Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vânătoarea regală de animale bolnave

Vânătoarea regală  de animale bolnave

Avem deja distanța, perspectiva istorică de a înțelege altfel fenomenul prozei românești de după 1960. Mărturisesc că primisem și eu nemestecată „axioma” că proza aceasta, atât de inovatoare la vremea ei, este greu lizibilă azi datorită stilului „esopic”, pierderii codului de aluzii care ne erau accesibile nouă, celor care am trăit epoca. Teorie, sigur, adevărată în fond, dar incompletă, care se cere mult rafinată. Recitind pentru acest eseu Vânătoarea regală, romanul lui D.R. Popescu, mi-am dat seama că, paradoxal, suntem poate mai bine situați azi, dacă citim cu atenție, să înțelegem această proză, după ce s-au adunat rafturi întregi de cărți de amintiri, memorii, studii, analize despre stalinismul românesc, lumea concentraționară, felul cum se desfășurau anchetele la Securitate, luptele pentru putere din interiorul partidului, colectivizare ș.a.m.d. Ce înțelegeam noi tinerii din 1976 din acest roman (și celelalte, desigur) este mult mai nuanțat astăzi. Doar o altă observație preliminară: dacă poezia șaizecistă și-a câștigat aureola prin reînnodarea cu tradiția marii poezii interbelice, proza – prin esența ei – era obligată să fie altfel, să inoveze, având de dat seama despre realități socio-istorice cu totul diferite, era obligată să-și inventeze strategii narative deosebite, realismul pur și simplu nemaifiind posibil.
În acest context putem plasa Vânătoarea regală și întreg ciclul F. ca și, firește, Viața și opera lui Tiron B. Este o proză în răspărul timpului istorico-politic și al esteticii prozei din deceniul imediat precedent (inclusiv Moromeții ori Cronică de familie). Nimic triumfal, nimic de „lume nouă în construcție”, nimic „revoluționar”. Niciun „ideal”. Nicio speranță. Lipsește din Vânătoare… tocmai viitorul. Ceea ce impresionează astăzi, chiar înaintea sofisticării narative, este atmosfera. Dominată de moarte – personajul principal al romanului – boală, anormalitate. Romancierul cultivă bizarul ca pe un indice istoric. Se moare mult și foarte ușor în romanele lui D.R. Popescu. Se moare ironic, stupid, inconștient, măreț, se moare straniu; croitorul care nu poate fi înmormântat pentru că țâșnește apa din pământ, alt cadavru este descompus în butea cu vin, un altul este purtat înghețat pe tot frontul de la Răsărit pentru a fi dus acasă, Ieremia moare de șapte ori etc. O țeastă de om este găsită în scheletul unui cal (să interpretăm că până și animalul psihopomp și-a pierdut funcția mitică și nu mai are cine purta sufletele „dincolo”?). Se moare pentru un țel sau pentru nimic, se dispare (trama romanului este în fond o detectivistică anchetă a unei dispariții), mor oamenii și animalele, putrezesc, o miasmă necunoscută infectează aerul. „Aerul e turbat” se spune în secvența antologică a turbării. De fapt, întreaga istorie atât de alambicat prezentată este bolnavă, pentru că este construită pe o crimă fondatoare. Cain, unde este fratele tău, Abel? De aceea mi-am permis să îmbin în titlul acestui eseu titlurile a două romane fanion ale acestei epoci și ale acestei stilistici generale. Vânătoarea regală este o alegorie, totul este vânătoare în roman, inclusiv ancheta lui Tică. Iar animalele, da, sunt bolnave, primii sunt câinii, cu nume de regi și împărați, urmează oamenii, condamnați chiar dacă nu-i prinde turbarea. Totul este o hăituială, o scoatere din ascunzișuri a prăzii. Prieteni, tovarăși, făcând împreună frontul sau mergând împreună la băutură: Calagherovici, Moise, Horia Dunărințu, Gălătioan sunt, de fapt, implicați într-o luptă pentru putere. Romanul poate fi citit cu o cheie: turbarea, boala care distruge lumea este tocmai această luptă. „Tu, Tică, spui că atunci el mai credea: în ce credea nu-mi spui”. „Noi nu torturăm pe nimeni. Care noi, Moise, ce tot îi dai zor cu noi?”. „Că noi /…/ne îmbătăm de forța ce-o avem și-ar fi bine, beți, să ne crăpăm capetele unul la altul și să putrezim în șanțuri…/Tu n-ai nici-o forță, și nimeni, și nici n-are nimeni dreptul să aibă o asemenea forță…”. „Unde avea poporul atîția dușmani ai poporului….” Moise justifică printr-un tipic sofism cinic arestarea lui Calagherovici: „El e încîntat c-a fost luat. Asta e cea mai bună probă că el are dreptate: că boala s-a instalat și a devenit violentă și a trecut la fapte în numele microbilor săi”. Dunărințu observă: „Calagherovici n-a inventat boala, ea este, dar lumea nu vede sau de-o vede nu vrea s-o vadă de teamă și zice că nu e.” „De fapt, a nu gîndi, asta e temelia tiraniei”. „Ăștia vor să-și schimbe biografia”. „Și totuși nici eu nu mă tem să-ți spun dumitale, un necunoscut, tot ce gîndesc. Eu știu că lumea a început să aibă o stabilitate economică și spirituală; [sic! Citez ediția din 1976, ed. Eminescu, p.41] omul are un loc al lui în societate, un post cel puțin, și nu poate fi vînturat din acest post cînd vrea cineva, oricine. Și chiar de e dat afară, e mutat, e mutat și tot nu i se ia pîinea și nu-l bagă la pușcărie nimeni. Exceptînd excepțiile”. Ar suna ca în documentele de partid… dacă n-ar fi acest cumplit, sarcastic, „exceptînd excepțiile”! Și mai observăm din acest citat că, în structura lui hermetică, romanul folosește trei timpuri istorice: războiul, deceniul imediat următor și un timp „actual”, al anchetei lui Tică Dunărențu, în care ar fi apărut libertatea de a spune ce gândești. Se sugerează însă că între timpii doi și trei nu este, în fond, diferență.
Am dat aceste rupte citate dintr-un text care, prin curgerea lui de lavă, face tot ce poate să le disimuleze. Personajele din roman nu au identitate psihologică sau de limbaj, doar una istorică, în sensul unor fapte, (ambigui, căci trăim într-o epocă de-semantizată, în care orice poate însemna orice și opusul, violatorul poate fi paznicul ce-l păzește pe cel acuzat de viol etc.),ori mitică. Tocmai de aceea n-am indicat cui aparțin replicile. Nu are, finalmente, importanță. Dialogurile sunt dezbateri astuțioase despre adevăr și putere, despre moarte și dreptate. Și în această magmă grea de cuvinte apar tăioasele enunțuri precum cele citate, disimulate ca diamantul în steril. Nu-i vorba de steril, firește, ci de un stil aglutinant, lungi dialoguri-demonstrații, baroce prin proliferare, cum s-a spus, tocmai pentru a ascunde nucleele tari. Dar corespunzând bine și grundului mitic specific. Toate personajele, nu numai vrăjitoarea Sevastița, trăiesc într-un dublu registru. Ca și Nicanor, unul dintre naratori, situat, prin catalige, undeva deasupra lumii pe care o descrie cu o înșelătoare minuțiozitate.
Cum sintetiza excelent Nicolae Manolescu, avem de-a face cu o perpetuă anchetă, dar fără nicio judecată finală. Textul torențial pare un mod de „a împinge” în timp judecata, care ajunge astfel de resortul nostru. Bizar însuși acest fel de actualitate atemporală pe care mizează autorul. Miza romanului este tocmai de-temporalizarea lui. Turbarea care cuprinde lumea este un fel de ciumă sau de rinocerizare. În dialogul dintre Moise și Horia Dunărințu, când domnișoara Firulescu injectează câinii cu otravă, Horia îi spune direct:„…tu m-ai adus s-o văd nu pe ea, poate, ci cum se poate muri de lesne dintr-un gram de otravă în cîteva clipe…”. „Nu trebuie să te temi, n-ai nici un motiv, ești cinstit” îi spune Moise. „Tocmai de asta mă tem… ” vine ghilotinant răspunsul. Senzația de lume veche, venind din imemorial este dată atât de limbaj, cât și de spațiul mitic mereu invocat. Dar este o „mitologie” la fel de sofisticată și de stranie ca și epicul istoric. Tocmai amestecul dintre cele două perspective constituie una dintre trăsăturile determinante ale epicii lui Dumitru Radu Popescu. În1981, Mirela Roznoveanu publica la editura Eminescu o monografie a scriitorului care, recitită azi, ne oferă surpriza unui text fără niciun rid, care nu datează deloc. Pare chiar azi surprinzătoare prin acuratețea politică a analizei. Iată, de exemplu, tema adevărului, una dintre temele grele ale prozei scriitorului nostru, și ale prozei epocii respective. „Nu există nici un adevăr, – îi spune dl. Ionescu dnei Manu, căreia îi aduce așa zicând vești, ba și urna, de la soțul ei – dacă e acolo nu există nici unul”. Acolo, adică la închisoare, în urma unei înscenări. Închisoarea este un loc în care tortura, minciuna, forțarea autodenunțului distrug adevărul. Un capitol din citata monografie se numește În capcană. Toată atmosfera romanului converge spre a sugera că nu există scăpare. Este o lume închisă, spațiul epic este strâmt, sufocant. Totul este cumva copleșitor în roman: ploile, seceta, ninsoarea, frigul, cuvintele, raționamentele, poveștile, numele proprii (romancierul are o fantastică imaginație a botezării personajelor, la un moment dat, spre completa zăpăcire a cititorului, le schimbă chiar numele, conform vechii credințe, să nu-i mai recunoască boala). Este un roman al abundenței într-un peisaj fizic și psihic apocaliptic. Prozatorul are o voluptate teribilă a jocului cu arcanele textului. În primul paragraf al capitolului Frumoasele broaște țestoase ne descrie cu minuțiozitate balzaciană, în stilul sec al unui referat (data, ora, locul, numărul trenului, situația meteorologică, personaje), sosirea dlui. Petru Gheorghe Ionescu la casa dnei. Iolanda Manu, soția deținutului Ilie Manu. Pentru ca paragraful următor să înceapă cu fraza: „Toată această descriere nu are nici o importanță…”. Jocurile textualismului care vor face vogă peste mai bine de un deceniu, într-un diferit context estetic și moral, sunt deja folosite cu voluptate. Dar, vorba autorului, nu au prea mare importanță în miza romanului. În schimb „fleacurile sunt capitale”, ni se spune în alt loc. Din nou cu ambiguitatea dublului limbaj, căci, într-adevăr, libertatea sau viața sau biografia omului depindeau în acele vremuri ale arbitrariului de „fleacurile capitale”.
Mai avem dispoziția, timpul, necesare recitirii prozei șaizeciste? În primul rând, ea avea o miză majoră. Lumea smintită pe care o descrie prozatorul este o lume care, în loc să se vindece după trauma războiului, intră într-o nebuloasă și mai lipsită de sens, în care viața omului are tot atât de puțină valoare ca și pe front. O lume care încearcă disperat să supraviețuiască prin poveste, să (se) povestească pentru a se limpezi în căutarea unui adevăr improbabil, imposibil, utopic. O lume profund tragică (vezi analiza la Mirela Roznoveanu), alcătuită din „făptași, victime, martori, colportori, anchetatori”. Iar spațiul îngust în care se petrec evenimentele, cu relații surprinzătoare între personaje, care dau senzația unei plase strânse, din care nu mai există scăpare, sporește și el „sentimentul tragic al vieții”. Chiar și erosul este trăit cu această intensitate disperată a jocului funambul deasupra prăpastiei. Dincolo de document (după ce au apărut adevăratele documente, această funcție s-a diminuat firesc) proza acestei etape a istoriei noastre literare își recâștigă o ciudată, neașteptată, autonomie estetică. Păstrează, mai ales, ceea ce proza de azi riscă să piardă. Anvergura, mizele existențiale, morale și istorice majore. Îți vine să spui epigonic, precum Poetul: „voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic”. E lecția principală, poate: a unor oameni care credeau în judecata de pe urmă a literaturii…

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg