Este prea bine cunscut dictonul Ut pictura poesis. Însă, pe cât de adevărat din perspectiva imaginarului poetic, el se vădeşte adesea reversibil în orizontul artei plastice. Putem constata că universul de forme, volume, linii, culori care vieţuieşte în fantastica ţesătură a imaginarului poetic, este pe deplin exprimabil și în poetica picturală, că această lume aflată în potenţialitatea ei încă în visul imaginarului simte nevoia să se materializeze şi cere spiritului creator să le nască pe o pânză, pe un carton sau pe o foaie de desen. Şi atunci putem spune, pe bună dreptate, Ut poesis pictura. Fiindcă există o poetică și o lume de metafore care se oferă ochiului, indiferent de epoci, de curente, de identități plastice. Așa cum există o subterană legătură între toate aceste limbaje picturale atât de diferite. O legătură identitară.
Iată de ce, oricât de modernă, arta plastică românească nu s-a rupt niciodată de rădăcinile ei spirituale, de arhaitatea care traducea în linii, volume ori culori semne şi semnificaţii ale unui anume mod de a fi în şi cu lumea încojurătoare. Poate chiar dimpotrivă! Modernitatea care a scos demersul plastic de sub canonul figurativului, destructurând materialitatea vizibilă pentru a o recompune în alcătuiri care nu corespund decât realităţii artistice însă poartă în ele posibile şi esenţiale semne ale recunoaşterii, n-a făcut decât să recupereze motive străvechi, să facă mai evidente semnele purtătoare ale unei profunde înţelegeri a locuirii omului. Fiindcă mai înainte de a „reconstitui” făptura lumii, arta arahică i-a citit semnele care purtau în ele semnificaţiile profunde ale acesteia.
Modernitatea reaminteşte și redă umanităţii contemporane structuri arhaice în care geometria motivelor traducea ontologic şi ornamental relaţiile omului existenţial cu omul cosmic şi cu destinul lui transcendental. Metamorfoze care transmută şi transformă figurativul, dar care păstrează sensul şi valoarea care îl generează.
O probează, cu asupra de măsură, artiști precum Brâncuşi, Ţuculescu, Oraviţan, toţi aceia pentru care legătura cu arta rurală e regeneratoare în plan spiritual şi formal şi păstrătoare de valori umane esenţiale, oferind libertatea constituirii acelui spaţiu heideggerian în care artistul îşi poate construi un adăpost, un loc pentru sine şi zeii dispăruţi, acel „spaţiu presimţit” al lui Braque. Păstrând, însă, mereu vie, conştiinţa faptului că „Numai ceea ce-i aproape de origini îşi are adăpostul sau lăcaşul său”, precum ne asigură Holderlin.
O probează pictura maestrului Teodor Botiş într-o amplă expoziție aniversară, găzduită recent de Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, marcând cei 85 de ani de existență ai artistului. Expoziție completată și întregită, ca sens și expresivitate, de o admirabilă suită de lucrări ale Manuelei Botiș, fiica maestrului.
Theodor Botiș este modern într-o arhaitate asumată și subsumată destructurării și reconstruirii lumii pe care își propune să ne-o înfățișeze. El ne vorbește despre arhaitatea și ruralitatea identitară a românității cu expresivitatea modernității, în registrul asumat de la debut, acela al transpunerii planimetrice a tridimensionalității lumii, despre care vobea Ion Frunzetti, modalitate care presupune o potențare a semnului printr-o anume carnalitate coloristică a geometriilor pe care le ,,fură” ștergarelor și scoarțelor țărănești, păretarelor, poteriei rurale, aplicelor, torsadelor, prin obsesia rombului care, precum la Brâncuși, cheamă înaltul la întâlnirea cu pământul, clipa la întâlnirea cu veșnicia. Augmentând simfonia coloristică a acestor geometrii prin forța talentului și pasiunea devorantă pentru cosmosul paletei a acestui ,,îmbolnăvit de culoare”, cum îl numea Romulus Guga.
Nichita Stănescu scria că important în actul pictural este ceea ce elimină artistul din realitate și ceea ce adaugă acesteia. Teodor Botiș elimină din realitate identitatea materială și adugă realității identitatea semnului. Aceea care aduce cu sine imanența realului în realitate, înmănunchind trup și duh, arheitatea și arhaitatea spațiului și viețuirii românești. El este contemporan deopotrivă cu noi dar și cu generația strămoșilor, precum mitropolitul Bartolomeu.
Indiferent dacă florile pe care le risipește în tablourile sale îşi pierd vegetalitatea, într-o osmoză care cheamă cristalizările și irizările florilor de mină, dacă petalele care-i invadează tablourile, precum ochii pictura lui Ţuculescu, sigilează metamorfozele vegetalului, ale viului, într-un fantastic mineralizat, ele ne trimit la universuri de semne și expresii artistice pe care memoria noastră le păstrează, le recunoaște în vechimea și persistența lor.
Dealurile sale – a căror verticalitate pictura planimetrică a lui Botiș o redă prin valuri succesive de părelnice coline, mameloane prin care pământul transilvan îşi hrăneşte setea de absolut – cheamă în memorie, cu necesitate, spaţiul mioritic blagian. Tot aşa cum troiţele sale vorbesc, în limbajul răscrucilor noastre, mai de grabă despre viaţă decât despre moarte. Cum spunea Blaga, „Un artist face artă, nolens volens, spre a revela misterul cosmic. […] Mijloacele de revelare ale artistului sunt materialul lumii imediate şi stilizarea, pe temeiul unor categorii abisale”
Iar tuturor neliniştilor şi întrebărilor care-l frământă, Botiş le răspunde în limbajul culorilor. Interioritatea lui în permanentă ebuliţie îşi validează natură expresionistă prin ceea ce aş numi psihologia culorii. Imaginile sale se constituie, ca şi la Ion Ţuculescu, cu care are reale afinităţi, prin valorificarea culorilor puternice la început, îmblânzite de iluminări pastelate în creaţia mai recentă, într-o savantă gradaţie a tonurilor. El știe acum, în deplină împlinire creatoare, să alăture înseninările umbrelor, alburile iernatice ori delicatele și abia întrevăzutele rozuri florale violenței albastrului, cărămiziului sau chiar negrului și mai ales roșului, culoare vicleană care dă măsura talentului pictural. Şi lui i se potriveşte oximoronul lui Petru Comarnescu: „un „primitiv” cu mijloace moderne”. Un „primitiv” rafinat, dacă îmi este îngăduit să o spun în același registru, care şi-a iubit toată viaţa sălaşul şi săbaşul, pământul care l-a născut şi valorile sale.
Theodor Botiș este un artist deplin întru ale sale, un pictor care, scrutând-şi parcursul existenţial şi artistic, ar putea da seamă cu vorbele lui Pablo Picasso, în care se îngemănează orgoliul şi umilinţa: „Natura există. Dar şi pictura mea!” Nici mai mult dar nici mai puţin! Pictura sa, „lăcaşul” său inconfundabil durat în orizontul înflorit al pânzelor sale.
Nu mai puțin remarcabilă este suita de lucrări a doamnei Manuela Botiș, care însoțește complementar expoziția tatălui său. O complementaritate, cum spuneam, de sens și de expresivitate dar și de asumare identitară. Dar dacă la Teodor Botiș putem vorbi despre o identitate exprimată mai ales prin elementele sale laice, subsumate semnului pictural, la Manuela Botiș – care nici ea n-a putut și nici nu și-a propus vreodată să scape matricei stilistice etnice, precum remarcam cu ocazia primei sale expoziții personale – identitatea e tradusă cu pregnanță prin semnele sacrului prezente permanent, arhaitatea laică oferindu-i doar suportul, contextul în care acestea își întemeiază valoare de viețuire spirituală și existențială. De o coerență și o profunzime remarcabile probate de-a lungul timpului, lumea ieșită de sub mâinile sale își sprijină demersul pe axa clară a unor simboluri străvechi în orizontul spiritualității românești: crucea, care poartă în ea jertfa și învierea, poarta, ferestre magice deschise spre nevăzute biserici, simfoniile și cosmogoniile florale atât de spectaculoase. Pentru că lumea Manuelei Botiș e profund vegetală, germinativă și vinecătoare, ca în poezia Magdei Isanos, e tărâmul în care se pot citi urmele pașilor sfinți, o lume în care sacrul și profanul se armonizează pentru a-l ajuta pe om să existe. De aceea avem o splendidă cruce-floare. De aceea rombul și pătratul se însumă pentru a deschide intrări către infinitatea înconjurătorului. Ele vin deopotrivă din profunda și atât de particulara relație cu transcendența a spiritului românesc, din confraternitatea pe care acesta o resimte în atingere cu sacrul.
Acest tărâm încărcat de puritate și dumnezeire, de fiorul și misterul încă nefacerii și al întrevederii ei este întrupat plastic cu o bună știință a volumelor și echilibrării spațiului, cu o excelentă armonizare a paletei coloristice, căci Manuela Botiș este împătimită de culoare asemeni tatălui său, a pastelajului în deplină concordanță nu numai cu simbolistica propusă, ci și cu căldura discretă a materialului tapiseriilor. Este lumea unei creatoare aflată la deplina maturitate artistică, ale cărei izbânzi viitoare le așteptăm cu deplină încredere.