Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Veneția voievozilor noștri

Veneția voievozilor noștri

Scriu aceste rânduri, stând pe o banchetă de piatră, în piaţeta San Marco, în vechea „Republică” a Veneţiei, cu câteva zile înainte de aniversarea a 150 de ani de la Unificarea Naţiunii italiene (2 iunie 18612 iunie 2011). Seara, în faimoasa Piaţă a Campanilei, am asistat la repetiţii, până spre noapte, cu actori ai istoriei (soldaţi italieni, „carbonari”, habsburgi, drapele, zgomote de puşti, fum şi chiar și un cal alb), văzândui urmărinduse, până spre instituţia multiseculară a Arhivelor veneţiene, reconstruite de Napoelon, unde aveam să cercetez şi celebra scrisoare a lui Ştefan cel Mare, către Dogele Pietro Mocenigo, din ianuarie 1478, despre a treia înscăunare a lui Vlad Drăcula Ţepeş. Este din aceeaşi perioadă cu scrisoarea către saşi (5 ianuarie 1477, în care roagă să i se dea de ştire „dacă nu cumva i sa întâmplat vreun mare rău ilustrului nostru frate Dracula, în Valachia Mare” („Magnifici Ladislaus, fatre nostro, in magna Wallachya”).
În Uniunea Europeană, de azi, observăm ţări care nu îşi mai aniversează cu vizibilitate şi fast (sau altele, ce îşi aniversează dar decorativdiscret), independenţa, unitatea, integritatea, ca Neam, Vatră, Patrie, Naţiune ş.a.
Ştim că strămoşul acestei idei cardinale este „poporul cel sfânt al lui Israel”, în vreme ce tabelele de legi ale lui Moise rămân arhetipul proclamaţiilor, textelor, programelor de guvernare şi constituţiilor unor popoare – întru adevăr, pace, mântuire, justiţie. Călătorind, iată, prin Italia contemporană, am mai observat că omagierea (sfinţirea) unităţii ei nu a scăzut, vreo clipă, deşi putem cita istorici care susţin că unitatea şi ideea de Naţiune a ţărilor din U.E. ar trebui reprimate, împinse spre discreţie şi decorativ, ori chiar spre uitare, în faţa conceptelor de fragmentarism politic, grupuri etnice, comunităţi, naţionalităţi, etnii, minorităţi etc. (Merită să menţionez că am văzut şi parada revoluţionarilor de la 1848, la Bardolino (Lago di Garda), tot ornamentaldecorativă; dar cu o vibrantă muzică!…)
Spre onoarea ei de moştenitoare directă a romanităţii (latinităţii) şi Creştinătăţii, Italia nu a încetat, niciodată, să îşi elogieze „sancta unitate”, realizată, prin secole, cu sacrificii ieşite din comun, idee, repetăm cardinală, în Istoria Universală, teoretizată, filosofic, pentru întâia oară, în cartea PRINCIPELE, a florentinului Nicolo Machiavelli (alături de conceptul de „armată naţională”).
Am amintit, în detalii, în volumul nostru PATIMILE LUI DRACULA (Ed. „Cartimpex”, ClujNapoca, 2003), că între faptele, acţiunile, experienţele lui Vlad Ţepeş şi concepţiile lui Machaivelli există profunde apropieri, similitudini, ori „ coincidenţe de epocă” ce ia făcut pe istoricii americani Raymond McNally şi Radu Florescu săl numească pe Vlad Dracula „discipol al lui Machaivelli”!
Nu e deloc straniu că, atât Ţepeş, cât şi Ştefan cel Mare utilizează, în relaţiile lor diplomatice cu Matyas Rex, Polonia sau Republica Veneţia „famuli” (călugăriprelaţi) italieni, creştini catolici: unul e Vladislaus (Ladislau), celălalt, în cazul lui Ştefan, e „bărbatul Martin” (care duce scrisoarea voievodului Modovei spre Dogele Mocenigo), la Veneția. Încă din zorii Renaşterii, ajungând până la Constantin Brâncoveanu (cu secretarul său, Antonio Maria del Qiaro) şi ajungând până la Cuza şi Carol I, nunţii, diplomaţii, secretarii latini (italieni), nu sunt numai susţinătorii ideii de „propaganda fide” (preluată de reprezentaţii Şcolii Ardelene şi elogiată până la un Mircea Eliade), ci anunţă trezirea şi veghea generaţiilor Unirii Românilor; ei sunt „strămoşi” ai ideii de independenţă (integritate), libertate, fraternitate, uniune şi, apoi – Naţiune; şi a orientării noastre către Civilizaţia Occidentului European.
Cele dintâi texte scrise, cu caracter „diplomatic”, „de cancelarie”, le întâlnim în vremea celei de a treia domnii a principelui Vlad Dracula Ţepeş. Și sunt trei scrisori, trimise germanilor din Ardeal (Sibiu şi Braşov). Reconciliinduse cu saşii, el, Vlad Dracula, le spune, pe 7 octombrie 1476: „Să vă fie slobode vămile, după vechiul legământ, din timpurile lui Mircea Voievod Basarab Bătrânul şi până în zilele Părintelui meu. Să cumpăraţi, slobozi şi volnici, tot ce vă trebuie şi tot ce veţi voi!”.
Sau:
„Mi sa închinat Toată Ţara!… Şi toţi boierii! Va slobozit Dumnezeu Drumurile, pretutindeni; şi pe la Rucăr şi pe la Prahova şi pe la Teleajen; şi pe la Buzău” – astfel le scrie Ţepeş tot germanilor din Transilvania, la 27 noiembrie 1476.
Iată, însă, şi cel mai important textdocument dictat vreodată de Vlad Dracula Ţepeş secretarului său, din 8 noiembrie 1476, trimis tot către germanii din Transilvania (Braşov): „Lam înfrânt pe duşmanul nostru! Va slobozit Dumnezeu calea! Veniţi cu pâine!… Veniţi cu marfă şi vă hrăniţi!… Căci a făcut Dumnezeu, acum, să fim o singură Ţară!…”
Ideea, şi noţiunile, de independenţă, integritate, naţiune sunt (şi) în cazul lui Vlad Ţepeş incipiente, fiind regăsite, apoi, reluate şi repetate, prin veacuri, simbolic – prin cuvintele lui Isus, către Tatăl, înaintea prinderii sale de către armatele imperiale romane: „Şi slava pe care Tu miai dato, Eu leam dato lor (creştinilor), pentru ca ei (credincioşii, creştinii) UNA SĂ FIE, AŞA CUM NOI, TATĂ, UNA SUNTEM” (Ioan: 17, 22).
Această unitate (a creştinilor, supuşilor) Vlad Dracula Ţepeş trebuie să o fi intuit, nu (numai) în „puterea moşiei” (a locuirii şi moştenirii – geografice – „râul, ramul”), ci „în puterea limbii” (expresia Eclesiastului), în puterea limbii (aici, româneşti), pe care o foloseau toţi, inclusiv germanii şi ungurii, „ca viu grai, în viaţă, în războaie, sau în neguţătorii”, cum avea să afirme, mai târziu, pastorul reformat Ştefan Ludwig Roth, înainte de a fi executat, de unguri, la Cluj, în 1849. Limba, ca principiu divin, puterea ei şi numărul (vezi simbolul biblic: „Numeri!”) neau ţinut şi păstrat uniţi, prin veacuri, precum italiana, în cazul italicilor. Iar după afirmaţia lui Ţepeş: „suntem o singură Ţară!…”, aş aminti, oricând, acea expresie seniorială, adânc poetică, în care subiectul este repetat ca verb, de o înălţime majestuoasă – „esenţă, afirmă Nicolo Machaivelli, al gândirii majorităţii” (naţiunii, Poporului), faţă de principiul minorităţii (în speţă, a unei aristocraţii opresoare):
„– Pohta ceam pohtit!” – expresia majestuoasă și fericită a Principelui Mihai.
Europa Cruciadelor religioase, împotriva Turcilor, a războaielor creştinilor cu osmanlâii, a fost înlocuită, după epoca zorilor Renaşterii, cu o Europă a începuturilor naţiunilor. „Fiecare ţară îşi are principele ei; şi fiecare Principe propriile sale interese politice”, va avea să afirme vizionar, umanistul Papăpoet Silvio Piccolomini, înainte cu un an de moartea sa, în 1463.
Astfel, născut la 100 de ani după obţinerea independenţei „valahilor”, în faţa lui Carol Robert de Anjou, la Posada, în 1330, Principele Vlad Dracula Ţepeş rămâne cel dintâi care intuieşte în istoria noastră ideea princiară de naţiune (integritatea ei), iată, azi, ajunsă – a coeziunii naţiunilor, întro eră – era Uniunii Europene.
Ideea această veche politică, ea însăşi comportă o originalitate fascinantă şi strălucitoare, în comparaţie cu cea de dincolo de Ocean, tânără, de doar două secole şi un lustru. S.U.A. este o uniune de state!… Uniunea Europeană este o Uniune de Naţiuni. Cea dintâi a impus, prin vot, o limbă (engleza), așadar, prin majoritatea divină a numărului („NUMERI”).
De luat aminte, prin urmare, lucruri ce nu pot fi reprimate din istorie. De ilustrat, amintit şi simbolurile ambigue, ori rămase ambigue. Ce anume doreşte să spună Ştefan cel Mare, prin „ilustrul nostru frate Vlad, în Valachia mare”?… Nu sunt decât două căi ale interpretării: „valah” (adică „român”) şi frate „cavaler al lui Christos”. De luat, pe urmă, aminte că, atunci când piere limba (vorbită!), se anonimizează ţărâna (ţara), pământul. Iată: ultimul vorbitor de limbă dalmată a murit, în 1902, în vremurile istorice şi politice ale AustroUngariei! Imperiu în care se vorbeau 17 limbi!… Au rămas doar câteva expresii, de o nepieritoare rezonanţă spirituală, nostalgică (pe care leam putut citi şi în Veneţia, ca titluri, pe frontispicii: „Hotel Dalmaţia”; „Coasta dalmată”; „101 dalmaţieni” (magazin de jucării din lemn – după filmulcapodoperă al lui Walt Disney!) „Elogiu Dalmatiei”.
De luat aminte şi de regăsit, prin urmare, unitatea, întru Spirit, din Sfânta Carte – Scriptura! Iertând trecutul, dar neuitândul şi nereprimândul!… De recitit, de regăsit însemnele, iar şi iar, în noua Patrie Continentală.
*
De aceea, pentru un român de azi, vizitând de câte ori poate, Veneția, el e înrâurit și vălurit, de sporite nostalgii, privind latinitatea, romanitatea, creștinătatea noastră. Vechi „cetățeni alpini”, plecând în bejenie, datorită „Biciului lui Dumnezeu, în sec. IV, ei au întemeiat, în lagunele Mării lui Hadrian, printre mlaștini, ape și stufuri, un oraș magnific, negustoresc, ajuns astăzi O EXPOZIȚIE UNIVERSALĂ, PERMANENTĂ, de istorie, melanj al civilizațiilor, artă și cultură, arhitectură, industria Tiparului, literatură, teatru, măști – metamorfoze vii, ale ideilor și spiritului. Aici, fiica noastră, Anita, și soțul ei au făcut descoperirea, pe Internet, ca o spectaculoasă Bibliotecă audiovizuală (și Editură), planetară, a unor rugăciunipoeme ale fratelui lui Mihai Viteazul, principele Petru Cercel, care a trăit, de la București, Veneția, la Roma și Constantinopole, unde a pierit, ca martir.
Nu au putut fi cercetate rugăciunilepoeme, în studenția noastră. Poetul-principe a fost cenzurat, complet, din pricina cercelului de aur, din ureche! Fiica, Anita și ginerele Anthony lau găsit, textul, scris în italiană și, fragmentar, tradus în română, dar fără bibliografie.
Este o rugăciune princiară, voievodală, scrisă, în Veneția, probabil în 1585:

„Doamne! Signor!…
…Nu ceri nimic făpturilor umane,
Decât un suflet pur, ca de zăpadă!…
Și peste Israel – Domn să te vadă!…
Poruncă dăI Ursitei, neîndurate
Firavul fir al anilor sămi rupă
Și, iartămi, Doamne, grelele păcate!…
În ce privește sufletumi, deprindel
Tu – Viață, Cale, Adevăr – să știe!…
Căci tot cei bun, din mila Ta descinde!
Atât vreau: săți rămân o slugă trează,
Săți laud, TATĂ, sacra măreție!..
Cineți slujește, viațași onorează!…”

Tot astfel sunt peregrinările și învățăturile lui Petru Șchiopu, ale familiilor Cantacuzinilor, Principelui Mavrocordat; până la „pățaniile” lui Vodă Caragea – absolut toții utilizând, în cancelariile lor; hârtia de Veneția; apoi lacrele încrustate și aurite, pentru bijuterii, fotolii senioriale, oglinzi, sigilii, sceptre, sculptate de faimoși meșteri.
Chiar și acele sublime jucării de lemn, măști, stofe și catifeluri – din care Domnița Ralu Caragea, va croi cortina, în falduri, a primului ei teatru, din „Valahia Mare”, în București.
Veneția cea magnanimă și uluitoare, celebrată cu numeroasele ei festivaluri, îndrăgostită, „năvălită” (de turiști), „inundată” de cumplite sorți, istorii, clime și vremuri – plutitoare etern nepieritoare!

 

(Fragmente dintr-un reportaj)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg