Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Varză și lalele

Varză și lalele

La un moment dat este citat Théophile Gautier: „Nimic din ce-i frumos nu este indispensabil vieții. Dacă s-ar suprima florile, lumea n-ar suferi materialmente; cine ar vrea totuși să nu mai existe flori? Aș renunța mai bucuros la cartofi decât la trandafiri, și cred că numai un utilitarist e în stare să smulgă un răzor de lalele ca să semene varză”. Despre acest utilitarism este vorba în cartea profesorului Nuccio Ordine1. Unul din marii specialiști contemporani în Renaștere și, mai ales, în opera lui Giordano Bruno, ne propune acest Manifest, în contra direcției de azi în cultura lumii i-aș spune, parafrazând. Un florilegiu (trimiterea la flori este recurentă, din motive evidente) despre splendoarea inutilului. Despre necesitatea lui împotriva unui pragmatism strivitor. Tonul nu este, totuși, de vehemență, de proclamație, ci unul calm, demonstrativ prin acumularea erudită de citate care să ilustreze, din Antichitate și până azi, această idee a supremației morale a gratuității, contemplației, lipsei de interes material a artei. Este, în fond, un eseu despre cunoaștere, despre cunoștințe și utilitatea lor, despre „ideea utilității acelor cunoștințe a căror valoare e total liberă de orice finalitate utilitaristă”. Pentru că autorul dă un alt sens decât cel comun termenului de util: „consider util tot ce ne ajută să devenim mai buni”. În felul acesta ne întâlnim simultan cu estetica (în sens kantian) și cu etica. Într-o vreme în care eficiența practică a oricărui gest, a oricărei acțiuni sau vorbe este în primul rând cea evaluată productiv, sunt evocate deliciile ascunse și înalt umane ale gestului fără consecințe materiale.
Cartea este structurată în trei capitole: primul despre „utila inutilitate a literaturii”, al doilea despre „efectele catastrofale produse de logica profitului în domeniul învățământului” (care se leagă și de eseul final al profesorului Abraham Flexner), partea a treia îi invocă pe clasici pentru a demonstra inconsistența posesiei și efectele ei devastatoare pentru dignitas hominis. Substratul filozofic al cărții ține de compararea celor două verbe fundamentale: a fi și a avea. Este o carte despre superfluu-ul lui a avea față de temeinicia lui a fi. Deducem, de fapt, două feluri de a se manifesta ale inutilității: una, i-aș spune, absolută – artele – și cealaltă relativă: a ceea ce numim științe fundamentale, ale căror cercetări par la început complet lipsite de aplicabilitate practică, pentru a dovedi de multe ori surprinzătoare consecințe tehnologico-economice. Exemple sunt date multe în eseu. În felul acesta, suntem îndemnați să ne gândim la cunoaștere ca la o încununare a căutării și, în consecință, o împlinire a umanului. Autorul este cu evidență un umanist clasic, aducând în prim plan căutarea cunoașterii pure și contemplația. De aceea, de la Socrate la Cartea Ceaiului, de la Dante la Cioran, sunt invocați atleți ai otiumului, contemplativii a ceea ce nu are preț. „… dacă vom lăsa să piară gratuitul, dacă vom renunța la forța generatoare a inutilului, dacă vom asculta numai de acest cântec de sirenă aducător de moarte ce ne împinge să urmărim câștigul, nu vom reuși să dăm naștere decât unei comunități bolnave și fără memorie, care va rătăci mereu, sfârșind prin a nu se mai înțelege pe sine și a nu mai înțelege viața. Iar atunci când pustiirea spiritului se va fi întins pretutindeni, va fi aproape cu neputință să ne închipuim un homo sapiens ignorant jucând rolul ce-i revine: anume de a face ca umanitatea să devină mai umană…” Găsim o cheie de lectură aici. Un scop: umanitatea să devină mai umană, cucerirea umanismului ca o bătălie fără sfârșit. Și o constatare pesimistă: apariția unei noi specii oximoronice, un sapiens ignorant, iată viitorul. Într-un cunoscut pasaj din Theaitetos, Socrate face legătura dintre timp și înțelepciune; pentru filozofare este nevoie de răgaz, de tihnă, nu se poate dialoga alergând, gâfâind. Or, într-o vreme în care Time is Money, alergătura starea cotidiană de a fi, câștigul material scopul suprem și unic, cantitatea de sapiens scade vertiginos. Este citat Ionesco: „Și dacă trebuie neapărat ca arta sau teatrul să servească la ceva, voi spune că ar trebui să servească la a-i învăța pe oameni că există activități ce nu slujesc la nimic și că e neapărat nevoie ca ele să existe”. Un paradox rezultă de aici, observă autorul: când barbaria se află în ofensivă, înverșunarea fanatismului se îndreaptă nu numai împotriva ființelor umane, ci și împotriva bibliotecilor și operelor de artă, împotriva monumentelor și marilor capodopere”. Aproape nu este săptămână să nu citim de încă o operă, statuie, carte, film, sistem de gândire mutilate în numele unui pragmatism ideologic, după ce acela economic a cucerit aproape complet universitățile.
