii polari, dar cel mai adesea oamenii de știință refuzau să le recunoască aceste cunoștințe. Cea mai frecventă motivație era lipsa dovezilor.” Cum scrie și Jonathan Franzen, într-un eseu pe teme de ornitologie, omul e indiferent la animalele a căror viață nu o știe, nu o vede (de pildă, îl interesează prea puțin extincția păsărilor nocturne din Pacific). Altminteri, ar fi greu de tolerat existența în captivitate a unor mamifere capabile de o inteligență uluitoare: „Unii eschimoși relatau că urșii polari împingeau cu botul banchize de gheață în timp ce călătoreau pe mare. Ar fi fost, probabil, o strategie eficientă de vînătoare, pentru că astfel s-ar fi putut apropia neobservați de pradă.” Ultima secvență a romanului ne invită într=un univers straniu al nașterii și copilăriei, univers simultan proaspăt, stimulativ și (o spune conștiința noastră) crepuscular. Iată, la finele acestei recomandări de lectură nonantropocentrice, o privire de o tandrețe absolută în cuibul lui Knut:
„A întors capul, dar sfîrcul l-a urmat ca și cînd i-ar fi fost lipit de gură. Avea un parfum seducător și dulce, i s-ar fi putut topi creierul în el. Nasul lui a tresărit de trei ori, în timp ce gura a cedat și s-a deschis. Lichidul călduț ce îi curgea de pe bărbie era lapte sau salivă? Și-a adunat toate puterile în buze, a înghițit și a simțit cum căldura curge în jos, aterizîndu-i în stomac. Burta i se făcea din ce în ce mai rotundă, umerii își pierdeau forța și cele patru membre i se îngreunau.”