Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vasile Muste – 60

Vasile Muste s-a născut în 30 ianuarie 1956 în Coruieni, Maramureş. Licențiat în filosofie şi jurnalism. Director al Casei municipale de Cultură din Sighetu Marmației. Este principalul organizator al Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației şi redactor şef al revistei festivalului, „Marmația literară”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este prezent în antologii de poezie, distins cu numeroase premii literare naționale. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie „Poetry without Borders” / „Poezia fără frontiere”, de la Olomouc, Cehia (2003).
Cărți publicate: Înstelarea frigului (Ed. Cybela, Baia Mare, 1997), Constelația copilăriei (Ed. Odeon, Bucureşti, 1998; ed. a II-a, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009; ed. a III-a, Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2013), Carte de vizită (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003), Coruieni (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2006), Proprietarul de distilerii (Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008), Însingurarea îngerilor (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2010), Copilăria şi singurătatea (Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010), Copilăria, iubirea, singurătatea (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2011), Cartea împăcării cu iarba (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2011), Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012; ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 2014, la aceeaşi editură), Sfântul izgonit din calendare (Ed. eLiteratura, Bucureşti, 2013).
Au scris despre poezia sa: Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Radu Țuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Daniel Corbu, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuța, Adrian Alui Gheorghe, Virgil Rațiu, Ion Burnar, Dan-Silviu Boerescu, Gavril Moldovan, Vasile Morar, Alina Barbu, Ioan-Romeo Roşiianu, Gheorghe Pârja, Cornel Cotuțiu, Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Scheianu, Vasile Gogea, Ion Radu Zăgreanu, Ioan M. Mihali, Nicolae Petricec, Ion Vădan ş.a.
Poeziile sale au fost traduse în limbile cehă (trad. Ladislav Cetcovsky) şi albaneză (trad. Baki Ymeri).

 

Satul de tăietură va muri

aici am crescut în liniștea ierbii celei vechi și noi deopotrivă
spunea mama bună când călătoream cu ea de la Vima Mare
acasă ținând degetele mele mici în mâna ei caldă
dacă-i e dat să moară, satul acesta, de tăietură va muri zicea ea
cum să moară de tăietură întrebam lasă că nu poți înțelege acum
mai aduga mama bună pe tăietură să-ți pui când vei fi mare urechea
să asculți șoaptele din adâncul pământului iar de ți se va
spune să pleci să nu te mai întorci avea-voi eu grijă de oasele
alor tăi tu du-te în larga lume doar eu trebuie să rămân
galbenă lumânare la căpătâiul neamului nostru

târziu când m-au dat afară din Copilărie
am aflat că Tăietura era (așa-i spuneau toți)
marele deal din miazănoaptea satului meu

Domnul R

30 ianuarie 2015

am vârsta lui Liviu Rebreanu
nu viața nu Bucureștiul nu iubirile nu cărțile lui
n-am locuit departe de el în timp și în loc
am ani mulți și rodul asemeni
bătrânilor copaci din grădina casei de la Coruieni
casă ce mi-a ținut loc de mamă și de tată după
plecarea părinților
astfel încât mă întorc adesea în satul
lângă clopotele unde nu-i nimeni
la plecare pe ele numele să-mi scrie
ca mai demult la Târlișua
să poată pe lume veni Liviuț
și totusi
iată-mă acum în ultima stație
cu peronul 5 pe partea stângă

Zbor deasupra așteptării

seara în fața blocurilor țăranii vorbesc despre lupi
spinarea scărilor se face rece şi întunecată

copiii călătoresc întunecați prin pădurile
pe care nu le vor vedea niciodată

astfel de acasă cândva dau nopții binețe
ea le răspunde cu un zâmbet cândva fermecător
pe străzi neştiute bisericile ies din oraş
cu cerşetorii lângă uşile lor

pământul miroase a glonte uitat într-o armă
arborii îşi trag cămaşa de umbră peste tulpină
pe masă în cer se aprind lumânările
dar Dumnezeu nu vine şi n-o să mai vină

Vântul de martie și plutoane de frig

în numele cui îşi îngăduie merii speranța
mâine plutoane de frig vor face de gardă-n grădină
când va veni primăvara pentru câți au murit
copacii rămaşi vor striga să se facă lumină

sau va fi doar o tăcere pătată de verde
în grabă zvârlind peste trunchiuri cearşafuri de var
să nu bănuiască nimic despre toate acestea
vântul de martie bețiv şi curvar

şi nu-i mai îngăduiți să muşte din sfârcuri
tinere ramuri – ajunge desfrâul – şi ziua să cânte pe dig
în numele cui îşi îngăduie merii speranța
sau revocăm retragerea plutoanelor noastre de frig

Apoi s-a numit Coruieni

i se spunea satul din mijlocul lumii
sau Marele Sat

fiecare om avea casa lui cerul lui
şi pământul nemăsurat

fiecare om avea păduri în forma lemnului
pe care s-a jertfit Mântuitorul
în numele păcii şi al iubirii sălăşluiau
şi libertatea lor nu era una cu zborul

din Valea cu Stejarii şi Valea cea Mare
în nopți de la îngeri rămase
ei urcă muntele alb răsturnat
un munte de oase

fiecare om avea iarba aleasă de neamuri
viața de părinți şi de sus
nu i-a smintit din hotarul credinței
răsărit şi apus

Coruieni – sângele meu alergând către lume
în care din ele doar lacrima-şi aduce aminte
dar casa de-acasă nu mai e pretutindeni
şi cei care vin au fost mai înainte

Cuvinte fără steaguri

vedeți că n-am sânge albastru spunea Alexandru
rănit primăvara în vârful picioarelor vine şi pleacă
vedeți de ce în jurul tăcerii se strâng
izbăvindu-se morții de preacurvia cuvântului

noi ce să-i facem fără frunze vântului în toamnă
şi cum să dăruim nestatorniciei şoaptele
ramurilor tot mai subțiri şoapte şi ramuri
dar ce dăinuieşte aici dincolo nu poate rămâne

de aceea cimitirele nu asediază niciodată oraşe
tăcută-n adâncuri umbra lor creşte spre
rosturi de nimeni ştiute vedeți că
n-am sânge albastru spunea Alexandru

 
„Vasile Muste este unul dintre puținii mei prieteni adevărați în care am încredere deplină. L-am cunoscut de mult, am uneori impresia că-l ştiu dintotdeauna. L-am cunoscut într-un sat plin de… iarbă, rouă şi îngeri, printre meri şi pruni şi-am povestit ori am tăcut împreună nesfîrşite ore, lîngă o sticlă cu horincă. Vasile nu ştie să fie duplicitar, sinceritatea lui nemascată îi supără pe unii dar lui nu-i pasă. A fost, este şi va fi întotdeauna poet şi nimic altceva. Poet pînă-n vîrful unghiilor, spre bucuria unora şi disperarea altora. Melancolia este pentru el o blîndă durere de dinți. Ironia îl încearcă adesea, uneori pare de o debordantă şi necontrolată veselie, ca şi cum nimic nu l-ar atinge… E doar aparență, e doar un fel de a se proteja pe sine şi pe cei din jur. Pentru că iată ce zice: «prin oraş ploile fac trotuarul am tot mai puține/ veşti despre mine încît nu ştiu de/ ce acest pumn de țărînă şi lacrimi poartă/ încă numele meu…» Într-o rugă […] Vasile afirmă că poeții mor cînd nu mai au ce pierde. Din ruga aceea eu am furat două versuri şi le-am inserat în ultima pagină a romanului meu Degetele lui Marsias. Versuri care mă urmăresc şi acum, cu neagresivă încăpățînare, tipică poetului prieten: «..mă-ntorc în mine ca într-un muzeu/ în care rugineşte Dumnezeu…».” (Radu Țuculescu)

 
„E atâta încărcătură în poezia lui Vasile Muste încât, dacă ai atinge cu un corp ascuțit cuvântul, prin rana deschisă, ar curge ierni şi îngeri şi pluguri şi pe drumul înspre Lăpuş greu s-ar mai trece. Şi dacă de pe cuvântul atins carnea s-ar stinge, n-am putea fi acuzați de crimă, pentru că poetul citat martor ar mărturisi, sub jurământ, în «Nota explicativă»: «cu oasele cuvintelor am scris poezie». […] Poet viguros, Vasile Muste se reîntoarce mereu la matca primordială, reîntoarcere care este ca o cuplare a telefonului la priză. Se încarcă. Încărcarea aceasta înseamnă poezie. O poezie a intensităților şi a trăirilor clocotitoare.” (Vasile Morar)

 
„Un elegiac, un melanolic, rareori un «militant» (dar nicidecum încruntat) şi atunci, doar „forțînd” Tisa cu disciplinata gramatică a limbii române, acceptînd un loc «singur în cuvinte», un Orfeu răsturnat,  urcînd pe urmele părinților care «numai în cer ară», luminînd o întunecare ce devine tot mai densă cu oasele fosforescente ale cuvintelor, un Sisif nordic, ce «urcă Luna pe munți», un Dionisie Exiguus ce decretează poetic un al cincilea anotimp, în afara calendarului dar în sfințenia darului, un Bărnuț obsedat de misiunea de a «traduce iarba în limba română»…” (Vasile Gogea)

 
„Pentru Vasile Muste, abisurile interioare se estompează, se topesc în rafinamentul poetic. Schimbarea destul de frecventă a perspectivelor lirice, a planurilor percepției duce la o orchestrare a poemelor capabile astfel să reia temele în partituri diferite, să sugereze mari resurse creative în stare să ofere imaginea, fie şi în nuanțe care sugerează mai mult, a unui spațiu poetic posibil, mai degrabă decât a unuia etalat. […]Primele volume, mai cu seamă, plătesc tribut unei iubiri excesive pentru metaforă, materializată în aglomerări care la prima vedere nu aduc prejudicii poemelor, dar sunt podoabe ce s-ar cere risipite cu mai multă chibzuință. Cu toate că volumele mai târzii vin cu o simplificare a modalităților în folosul profunzimii poetice, cu toate că impersonalizarea arată un alt nivel al creației, în pofida unor realizări incontestabile în spațiul înnoirii mijloacelor – printre altele, prin explorarea lirică a narativului, transformarea dialogului în forme diferite de percepere a lumii –, cu toate astea, poetul rămâne cu o preferință constantă pentru imagism, în mod special cel venind dinspre opera eseniană, nu dinspre bogatele sale manifestări din literatura occidentală de la începutul veacului trecut. […]
Poezia lui Vasile Muste este una care, pornind de la reperele durabile pomenite deja aici, atinge cu multă naturalețe nuanțe ale unui modernism accentuat, într-o armonie care poate surprinde, dar care se realizează prin repetata trimitere la începuturi: «multă vreme nici eu n-am mai dormit/ aveam insomnii postdecembriste/ serviciile secrete îşi ştergeau/ lacrimile în uriaşe batiste// o vreme n-am mai scris despre oameni/ era iarnă era pentru ultima oară/ nu mai aveam cui să îi cer iertare/ şi oamenii au început să moară» (împotriva scrierii). O pierdere de sine generoasă, ca orice risipă poetică.” (Andrei Moldovan)

 
„Venirea lui Vasile Muste în spațiile largi primitoare ale poeziei se face cu argumente bine alese, mai toate ținând de etapele trecerii în consecutivitate dar de multe ori şi în simultaneitate, prin fantele subțiri ale percepției construite cu grijă pe conceptele de când lumea. […]
Ce-i drept, întreaga preumblare între stânga şi dreapta, între sus şi jos, între mult şi puțin, între ce şi oare de ce, se petrece deloc facil, prin automatisme pregătite pentru a face față întinderii dimensiunilor, ci prin însele contradicțiile inerente unei concretizări a întâmplării continue. Cum ar fi, printr-un Plâns: «caut un crin să mă nască de tot/ dacă oamenii nu pot/ face aceasta lăsându-mă foarte/ tânăr cu fața spre moarte». […]
Fără a fi punct de plecare pentru cine ştie ce paradox, ci doar trăirea nelăsându-se îndoită ori centrifugată, Vasile Muste ştie să fie retoric adunând spre întregime firele de viață: «cine ştie ce lumi luminăm/ care-au fost/ care sunt/ şi vor fi/ vecuind/ şi închişi într-un plic de cuvânt»,… Esență, da, se poate spune esență!” (Baki Ymeri)

 
„Nu, poezia satului n-a dispărut, aşa cum s-ar putea crede, sub apăsarea unei globalizări geopolitice, a unui entuziasm al europenizării. Motiv major al literelor noastre, sugerînd dimensiunea virtuală a eternității (Blaga nu s-a înşelat), ea supraviețuieşte la acest început de mileniu crispat de anomalii şi, după toate probabilitățile, va dăinui dincolo de ele. Deoarece satul dă măsura unui tip de umanitate aparte, încă prezent între noi, cu o voce proprie nu mai puțin îndreptățită decît cea intelectualizantă ori stradală, jemanfişistă, în vogă acum. Unul din autorii care o cultivă în chip caracteristic este sigheteanul Vasile Muste. Descendent al unui şir de preoți, om blajin, criptînd însă sub o asemenea înfățişare impulsurile năvalnice ale toposului natal, d-sa ne propune figura unui maramureşean în suflet şi trup, «uimind întunericul pe cărări neumblate/ cu alte ploi demult răstignit în înalturi». Sentimental fără a fi sentimentalizant, rural fără a fi sămănătorist, poetul se răsfață cu finețurile simplității: «caut un crin să mă nască de tot/ dacă oamenii nu pot/ face aceasta lăsîndu-mă foarte/ tînăr cu fața spre moarte». […] Deoarece mediul pe care îl relevă e unul al originilor, corelativul moral adecvat al acestuia e copilăria. Declarîndu-se «specialist în copilărie», Vasile Muste ne asigură că «la nevoie pot face rost de păsări pe cer» şi că «la marginea memoriei dețin grădini suspendate/ unde cultiv primăveri nelumite». […] Deşi aparent s-ar putea vorbi de atitudinea denumită peiorativ (de către Radu Stanca) «păşunism», avem a face cu un limbaj adus la zi, care filtrează substanța afectivă primară, livrînd-o într-o nouă variantă. Întîlnim sub pana poetului cîteva elegii care se emancipează de sub tiparul ruralist, plutind în plinătatea verbului lor vibratil: «scrisă e pagina clipei ce nu va veni/ loc fără prieteni nu este/ nu mai aşteaptă nimeni la rîndul/ altui fel de a fi// veți găsi cîndva în grădină/ cu oasele mele/ prietenii întorcînd/ iarba spre stele». O pudoare ancestrală îşi face loc la un moment dat. Autorul pare a se sfii de sine însuşi, apelînd însă la un protocol melancolic ce nu exclude un dram de ironie. E un uşor machiaj stilistic ce-l apropie de actualitate: «singur pe autostrăzile lumii/ cînd dragostea ta îmi făcuse cărare/ cu îngeri îmbătrînind la răscruci// pe-aici le-ar fi greu cum nu cred să fie/ marcaje pentru trecerea lor// la vară cînd ploaia va face recurs/ siluită de iarbă cărarea o lasă// ieri ți-am trimis un colet cu iluzii/ poştaşii-s în grevă/ şi-mi pasă». Poezia lui Vasile Muste e ca o troiță iscusit lucrată, la marginea unui sat, pe o şosea pe care trec mereu vehicule moderne.” (Gheorghe Grigurcu)

 
„Poemele lui Vasile Muste au un dramatism discret, o filosofie captivantă deconspirând o percepție originală a realului, dar nu departe de sindromul unei sănătoase tradiții lirice respirată textual cu autentic profesionalism. Singurătatea e percepută şi acceptată ca pe o normalitate care adânceşte şi întețeşte întrebările: «prin oraş ploile fac trotuarul am tot mai puține/ veşti despre mine încât nu ştiu de/ ce acest pumn de țărână şi lacrimi poartă/ încă numele meu.» Alteori, poetul percepe Singurătatea ca armă: «locuiți de primăvară sînt poeții/ asemenea vieții de copilărie/ şi ochiul păsării de zbor/ pe valuri de linişti lin foşnitoare/ înspre țara departe/ steaua lor nu se poate trăi/ şi nu se poate purta/ pe nicio cărare spre moarte// în dreptul singurătății lor însă/ ca în dreptul armelor nu e bine/ nimeni să stea.»
Viziunea morții iminente e asemănătoare la Vasile Muste cu aceea a lui Eminescu din Nu voi sicriu bogat sau cu viziunea lui Lucian Blaga din atâtea poeme. […] Poet oracular şi ritualic, cultivator de mistere, cutreierat adesea de contropitoare melancolii, Vasile Muste îşi construieşte poemele sale cu inserții narative dinamizatoare fără a părăsi metafizicul şi nevitregind textul de mister, de sacru şi de mitul logosului întemeietor.” (Daniel Corbu)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg