Consiliul
Județean Cluj
Ursul grădinar

După cum bine se cunoaște, Harap-Alb este supus la două probe: lui i se cer sălățile din grădina ursului și pielea cu pietre prețioase a cerbului din Pădurea cerbului, încercări la care este ajutat de Sfânta Duminică.
Îmi îngădui să încep cu prezentarea celei de-a doua probe.
Sfânta Duminică elaborează un adevărat scenariu, de la care mezinul craiului nu trebuie să se abată: „Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămâi aici într-însa, toată ziua, și iaca ce ai de făcut: pune-ți obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbești din mână; și de-amiază, când a veni cerbul aici la izvor să bea apă și s-a culca ș-a adormi, cu ochii deschiși, cum i-i feleșagul, tu, îndată ce l-îi auzi horăind, să ieși încetișor și să potrivești așa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, și apoi repede să te arunci în groapă și să șezi acolo într-însa până după asfințitul soarelui. Capul cerbului are să te strige până atunci mereu pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui și să te ițești la dânsul, că are un ochi otrăvit și, când l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. Însă, cum a asfinți soarele, să știi că a murit cerbul. Și atunci să iei fără frică să-i jupești pielea, iară capul să-l iei așa întreg, cum se găsește, și apoi să vii la mine”.
Actor docil, Harap-Alb respectă cu strictețe scenariul: îi va tăia capul cerbului, apoi va sta nemișcat în groapă chiar dacă riscă să fie înecat de sângele animalului ucis.
Prezent în mari opere literare, cerbul nu este lipsit de profunde semnificații simbolice în basmul lui Creangă. Nadia Julien menționează în dicționarul său că cerbul este simbolul unei vieți lungi, în multe culturi el fiind chiar un simbol al bogăției. În binecunoscutul lor dicționar de simboluri, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant amintesc cerbul „asemuit arborelui vieții din cauza coarnelor lui rămuroase care se reînnoiesc periodic”. În același timp, după autorii menționați, cerbul este „simbolul fecundației, al ritmurilor creșterii, al renașterilor”.
În Povestea lui Harap- Alb cerbul reține atenția prin câteva detalii. În primul rând, după cum atrage atenția Sfânta Duminică, cerbul are „un ochi otrăvit și, când l-a pironi spre tine, nu mai trăiești”. Ochiul și deochiul sunt de altfel prezențe în Amintiri din copilărie. Smaranda Creangă îl unge pe copil cu funingine sau cu colbul „adunat pe opsasul încălțării”, materie deja arsă, degradată și degradată, de care focul privirii nu mai este interesat. Personajul se protejează de ochiul mistuitor al cerbului printr-o mască: „pune-ți obrăzarul cum se pune”.
Nu este doar atât. Pădurea Cerbului are un reper, un autentic centru, cu toate atributele acestuia, „un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc și dormea cât un bei, până ce asfințea soarele. Și după aceea, sculându-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor iar până a doua zi pe la amiază”.
Cred că merită atenție nu doar spațiului în care viețuiește cerbul, ci și timpul acestuia. După dicționarul de simboluri, „mișcarea ascendentă a zilei merge de la miezul nopții spre amiază iar cea descendentă de la amiază spre miezul nopții”. Se știe că „în tradiția biblică, cuvântul amiază simbolizează lumina în plenitudinea ei”. Mai mult, după același dicționar de simboluri, amiaza este „imobilizare a luminii”, o „oprire în mișcarea ciclică”. Autentica viață a cerbului se sustrage prin somn acestui timp al devenirii, somn în care el este vulnerabil. Nu întâmplător cerbul se plasează pe axa dintre extreme, între limitele lumii, între înalt și opusul său, adâncul, de unde iese izvorul. În sfârșit, pietrele prețioase îi oferă cerbului lumina reflectată, reproducere a luminii naturale. În această situație nu este deloc întâmplător faptul că cerbul poate fi acceptat stăpânul naturii neîmblânzite, care este pădurea, nesupusă organizării și actului civilizator.
Dar să ne întoarcem la prima probă la care este supus personajul lui Creangă.
Spațiul în care trăiește ursul este diferit de acela al cerbului, grădina și pădurea aflându-se în condiții diferite. Grădina este o „natură cultivată”, „culturalizată”, care pune sub semnul întrebării „dicotomia dintre natură și cultură: cultura domesticește natura (Herman Parot, Sublimul cotidianului, Traducere de Magda Jeanrenaud, Prefață de Sorin Alexandrescu, București, Editura Meridiane, 1996, p. 148). Dacă nu se poate spune că grădina ar fi un „obiect estetic”, ca natură ea constituie cu siguranță un „obiect subiectivat” subiectivare care are loc, după Herman Parot, prin ego-logie sau prin ego-pathie.
Spre deosebire de lup, ursul nu prea face multe rele în lumea lui Ion Creangă. În Amintiri din copilărie, în mod justificat ursul se arată doar în anumite sate: „Și satul Broșteni fiind împrăștiat ca toate satele de la munte, nu se rușina lupul și ursul a se arăta ziua miaza-mare prin el” (ziua miaza-mare, atunci când doarme cerbul lângă izvor!). În Capra cu trei iezi, lupul îi sugerează caprei că uciderea celor doi iezi ar fi opera ursului devenit cojocar: „Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? Că mi-aduc aminte ca acum că l-am întâlnit odată prin zmeuriș; și mi-a spus că dac-ai vrea d-ta să-i dai un băiet, să-l învețe cojocăria”. În sfârșit, ursul este ușor de păcălit de vulpe în altă cunoscută narațiune a lui Creangă.
Să-l acceptăm pe ursul din Povestea lui Harap-Alb ca pe un grădinar care făcut din grădină un obiect „subiectivat”. Spre deosebire de cerbul care se adapă din izvorul lângă care și doarme, ursul își astâmpără setea din fântâna pe care, ca un gospodar ce era, nu ne îndoim, și-a făcut-o el însuși.
Ursul nu are plăcerea somnului precum cerbul, nici pietrele prețioase ale acestuia, ci sălățile, cultivate, nu crescute întâmplător, pe care, luându-le, Harap-Alb trece asupra sa perenitatea vegetalului, după cum, la cea de-a două probă, el se fortifică prin contact cu mineralul și cu strălucirea acestuia. Ursul din povestea lui Creangă este lacom și iubitor de dulciuri, ceea ce Sfânta Duminică știe prea bine: „Și cum iese Sfânta Duminică afară, odată și pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, care fântână era plină cu apă până la gură”.
Pentru a prepara licoarea ce-l va adormi pe urs, Sfânta Duminică apelează la somnoroasă, planta „cu flori albe și fructe ovale”, care „crește prin fânețe și poiene( Laserpitium pruternicum). Adaugă pe urmă laptele, care în Vede este „elixir al vieții nemuritoare și de cunoaștere(Nadia Julien). După aceeași Nadia Julien, la popoarele vechi, laptele era un simbol al vieții și al abundenței. Asociată laptelui, ne asigură Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, „mierea este mai întâi de toate un simbol fast, al bogăției, al belșugului și îndeosebi al dulceții”.
Cum va proceda și în cazul pietrelor prețioase, Sfânta Duminică îi oferă lui Harap-Alb un scenariu de la care tânărul nu trebuie să se abată: „— Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot înainte, și cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să dai de Grădina Ursului. Atunci sari repede înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales, și câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întâmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, zvârle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea”.
Și aici rețin atenția câteva amănunte! Fiul craiului trebuie să meargă „pe aici tot înainte”, până „în răscrucile drumului”, unde se află Grădina Ursului. Apelez din nou la Nadia Julien, pentru care intersecția „reprezintă un moment de singurătate”. Răscrucea invită călătorul, scrie Nadia Julien, să se oprească înainte de a lua o decizie. În egală măsură, intersecția marchează pentru individ trecerea de la o stare la alta. Răscrucea este într-adevăr locul unde Harap-Alb suferă o transformare. Îndemnat de Sfânta Duminică, Harap-Alb intră înăuntru, într-un spațiu închis, limitat, îngrădit. La îndemnul Sfintei Duminici, Harap-Alb fură pur și simplu, încălcând în felul acesta una din cele zece porunci („Să nu furi”), după cum, în cazul cerbului, personajul lui Creangă ucide, nesocotind de asemenea o altă poruncă. Așadar Sfânta duminică îl ajută pe feciorul de crai să fure și să ucidă, încărcându-l cu două păcate, fiindcă își dă seama că, trăind in lumea din afara paradisului patern și a Spânului ca posibil „prinț al lumii acesteia”, personajul nu poate fi lipsit de păcate. Din acest moment el nu mai fură și nu mai ucide, nici,măcar pe Spân. Îmi place să cred însă că mântuirea și salvarea lui sunt cu adevărat posibile prin iubire: „Dar pe fata împăratului Roș mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb, și în inima ei parcă se petrecea nu știu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune”.