În prima parte sunt citați Dante și Petrarca, Jim Hawkins, eroul din Comoara din insulă a lui R. L. Stevenson, utopiștii (țucalele de aur ale Utopienilor lui Thomas Morus, pentru care aurul nu avea valoare), Shakespeare cu al său Shylock (oamenii deveniți marfă), Aristotel și „oamenii liberi” ai lui Platon, care nu au probleme legate de timp, frumosul kantian contemplat în lipsa oricărui interes, Ovidiu, Montaigne, Leopardi, cu a sa proiectată Enciclopedie a cunoștințelor inutile. Un pasaj special îi este dedicat lui Théophile Gautier și luptei sale împotriva trivialității utilului. „…tot ce este util este urât, căci este expresia unei nevoi, și nevoile omului sunt triviale și dezgustătoare, ca și biata și infirma sa natură. Locul cel mai util din casă este latrina”. „…cum devine util, un lucru încetează să mai fie frumos”. Imediat vine și cel care-i dedicase Florile Răului lui Gautier: Baudelaire, cu ura sa împotriva comerțului. Apoi Locke, Garcia Lorca, Boccacio, Cervantes, Heidegger, Dickens, Italo Calvino. Diversitatea aceasta listată sugerează ceva prin sine: o anume direcție a spiritului uman, pornit să se construiască deasupra materiei. Nu trebuie ignorată o scurtă și aparentă abatere de la fluxul principal: atacul aparent al lui Locke împotriva poeziei este tocmai o critică a unei educații care punea accentul nu pe ridicarea omului la altitudine spiritului pur, ci pe coborârea cuvintelor la rangul de instrumente retorice. Cuvintele erau socotite mai importante decât lucrurile. Erau folosite, reificate. O trivializare a limbajului prin coborârea lui la funcția de simplu instrument. Ceea ce tot la o morală utilitaristă duce. Montajul acesta de citate este semnificativ prin sine, nu mai sunt multe de adăugat pentru a întări firul unei idei ce se vede curgând fără întrerupere de-a lungul timpului. Idee pe care până și un economist de valoarea lui Keynes ținea să o sublinieze: zeii pe care se sprijină viața economică sunt genii ale răului.
A doua parte este dedicată învățământului superior și cunoașterii. Imperativul sub care stă acesta în contemporaneitate este eficiența economică. „Licealizarea universităților”, tradusă prin scăderea substanțială a nivelului de dificultate al examenelor este un fenomen global (despre care vorbea un Harold Bloom încă din 1987, dovadă că fenomenul era vizibil de acum jumătate de secol și acum a ajuns la coacere deplină). În actuala viziune studentul este un client, universitatea furnizoare de servicii educative, profesorii birocrați. Recunoaștem imediat acest peisaj care la noi este vândut de „noii pedagogi” drept ultimul răcnet al modernizării școlii: „Pentru a-i face deci să absolve cursurile în limita timpului stabilit de lege și pentru a face ca învățământul să le devină mai plăcut, nu li se cer sacrificii în plus, ci se încearcă , dimpotrivă, atragerea lor printr-o perversă reducere a programei și prin transformarea cursurilor într-un joc interactiv superficial, inclusiv prin proiectarea de diapozitive și prin administrarea de chestionare cu răspunsuri multiple”. „Școlile și universitățile nu pot fi gestionate ca niște întreprinderi”, notează autorul în contra curentului care vorbește obsedant de „managementul” economic al universităților. Și ceva de luat aminte astăzi: „Tocmai atunci când o națiune se află în criză se simte nevoia creșterii fondurilor destinate cunoașterii și educației tinerilor, pentru a evita ca societatea să cadă în prăpastia ignoranței”. După aceeași tehnică a mixajului, sunt convocați în demonstrație Tocqueville, care condamna „absența superfluului”, acceptarea doar a „frumuseților facile” în „democrația comercială” americană, dar și Herzen, cu critica sa adusă negustorimii. De fapt, a vinde, respectiv a cumpăra sunt celelalte două verbe implicate în demonstrație. Inutilul este tocmai ceea ce se înalță deasupra acestei perechi verbale, fiind astfel liber. Este și sensul „economiei de sărbătoare”, numită astfel de Bataille. Regăsim astfel, în fond, legea de funcționare a universului, nu economisirea meschină, ci risipa incredibilă a Splendorii care luminează universul după legea Frumuseții.
Iată o întrebare foarte actuală, după ultimele știri care circulă în media: „De ce să mai predai limbile clasice într-o lume în care ele nu mai sunt vorbite și în care, mai ales, nu ajută la găsirea unui loc de muncă?”. Importanța adevăratei cunoașteri de sine, cu trimitere la edificarea socratică ori stoică (Michel Hadot cu filozofia ca exercițiu spiritual este citat) este înlocuită în zilele noastre de vanele cursuri „motivaționale”, de „dezvoltare personală”, menite tocmai să ne crească eficiența socială. Adică să ne scoată din libertatea inutilului. „În ritmul ăsta, memoria noastră va fi în cele din urmă ștearsă cu buretele, până la totală amnezie. Și astfel, zeița Mnemosyne, mamă a tuturor artelor și a tuturor cunoștințelor în mitologia greco-romană, va fi silită să părăsească pentru totdeauna Pământul. Și odată cu ea, din păcate, va dispărea din rândul oamenilor orice dorință de a cerceta trecutul pentru a înțelege prezentul și a imagina viitorul. Vom avea așadar o umanitate lipsită de memorie, care-și va pierde definitiv simțul propriei identități și al propriei istorii”. Dispariția Clasicilor din literatură, filozofie, artă înseamnă această ștergere a memoriei. Sunt evocate două feluri de cunoaștere: cunoașterea fundamentală și cea aplicată, ca și legăturile uneori surprinzătoare dintre ele. Încă un termen este presupus de această logică a non-pragmaticului: bucurie. Este citat, firește, Montaigne: „A ne bucura de lucruri, nu a le stăpâni ne face să fim fericiți”. A stăpâni (chiar și adevărul) este un verb funebru. Cu el se termină totul. Verbul vieții, ne sugerează Nuccio Ordine, este verbul a căuta neîncetat. A poseda ucide adevărul, spune un capitol. „Situat între zei (care nu caută înțelepciunea fiindcă o posedă) și ignoranți (care nu o caută fiindcă sunt încredințați că o posedă), adevăratul filozof, iubitor de înțelepciune, va încerca să se apropie de ea, urmărind-o de-a lungul întregii sale vieți”. Sau „la egală distanță de dogmatici (care cred că posedă adevărul absolut) și de nihiliști (care neagă existența adevărului) se află cei ce iubesc adevărul în așa măsură încât sunt veșnic în căutarea lui”.
Eseul, apărut inițial în 1939, lui Abraham Flexner (1866-1959) vine să completeze minunat acest tablou. Cu studii la Universitățile John Hopkins și Harvard celebrul pedagog a întemeiat diverse școli, printre care și Institutul de Studii Avansate de la Princeton. Ni se propune aici un model de organizare a unei instituții care să încurajeze cunoașterea fără limitări materiale. Sunt date numeroase exemple despre cum teorii abstracte, fără aparent nicio aplicabilitate practică, au ajuns să fie baza unor tehnologii revoluționare. Se face o pledoarie pentru valoarea primordială a curiozității și superioritatea cunoașterii pure și se prezintă modul în care trebuie organizată o instituție care are ca principal țel cunoașterea fără subordonări materiale. Regăsim aici marea temă a libertăți: fără condiționări exterioare de orice fel, omul nu se poate dedica integral cunoașterii. Asemenea „institute de studii avansate”, regăsesc, într-un fel, convivialitatea de sub măslini a lui Socrate, adună cele mai strălucite inteligențe pentru a găsi împreună răspunsuri la întrebări fundamentale. Sau a nu le găsi…
Eseul lui Nuccio Ordine este o lectură reconfortantă pentru cei care se simt sufocați de mitul eficienței practice. El nu trebuie citit politic, ca o revoltă anticapitalistă sau antiburgheză. Este o meditație despre o mutație care s-a petrecut oarecum pe nesimțite în condiția umană, pe măsură ce aceasta a refulat deliciile gratuității. El se alătură unei mulțimi de texte care se înmulțesc în ultima vreme și care militează pentru revenirea la studiul umanioarelor, limbilor clasice, artelor. Ceea ce ne face să sperăm. Există o povestioară, într-o mulțime de variante, ca orice înțelepciune străveche, care spune că, întrebat la ce folosește cutare lucru, Bătrânul a răspuns: dar care este folosul folosului? În anotimpul lalelelor am citit una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru cultură ca esență și încununare a umanului. „În următorii ani vom avea deci de luptat pentru a salva de această derivă utilitaristă nu doar știința, școala și universitatea, ci tot ceea ce numim cultură”.

 

 

Note
1 Nuccio Ordine, Utilitatea inutilului. Manifest; Cu un eseu de Abraham Flexner; ed. Spandugino 2020;
colecția Perpetuo; traducere din limba italiană de Vlad Russo.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg