Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ut pictura poesis sau artele surori

Ut pictura poesis sau artele surori

Relația text-imagine a mers și mai departe, cel mai vehiculat exemplu fiind sintagma ut pictura poesis a lui Horatio, care a devenit fundația argumentului „celor două arte surori” poezia și pictura. Tehnicile retoricii, mai ales ekphrasisul, apelează frecvent la relația strânsă dintre text și imagine atunci când îndeamnă oratorul să-și ilustreze mesajul cu exemple pentru a ajuta auditorul să vadă ceea ce i se spune. Horațiu susținea că poezia este un text imaginativ și merită aceeași atenție de care beneficiază pictura: pictura este comparabilă cu poezia, unele lucruri atrag atenția atunci când ești lângă ele, altele atunci când te afli la o distanță mai mare.
Legătura, exprimată prin asemănare sau diferențiere, este prezentă în gândirea artistică mai ales în secolele XVII – XVIII. Jean-Baptist Dubos, în cartea Réflexions critiques sur la poésie et sur la peinture publicată în 1719, face o legătură între poezie și pictură, punându-le pe amândouă pe picior de egalitate în ce privește funcția lor de a preveni „relele consecințe ale pasiunilor adevărate”. Artistul realizează acest lucru printr-o imitație: „Pictorul și poetul stârnesc în noi asemenea pasiuni artificiale prezentându-ne imitații ale obiectelor capabile să ne stârnească adevărate pasiuni.” Exemplul concret la care recurge este pictura lui Charles Lebrun Masacrul inocenților pe care o descrie spunând că „deși ne mișcă și ne tulbură, nu aduce daune sufletului”. Desigur că acum poate să pară că nu există nimic revoluționar în acesată afirmație însă, pentru a aprecia noutatea și șocul pe care l-a produs acesată idee într-o tradiție solidă a modului de a privi o operă de artă, trebuie să avem în vedere că mereu arta s-a străduit să-și găsească justificări și a recurs adesea la funcția pe care o are de a mișca sufletul uman. Cartea lui Dubos se concentrează aproape exclusiv pe poezie și pictură și pe analiza modului în care cele două, reușesc sau nu, să reprezinte natura. El le compară permanent și caută să identifice ceea ce le diferențiază și le conferă unicitate spunând că ambele au rădăcinile în diferite dimensiuni ale experienței umane: poezia materializează o secvență temporală iar pictura este o prezența atemporală. Fiecare înțelege limitele celeilalte dar fiecare își înțelege și propriile puncte tari iar creatorii, respectiv poetul și pictorul, trebuie să fie conștienți de aceste lucruri și să-și aleagă subiectele în funcție de efectul pe care vor să-l producă.
Modelul tratatului de artă se conturase încă din perioada timpurie a Renașterii, și a înflorit ca formă literară în secolele care au urmat sub forma unei combinații de descrieri analitice, a unei picturi sau a unei sculpturi, cu prescripții referitoare la ce înseamnă, în linii generale, artă de bună calitate și cu sugestii făcute artiștilor de subiecte sau maniere de lucru. Genul de tratat complet, enciclopedic, a supraviețuit până la sfârșitul secolului al XVII-lea după care a dispărut. Au apărut în loc o serie de alte forme literare sau chiar de prezentări pentru public. În acest context, în 1750 Baumgarten a publicat Aesthetica, lucrare cu caracter filosofic în care susține că estetica este un domeniu special al cunoașterii, și anume al cunoașterii senzoriale care, deși este ierarhic poziționată sub cunoașterea bazată pe ideile derivate logic, este totuși una distinctă și de sine stătătoare. După el, Winckelmann a publicat pamfletul „Thoughts on the Immitation of Greek Works of Painting and Sculpture” iar la câțiva ani distanță Lessing a publicat eseul despre Laocoon.
Cred că se impune reamintirea ideilor estetice care circulau în epocă, înainte de Lessing. De mai bine de trei secole devenise axiomatică formula paralelismului inconturnabil dintre poezie și pictură, dintre literatură și artele vizuale. Sintagma ut pictura poesis devenise un credo al tradiției umaniste. Gânditorii secolelor XVII și început de XVIII continuau umanismul predecesorilor rămânând fideli inclusiv dogmei artelor surori. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, când eseul „Laocoon” precum și alte texte ale lui Lessing erau deja cunoscute în mediile culturale europene, Sir Joshua Reynold încă mai făcea referiri la acestă dogmă. Această dogmă pornește de la o convingere logică în esență: statuia și poezia sunt atât de diferite încât trebuie să facem un efort serios în a descoperi ce anume au în comun. Dar în stadiul inițial, în etapa de concepere, ele par a fi învecinate pentru că izvorăsc dintr-unul și același lucru, și anume ideea. Ideea, înțeleasă și în sens psihologic de gând fondator care se naște în mintea artistului, precum și în sens sociologic, ca imagine culturală (memorie colectivă i-am spune astăzi) transmisă prin tradiție și preluată în subconștient atât de atist cât și de privitor, apare înainte ca artistul să dea formă obiectului sau ca poetul să conceapă poezia. Această logică duce la credința unei unități fundamentale a artelor și de aici provine necesitatea de a scoate în evidență solidaritatea, nu diferența. În antichitate, și frecvent amintite în Reaștere, circulau anecdote despre picturi care înșelau ochii vietăților (păsările care ciuguleau struguri pictați). Poate că oamenii nu gândeau chiar așa, dar anecdotele dezvăluie o anumită atitudine față de arta vizulă. Această atitudine era tocmai tendința de a diminua, până la dispariție, granița dintre realitatea fizică și reprezentarea ei în artă. Deci atitudinea lui Lessing de a nega abilitatea imaginii de a ilustra singură o narațiune, nu este doar o aserțiune personală ci definește un anumit context intelectual al epocii.
Un foarte bun exemplu de analiză a sintagmei ut pictura poesis rezolvată sub formă de paragone conciliat, este eseul lui Lessing, „Laocoon”1. Lessing își începe eseul remarcând faptul că primul om care a comparat pictura cu poezia (imagine-text), Simonides din Ceos, a fost un om al simțirilor fine și nu un filosof. Pornind de la, și criticând scrierile contemporanilor săi Winckelmann și Contele Caylus, el afirmă că pictura este un fenomen vizual sincronic, un spațiu care este imediat și pe deplin înțeles și apreciat, în timp de poezia este o artă diacronică, a urechii (auzului), care depinde de timp pentru a se deschide și pentru a fi apreciată de cititor/ascultător. Pictura și poezia nu ar trebui confundate ci ar trebui apreciate în mod egal, ca doi „vecini și prieteni egali”. Reproșându-i lui Winckelmann neputința de a înțelege felul în care mediul de exprimare influențează reprezentarea unei stări, demonstrează faptul că reținerea durerii personajului Laocoon din reprezentarea vizuală nu este rezultatul vreunui spirit nobil ci a modului diferit în care se exprimă poezia și artele vizuale. Pentru că mediul poeziei poate reda o acțiune în plină desfășurare, poetul nu este limitat la ilustrarea unui singur moment așa cum este sculptorul, ci își permite să evoce și momentele de urâțenie, lucru îngăduit și chiar binevenit dacă produce efectul de trecere a unor clipe îngrozitoare care însă nu vor rămâne așa până la final. În schimb, artistul, deoarece este constrâns de mediul propriu creației sale să redea un singur moment, nu-l alege pe cel al durerii care schimonosște trăsăturile eroului său, ci un alt moment care permite „cel mai fructuos joc liber al imaginației.” Astfel, Lessing îl amendează pe Winckelmann pentru că nu a înțeles că frumusețea funcționează diferit în mediul temporal față de mediul spațial. Lessing introduce, pentru prima dată în istorie (susține Barasch2), doctrina contribuției spectatorului. Ceea ce vedem în experiența estetică este de fapt produsul interacțiunii dintre lucrarea artistică materială, palpabilă și percepția privitorului. Cu cât privitorul este mai stimulat de opera de artă, cu atât aceasta este mai bună (și-a atins scopul, este eficace) iar diferitele arte permit, și chiar pretind, diferite grade de activitate creativă din partea privitorului. În același timp, descrierea verbală a unui obiect de artă îl dilată în mintea ascultătorului și în acest proces este evidentă participarea lui la actul creativ.
Pe un alt palier se situează critica de artă. Barasch, analizând Barocul, observă că încă din secolul al XVII-lea apare o disjuncție între dimensiunea teoretică și practica artistică deoarece tratatele (teoria) vorbesc despre un canon clasic în timp ce practica produce altceva. Poate că exact acesta este momentul de cotitură în care teoria pare că nu mai este folositoare și apare nevoia unui alt tip de discurs, mai aproape (sau inspirat) de realitatea artistică. Astfel, activitatea publicistică a lui Denis Diderot este considerată unul din momentele majore ale istoriei și teoriei artei. El este contemporan cu Winkelmann și Lessing dar vede și descrie arta într-un alt mod. Nu se încadrează în doctrina ut pictura poesis (invocă poezia alături de pictură cu alt scop) dar folosește eckphrasisul și, în plus, invocând morala și estetica, pune relația imagine-text într-o nouă lumină. La Saloanele din 1759 și din 1761 Diderot a ezitat să-și dezvăluie propria judecată dar, începând cu 1763, după ce devenise mai apropiat de artiști, le frecventa atelierele, le cunoștea preocupările artistice și viețile private, a început să scrie critic la adresa unora dintre ei. Acum relația imagine-text se stabilește pornind de la alte principii, mai aproape de procesul de creație al artistului, care include și viața sa personală și subiectele pe care le abordează. Diderot nu a făcut o teorie a artei, așa cum făcuseră predecesorii săi, ci și-a exprimat atitudinea față de artă remodelând percepția (gustul, judecata, felul de a privi) cititorilor săi. Comentând Salonul din 1763 începe să pună în discuție funcția morală a artei criticându-l aspru pe Boucher, spunând că nu oferă scene moralizatoare ci, prin intermediul corpurilor, nu face decât să-și etaleze tehnica. „Există în ele prea multă poză, prea multe mofturi, prea multe gesturi studiate, prea multă afectare pentru o artă serioasă. Degeaba mi le arată el goale, căci eu le văd mereu rujul, benghiurile, moațele și toate zorzoanele toaletei. (…) Toate compozițiile lui fac o zarvă insuportabilă. E cel mai cumplit dușman al tăcerii din câți cunosc; …” Este în stare, această critică, să diminueze valoarea estetică a operei de artă? În ce măsură asemenea texte, ca cele care au acompaniat picturile Salonului mai bine de 20 de ani, au format gustul publicului și au îndrumat în vreun fel munca artiștilor? Poate fi acesta un exemplu al relației imagine-text în care textul îndrumă, mai mult sau mai puțin explicit, formarea sau interpretarea imaginii?
Încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în efortul de a conferi independență și demnitate artelor vizuale, toți artiștii și teoreticienii artei erau preocupați, în primul rând, de stabilirea termenilor fundamentali ai picturii și aduceau frecvent în discuție esența, conținutul și finalitatea acesteia. Raportându-se la antichitate au folosit Poetica lui Aristotel și Ars Poetica lui Horațiu de unde au decupat pasajele în care poezia era comparată cu pictura și, într-o manieră procustiană, le-au transformat într-o doctrină a „artelor surori”. Așadar, doctrina ut pictura poesis a fost cea care a inspirat tradiția „artelor surori” care afirma o relație de rudenie de prim rang între arta cuvântului și arta vizuală. Această abordare umanistă a încurajat folosirea analogiilor inter-artistice pentru aprecierea artelor, judecată preluată și bine prizată în perioada neoclasică, atunci când se pun primele pietre de temelie la baza Esteticii. Iar așa cum afirmă și Svetlana Alpers3 „Doctrina ubicuă ut pictura poesis a fost mereu invocată pentru a legitima relația dintre imagine și text” dar în timp a tot suferit transformări astfel încât este greu să mai ajungem la formula originală. Mitchell4 observă tranșant că noi, când tindem să comparăm poezia cu pictura facem o metaforă, iar când le diferențiem enunțăm un adevăr literal. Părerea lui este că „modul isteț de a urmări asemănările” este fundamentul doctrinei ut pictura poesis și a tradiției artelor surori, este construcția de bază a analogiilor sau pretențiilor critice care identifică puncte de transfer și asemănare între text și imagine. Cu toate că aceste pretenții sunt aproape întotdeauna acompaniate de recunoașterea diferențelor dintre arte „în general sunt percepute ca încălcări ale bunului simț pe care critica trebuie să le corecteze” pentru că astfel de lucruri ne-au modelat greșit gândirea.

 

 

Note
1 Gotthold Ephraim Lessing „Laocoon: Eseu despre limitele picturii și poeziei” (1766) în volumul De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, 1971
2 Moshe Barasch, Modern Theory of Art, Vol I. „From Winckelmann to Baudelaire”, NY University Press, 1990
3 Svetlana Alpers, The Art of Describing: Dutch Art in 17th Century, 1983, citată de Shone et.co. (edited by) în The Books that Shaped Art Histrory. From Gombrich and Greenberg to Alpers and Krauss, 2013, Thames & Hudson Ltd.London
4 W. J.T. Mitchell, Iconology, Image, Text, Ideology, London, 2008

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg