Mariana Gorczyca
Dincoace și dincolo de tunel. 1945
Iași, Editura Polirom, 2019

 

Am citit cu un interes special noua carte a Marianei Gorczyca, Dincoace și dincolo de tunel. 1945. Mi-am petrecut copilăria și adolescența printre sași, am scris adesea despre bogata vecinătate de care m-am bucurat, le știu și istoria, și poveștile. La Agnita, românii şi saşii găsiseră modul de conviețuire ideal și învățaseră unii de la alții că fericirea poate fi atinsă, de pildă, în preajma unui ram țâşnit din piatră golaşă arsă de soare nu departe de un fir de apă. Apoi, pentru ardelean, pentru românul locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălțată, cu ziduri şi porți grele, cu o curte mic-univers-delimitat-net-şi-decis. („veniseră de undeva, de prin mijlocul Europei, în Transilvania. Îşi construiseră garduri înalte, cetăți şi se apărară. Meşteşugiră şi se apărară în ființa şi în ordinea lor” – citesc în carte). Legăturile cu ceilalți, deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. Te poți dori cu adevărat aparținător atunci când ai la îndemână şi nu-ți este nicidecum amenințată individualitatea („înclin să cred, spune un personaj, că românii sunt mai puțin asimilanți în comparație cu maghiarii. Într-un stat maghiar, după 1918, ne-am fi pierdut treptat identitatea, am fi vorbit la ora asta, la această masă, cât se poate de firesc, ungureşte, şi nu germana”). Trebuie să fii foarte adânc Tu, în izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poți spune cu toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalți destinului tău („Niciodată nu îi aduceau pe români sau pe unguri sau pe țigani în vorbele lor. Richttagul era doar despre rânduiala din rândul lor, al saşilor” – „cine n-a participat la vreo înmormântare, dar a uitat să plătească şi taxa pentru vecinătate, care elev venind spre casă n-a salutat sau a aruncat vreo hârtie sau vreun cotor de măr pe trotuar”). În târgul meu de provincie, până și moartea era un eveniment la care participa toată lumea, înşirată avid de-a lungul ultimului drum. Saşii erau mai organizați, mai riguroşi, geometrizau fiecare secvență a morții, o eliberau de ingrediente sentimentale, lăsând-o pură, sever-decorativă, rânduită şi, deci, străină (până şi intrarea în cimitir era discretă şi misterioasă: o poartă mare de fier, la fel cu multe altele din oraş, deschisă cu o cheie mare de palat din poveşti, dădea din stradă direct într-un pasaj îngust cu scări de piatră care ducea sus, pe Ştainburg – un deal împădurit, parcul oraşului, foarte frecventat de primăvara până toamna –, în cimitirul lor cu alei drepte şi ronduri perfecte de flori). Sigur, Istoria şi-a vârât adesea coada, dar cel mai tare contau făcuturile şi împlinirile paşilor succesivi, cei care țineau de tine, nu de lume neapărat. Tata a trecut prin „epurări” şi cercetări, i s-a înscenat şi un proces, a făcut memorii, a sperat reabilitări. Un unchi, frate al tatei, fost prizonier la ruşi, făcea închisoare politică, închis de comunişti că nu-şi ținuse gura şi pusese întrebări incomode în public. O vecină săsoaică povestea despre naționalizare şi despre câte i s-au luat atunci, alta despre deportarea în Rusia, despre greutăți imense, dar și despre meseria de croitoreasă pe care o învățase acolo și cu care mai câștiga acum un ban. Știam că unul dintre profesori însoțise, entuziast, armata hitleristă până la Berlin. Acum îmi erau buni vecini şi nu păreau prea incomodați de trecut, viața mergea înainte cu bune și rele. Făceam schimb de rețete și de povești, petreceam alături de Sărbătoarea Lolelor (Urzellaufen). Nu-i de mirare că, după plecarea masivă a sașilor, românii au păstrat ori reînviat vecinătățile, forme excelente de comuniune și într-ajutorare, și sărbătoresc an de an Lolele.
Așadar, am fost curioasă să văd cum descrie această lume cineva venit din afară. Pot spune deja că n-am fost dezamăgită. Deși ajunge în Ardeal abia odată cu studenția, Mariana Gorczyca își onorează deplin apartenența la acest spațiu și pune în mișcare extraordinarele sale abilități de comunicare interculturală, disponibilitatea de a asuma valori și perspective ale celor pe care îi alege ca însoțitori în parcursul său existențial. Scriind despre alte cărți de proză ale sale (Cadență pentru marş erotic, Parcurs, Să iau cuvintele cu mine. 7 poveşti, 7 zile, 7 locuri), am remarcat că pentru Mariana Gorczyca, şi viața, şi literatura înseamnă prospectare alertă de teritorii, situări în spațiul social şi livresc, relaționări imprevizibile („mă conectez, relaționez, călătoresc, locuiesc…”), cu o referire flexibilă şi personalizată la contexte şi conjuncturi de tot felul, în răspăr față de norme, dar şi cu inserții didactice. Înarmată până în dinți şi pe față cu lecturi ajutătoare (atașează la prozele sale bibliografie, note de subsol, jurnale de laborator), ea scrie mereu „Cu grazie. Cu plăcere. Cu bucurie”, chiar și atunci când focalizează asupra unor drame.
Pentru noua carte, alege un an dramatic, 1945, care lucrează cu detaliile sale accentuate alături de prozatoare la potențarea personajelor și a măruntelor lor biografii proiectate pe fundalul Istoriei. Și de data aceasta, Mariana Gorczyca probează pasiuni de cartograf şi arpentor, adaugă paranteze de sociolog şi dascăl, rareori de pictor peisagist ori portretist, căci importante sunt situarea, harta pe care evoluezi de bună voie ori împins de condiționări exterioare, şi relaționările de care eşti în stare. Așa încât, la întrebarea din prezentarea pe care o face editura – „Este o poveste de iubire între doi tineri sași, ea rămasă în Sighișoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX?” –, răspunsul e, firește, dublu afirmativ, este și una și alta fiind „un roman despre multiculturalitate și memorie”; dar adevăratul răspuns îl dă motoul ales din Voronca: „Nimic nu va întuneca frumusețea acestei lumi”. Ținta romanului nu e de a compune o elegie, de a lansa un lamento, de a stârni lacrimi și compătimire în alb, ci de a intermedia cunoaștere mai profundă și înțelegere mai cuprinzătoare a mișcărilor și purtărilor omenești. Ca de fiecare dată în cărțile sale, vocea prozatoarei se strecoară în fundalul vocii/gândului personajelor – uneori prezența fiindu-i semnalată de un neologism stingher ori de un concept încă neconturat în epoca luată în vizor – pentru a conduce cititorul spre o învățătură, o morală, un tâlc.
De la bun început, se desenează coordonatele de timp, loc și circumstanțe și se sugerează promisiunea unei împăcări, a unei concilieri de contrarii: „Şinele de cale ferată păreau că se unesc undeva, dincolo de podul de peste Târnavă. Sau Kokel, cum i-au zis saşii încă de la venirea lor. În garnitura de tren, întinsă până aproape de bariera ce segmentează strada Ştefan cel Mare, Sissi şi Papa stau înghesuite în colțul apropiat de uşă. În vagon, alte 28 de minți încețoşate, confuze, mâloase, cu zvâcuri de curiozitate, adrenalină, glume; sora mai mică, Papa, e chiar împăcată: oricât de greu va fi drumul, oricât de departe va rămâne Sighişoara, undeva, în alt vagon din garnitura aceea lungă, era Otto…”. Karl Frank, tatăl fetelor, „fusese toată viața un om dornic să ştie în ce lume trăieşte […] viața îl învățase în această parte de lume că nu trebuie să joci doar cu albele, sau doar cu negrele. Important e să ştii care îți este strategia şi ce vrei de fapt”. Papa meditează și ea, copilărește, asupra mersului lumii, introducând discret ideea că, în complexitatea griurilor omenești, descrierile în alb și negru nu sunt operante: „Adică aşa cum se purtase Hitler, luând de pe la casele lor oameni vinovați doar pentru că s-au născut evrei sau țigani, la fel se va purta şi Stalin? În basme […] forțele răului se luptă cu forțele binelui. Forțele griului nu există. […] Buuun. Deci îl învingem pe Hitler şi vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți cu Stalin”…
Prin Sissi, ni se oferă și o paranteză despre rostul literaturii în cunoașterea umană: „Dintr-un roman poți să îți dai seama mult mai nuanțat despre o parte de lume, despre felul de a fi al oamenilor, despre un eveniment… decât din cartea de istorie. […] Un roman te face să înțelegi mult mai clar lucrurile fiindcă scriitorul, când e unul bun, are acest dar al îmbârligărilor cu emoții şi al cotrobăirii prin cotloanele faptelor şi ale minților”. Ceea ce și face cartea Marianei Gorczyca, urmărind alunecoasa, perfida Istorie mare și destrămarea pe care o adaugă ea periodic împletirii de istorii, obiceiuri, vorbe a comunităților în care români, sași, unguri încearcă să-și păstreze identitatea traversând tunelul. Nu întotdeauna și neapărat spre partea mai bună.