„Mărturia unei dedicaţii”

Dedicaţia centrată pe expresia quand-même („or-cum! sau totuşi!”), dată de Macedonski lui V. G. Paleolog pe pagina de gardă a piesei Le Fou?! (Nebunul?!), în 1910, în casa Pilaţilor, la Paris, naşte evocator comunicarea Mărturia unei dedicaţii pe care acesta din urmă o susţine în sesiunea „Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi operei scriitorului Al. Macedonski” în cadrul manifestărilor Zilele Macedonski, din 11-17 mai 1970, prilejuite de împlinirea a 50 de ani de la moartea poetului. Indirect, generează şi întâlnirea electivă a mea cu bătrânul critic.
Comitetul judeţean pentru cultură şi artă Dolj, cu concursul unor cercetători, critici şi istorici literari, scriitori şi profesori invitaţi din principalele centre universitare ale ţării, între care Adrian Marino, Al. Piru, V. G. Paleolog, Mihnea Gheorghiu, Ion Zamfirescu, Emil Manu, Lidia Bote, Victor Eftimiu, Fl. Firan, G. Ivănescu, Ion Pătraşcu, Ov. Ghidirmic, a organizat o densă şi spirituală „săptămână Macedonski”. Intelectualitatea craioveană a umplut până la refuz monumentala sală a Centrului Academiei, iar noi, studenţii, am stat în picioare. Cei mai mulţi dintre conferenţiari ieşiseră de câţiva ani din închisorile roşii. Priveam cu admiraţie la aceşti oameni şi mai ales cu uimire la Adrian Marino, neînţelegând cum reuşise într-un atât de scurt timp să dea la iveală două masive cărţi despre Macedonski, devenind pe drept monograful şi exegetul operei acestuia. Eram student în anul întâi de facultate şi ataşat de profesorul meu Al. Piru; venisem entuziasmat şi de modul său de a conferenţia. La imensa masă din faţă s-au aşezat 23 de conferenţiari. Lucrările au fost conduse de academicianul Mihnea Gheorghiu. La capătul din stânga al mesei era cel mai impunător şi bătrân invitat, părea că s-a smuls din umbrele nopţii şi-a venit între noi Tolstoi sau mai degrabă Leonardo da Vinci. Trona ca un Dumnezeu, iar eu nu am mai putut să ascult comunicările celorlalţi, ci fascinat de prezenţa Bătrânului, îi urmăream neputincios şi uimit privirea trecând mângâietor şi atemporal peste frunţile şi creştetele noastre. Într-un sfârşit, după ore de aşteptare, l-am auzit pe Mihnea Gheorghiu: „Are cuvântul venerabilul brâncuşolog, criticul de artă V. G. Paleolog, care va face mărturisiri legate de amintirea lui Macedonski.” Uriaşul bătrân s-a ridicat, s-a înclinat puţin spre sală cu reverenţă peste aplauze, atunci am simţit cum lumina ochilor săi mi-a atins privirea, apoi s-a aşezat pe scaun şi, punându-şi ochelarii, a început să citească, cu un glas de dincolo de om, cu un inimitabil nu-i aşa? aruncat când şi când, comunicarea: Mărturia unei dedicaţii. Nici nu ştiu când şi cum a încheiat. Prezentase o pagină sufletească de mâhnire a poetului ţâşnită din tâlcul descifrat dintr-o spontană şi destinală dedicaţie ce i-o oferise când se întâlniseră pentru a doua oară, la Paris, în iarna anului 1910:
„Paris 1910. Prea Scumpului meu Discipol Georgiss-Paleolog Este un cuvânt frances ce e cu totul profund. Oricare ar fi împrejurările vieţei prin cari oamenii pot să fie chimaţi să treacă, să stăruiască a urma dupe acel cuvânt şi urcând tot mai sus pe scara simţirei să spună: Quand-même. Cel pucin aşa m’am urcat şi mă încerc să fac eu. Din toată inima, A. Macedonski”.
După încheierea sesiunii nici nu ştiu cum am făcut că m-am trezit lângă Bătrânul Paleolog. A pus mâna pe umărul meu, protector-părinteşte, şi mi-a zis: „Aşa priveam şi eu când am sosit în Bucureşti, ca dumneata, dornic să aflu de toate, ca şi cum zarea nu m-ar fi cuprins”. I-am spus repede cine sunt, de unde provin şi într-o doară am rostit numele bunicului care m-a crescut şi format, Ilie Zisu Dumitru, de la Gostavăţu din partea stângă a Oltului, din satul Cioflan. „Îmi e cunoscut numele de la un boier de prin părţile locului, Gogu Vicşoreanu, ce-şi petrecea verile la Paris. Îi botezase copiii.”. „Da, mama poartă numele surorii sale, Bălaşa!”, i-am răspuns bucuros. M-a luat repede pe după umăr, strângându-mă lângă sine. Cum de la Centrul Academiei până la gangul blocului în care locuia erau doar câţiva paşi, am ajuns repede în curtea interioară la scara sa. „Ţine comunicarea ca s-o citeşti în linişte, după aceea să mi-o aduci fie acolo sus – şi cu mâna mi-a arătat fereastra camerei –, unde sunt păsărelele ălea, fie la Informatica Brâncuşi, acolo unde am fost, la Centrul Academiei”. Ne-am despărţit. Fericit, ca şi cum ceva important s-ar fi decis cu paşii mei, am trecut strada şi m-am aşezat pe prima bancă din English Park, chiar în dreptul statuii lui Alexandru Ioan Cuza, spre a savura comunicarea. Am citit-o de câteva ori, ca pe o poezie barbiană. Cuvintele veneau ca din straturi abisale şi se aşezau într-o neaşteptată arhitectură şi arhitectonică a frazei. Originarul rima cu originalul; judecăţile se topeau într-o revelatoare poveste. Personaje peste personaje de aici şi de acolo îşi întretăiau pentru o clipă cărările în inima Parisului, căutând şi prăbuşindu-se sub poverile gloriei, întâlnind acea clipă nu de pariu mefistofelic, ci de mâhnire, de prag de lume, a celui chemat sub premiul cel mare. În spontanele şi puţinele cuvinte ale unei dedicaţii el citea ca un mag vieţi şi destine; descifra căderi şi înălţări, precum un Jung coborâtor prin vise până la „omul atemporal”. M-am gândit atunci că nu cei vechi erau proiecţiile noastre, ci noi eram proiecţiile lor, iar bătrânul V. G. Paleolog îmi apăruse cu acea funcţie de a mă duce de mână printre ele, dintr-o parte într-alta.
Şi Macedonski, la început, îi apăruse lui astfel.

Sinesteziile

Sinesteziile sunt obsesia lui Macedonski. Aceste căutări ale sale atât de mult l-au marcat pe V. G. Paleolog, încât după 33 de ani avea să vină să scrie cartea Visiunea şi audiţia colorată sinestesică la Alexandru Macedonski. Studiu de literatură comparată după pagini manuscrise colorate şi inedite din Calvaire du feu cu o reproducere în culori a celei de a 33-a din manuscris precum şi reconstituirea aşezărei grafice a unistrofei Pe balta clară. Corlate, 1944. Cartea este tipărită după exigenţele şi tehnicile manieriste, vădite chiar din frazele de pe supracopertă aşezate radiant, pornind dintr-un centru ca de foc, sau din consemnarea de pe ultima pagină, scrisă cu litere cursive şi aşezată pe strofe ca un poem: „Ediţia de faţă s’a tipărit de către Editura «Vatra » la Institutul de artă Grafică «Marvan» Bucureşti, în:// 25 de exemplare pe hârtie Japanpast Document, în sepia, marcate dela A la Z, 24 de exemplare pe hârtie tip Japanpost Document în negru, marcate dela α până la ω, // 25 de exemplare pe Büttenpapier, în sepia, nemarcate, 25 de exemplare pe Büttenpapier, în negru, nemarcate,// 50 de exemplare pe hârtie Document Fantezie, în sepia, numerotate dela I la L, 50 de exemplare pe hârtie Document Fantezie, în negru, numerotate dela 1 la 50,//300 de exemplare pe hârtie Künstdruck Chamais,// 400 de exemplare pe hârtie de tipar Monopol,// prin grija lui Dyspré”. Şerban Cioculescu publică în Tribuna Poporului, din 20.XI.1944, cronica literară de suprafaţă profesorală, Un studiu ditirambic, ce îi atrage din partea lui V. G. Paleolog scrierea Sinestesie. Cuvânt întors spre dovedirea d-lui prof. Ş. Cioculescu (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1946), o cărticică-studiu, de 31 de pagini, în care cuprinde „spre dovedire” şi cronica împricinată, încât cititorul să poată urmări argumentaţile şi luminările de adânc ale lui V. G. Paleolog şi faptul cum Cioculescu cu ustensilele sale ironice nu poate să le atingă. Tot în acest context, tânărul Adrian Marino, surprins de această carte şi mai ales de determinantele estetice pe care le dezvăluia din opera lui Macedonski, consemnează imediat „Amprenta V. G. Paleolog”, prin textul O contribuţie macedonskiană, în Revista Fundaţiilor Regale, din noiembrie 1944. Redăm textul în întregime, fie şi cu observaţia pricinuită de limbajul încărcat de arhaice seve al criticului, fiindcă Adrian Marino este uimit de „perceperea originalităţii intuiţiei macedonskiene”, de care V. G. Paleolog „dă din plin dovadă”, şi mai ales de originalitatea demersului întreprins şi de coordonatele estetice de mare interes pentru descifrările poeticii lui Macedonski. „Sub o copertă extravagantă, amintind cele mai ortodoxe publicaţii dadaiste, într-un stil ameţitor şi haotic, d. V. G. Paleolog, cunoscut prin Cărţile sale despre Brâncuşi, comunică pentru cunoaşterea esteticei macedonskiene un document de primă importanţă. Imaginea poetică colorată la Alexandru Macedonski, pagini manuscrise colorate şi inedite din „Calvaire de feu” (Buc., „Vatra”, 1944), plachetă elegantă, destinată, şi prin conţinut şi prin factură de prezentare, unei circulaţii restrânse, cuprinde descrierea şi comentarea unui ms. oferit autorului în 1910, de către Al. Macedonski, în semn de omagiu amical şi comuniune spirituală. Este vorba de un caiet totalizând 35 de file, scris în întregime de poet, într-o manieră originală; pentru mentalitatea estetică românească a timpului, cu desăvârşire revoluţionară. Preocupat de problema corespondenţelor dintre cuvânt, culoare şi sunet, de sugestia artistică totală, de emoţia estetică absolută şi globală, de sinestezii, Al. Macedonski îşi transcria paginile din Thalassa cu cerneluri diferite (o pagină este facsimilată spre edificare), diferitele capitole sau episoade tinzând la anumite tonalităţi specifice. Documentul produs ridică o serie întreagă de probleme estetice, de interes poetic maxim, un studiu viitor trebuind să readucă în discuţie, cu aparatul necesar şi cu o economie ceva mai mare de vorbe, toate aceste aspecte inedite, încă literaturii noastre, pline de interes teoretic şi istoric. D. V. G. Paleolog, alături de pagini prea abundente, divagante (un capitol se intitulează: „Când vorbele s-au văzut”), are însă şi un număr de intuiţii surprinzător de juste. Domnia sa vorbeşte de sensurile simbolice ale colorilor, de accepţiuni totemice, de „forţele oculte şi magice care stau în coloare”, legând doctrina sinesteziei de mentalitatea primitivă şi deci de legea participaţiei. Că simbolismul, cu respectivele sale „corespondente”, în linii generale este comentat acum cu ajutorul datelor psihologiei primitivilor, faptul n-ar constitui nimic inedit, asociaţii de acest fel fiind deja făcute de o serie de esteticieni străini. Esenţială era perceperea originalităţii intuiţiei macedonskiene şi de aceasta autorul dă din plin dovadă. Raportările dintre anumite fragmente din Calvaire de Feu, erotism magic, accepţiunile sexuale găsite în alternanţa colorilor negru şi roş şi focul, privit ca simbol sexual, sunt de asemenea interesante, în notă psihanalitică, părând a fi derivate din Ch. Baudoin.”
Mult mai târziu, când Sânziana Pop, în admirabilul interviu Propuneri pentru paradis, din Luceafărul, din 15 iunie 1973, consideră sinesteziile „jocuri”, bătrânul Paleolog îi răspunde cu liniştea celui ce vede tot mai tulbure în afară şi mai clar în interior, a celui ce ştie că sunt fapte ce ne influenţează viaţa, cu cât ele sunt mai în adânc retrase: „Problema corespondenţelor, care pare a se fi născut odată cu cea dintâi întrebare a minţii omeneşti – ea curge sub gândul preanimist, alături de acela mitic, apoi în gândirea elaborată a elinilor – este identică cu problema de rost şi devenire a omenirii. Gândul de corespondenţă între om şi cosmos cu întrebarea de Rost şi Devenire sunt însăşi temeliile fiinţei noastre fizice.”
Pe V. G. Paleolog, sinesteziile l-au preocupat constant, şi în timpul prieteniei noastre din anii ’70. În eseul meu, destul de întins, V. G. Paleolog – de la Manierism la Critica în „dodii”, pe care l-a citit în manuscris (devenind un capitol în cartea mea, Banchetul, Ed. Cartea Românească, Buc., 1984, pp. 153-182), le făceam loc şi acestor obsesive preocupări, sinesteziile. Chiar în noaptea dinaintea morţii sale, l-am visat cum, aplecându-se deasupra mea, la masa de lucru, şi strângându-mă de mână, m-a somat: „Să nu uiţi sinesteziile!”. Şi imediat, în Ramuri, nr. 4, 1979, în rând cu scriitorii şi criticii care deplângeau plecarea Patriarhului dintre noi, am publicat eseul despre sinestezii, Corespondenţele senzoriale, pe care îl încheiam cu fraza: „Cazna solitarului e însă infinită”.

Îngropăciunea Regulamentului Organic

Spre începutul verii anului 1973, după peripeţii şi ocoluri, V. G. Paleolog reuşeşte să stabilească identitatea autorului şi iconografia marelui tablou cu paşoptişti şi cu ramă pictată din Muzeul de artă din Craiova. Până la acea dată s-a crezut că ar fi vorba de paşoptiştii din Bucureşti, pe când adevărul este că aceştia sunt craioveni, iar autorul este craioveanul Constantin Petrescu. Plimbând degetul arătător pe suprafaţa unei reproduceri a tabloului, identificându-mi paşoptiştii şi cele trei clădiri din fundal cu replica reală a lor din Craiova, începe să-mi povestească, de la străbunii săi, punctând după fiecare „ocol” cu acel inimitabil „nu-i aşa?” al său, îngropăciunea Regulamentului Organic la Craiova.
„ – Paşoptiştii noştri din Craiova au prins un popă, i-au ras barba, jumătatea din dreapta, i-au tuns şi ras părul de pe cap, jumătatea din stânga, şi cu sutana prinsă în brâu l-au dus la biserică, unde era pregătit tronul cu Regulamentul Organic în el, nu-i aşa? L-au pus să-i cânte prohodul, spre hazul mulţimii oraşului, ce nu se mai putea opri din râs. Atunci au început lăutarii să cânte şi lumea să chiuie. Tinerii au ridicat tronul pe umeri şi au pornit, cu popa-măscărici, nu-i aşa? în faţă, cădelniţând şi prohodind la fiecare răscruce, unde se opreau, cu lăutarii după ei, cântând şi cu căluşarii, săltând şi lovind prin aer pintenii şi zurgălăii… şi mulţimea după ei, nu-i aşa? Au mers prin faţa comenduirii şi pe sub ferestrele boierilor, de unde doamnele le fluturau batiste, pe toate străzile oraşului, până au ajuns, spre seară, la cimitirul cel mare, unde l-au îngropat într-o margine, cu ţurle şi chiote…”
„ – De ce într-o margine?” l-am întrebat.
„ – Fiindcă sufletul lui era străin de noi, ieşit prin partea din dos a altora, nu-i aşa? Au râs în ziua aceea şi copiii, şi bătrânii, şi femeile. Ştii, ca de Anul Nou, râdem de cel vechi. Dar mai cu poftă, în istorie, fiindcă ştim că bucuria ţine doar o zi, nu-i aşa? nu trei, cât o sărbătoare ca lumea.”
„Zilele fericite în istorie sunt pagini albe” – scrisese şi cel mai bătrân dintre filosofi, Hegel, în ale sale Prelegeri de filosofie a istoriei.
Despre tablou, V. G. Paleolog a scris eseul Craioveanul Constantin Petrescu, pe care l-a publicat în revista Ramuri, din acel an. Dar în clipa aceea, a scos din bibliotecă volumul Saturn. Eseu despre Goya al lui André Malraux (Ed. Meridiane, Buc., 1970) şi mi-a citit paragraful: „Unul dintre tablourile de cea mai mare importanţă, Înmormântarea Sardelei, înfăţişează miercurea cu care începe postul Paştelui: funerariile Carnavalului, moartea timpului când oamenii se credeau liberi şi erau bucuroşi pentru că uitau că purtaseră chipurile morţilor.” Între Sardela lui Goya şi Regulamentul Organic cu popa-l-nostru-măscărici este o legătură, nu-i aşa?, cel puţin a libertăţii şi a îngropăciunii, şi surâzând a încheiat, a libertăţii pe marginea gropii.
În conjuncţie cu acestea, se cuvine să cităm şi cuvintele poetului suedez, Artur Lundkvist, din romanul Fantezie despre Goya, care i-ar fi readus acelaşi surâs lui V. G. Paleolog:
„Ce sardea urmează să fie îngropată, e cumva vorba de vreun peşte uriaş care a intrat în putrefacţie sau înseamnă doar că postul impus s-a terminat?
Cortegiul carnavalesc se apropie dănţuind de locul îngropăciunii, într-o euforie a reînvierii plăcerilor carnale; coasa Morţii a fost ferecată cu argint şi împodobită cu flori. Pe stindardul care se clatină în aer, Regele Carnavalului rânjeşte cu gura până la urechi, mânjit de funingine ca un fierar; toţi îi fac loc dându-se la o parte cu braţele deschise şi cu paşi mari.
Dansul se dezlănţuie, căci viaţa uită de moarte; uitarea domină totul, fiecare reprezintă pe altcineva sau pe nimeni, absolut pe nimeni, fiind debarasat de povara propriului eu, de numele său, de profesia sa, de destinul său: sub învelişul carnal înflorit se ascunde craniul de mort care aşteaptă cu răbdare să-i bată ceasul; feţele nu sunt decât măşti care urmează să fie puse sau scoase; câtă libertate, câtă eliberare!” (Ed. Eminescu, Buc., 1982, p. 111).
Despre tâlcul istoric al acestei întâmplări carnavaleşti, plină de umor şi ironie, smulsă din hohotele istoriei de V. G. Paleolog, ale istoriei trezite când şi când din somn, am scris mai târziu eseul Ceea ce rămâne este surâsul, publicat în Caiete critice, revista lunară de critică literară şi informaţie ştiinţifică, nr. 1-2 (110-111), numar omagial, Brâncuşi 120, (pp. 194-196), cuprins ulterior în cartea Taurul lui Phalaris (Ed. Călăuza, 1998).