Lumea reală nu poate fi lipsită de antinomii pentru că este vie, pentru că evoluează, pentru că este diversă; νόμος-ul, în diacronia lui semantică, presupune și el un tip aparte de contradicție, ale cărei afirmații (teze și antiteze) sunt întemeiate sau/și dovedite. În uzul modernității, antinomia ajunge în sinonimia paradoxului, în ale cărei capcane cad mulți, cu toată relevanța antinomiilor kantiene în sistemul formal al regulilor de inferare, fiindcă nu toți diferențiază evidența formală, constatativă a contradicției de raționamentul deductiv valid prin care se ajunge la concluzii contradictorii plecând de la premise absolut adevărate. La Hegel, antinomia se ambiguizează prin substituirea ei cu contradicția doar când se extinde și asupra antagonismelor sociale. Categorisirea antinomiilor în logice și semantice adâncește și extinde problema: antinomii teoretice de mulțimi/antinomii lingvistice sau gramaticale…
În spiritul hegelian al definirii contradicțiilor, societatea modernă dovedește o atare antinomie de limbaj – verbozitățile tot mai accentuate ale comunicării și sensurile tăcerii. O serie de concluzii ne sunt prilejuite de manierele cel puțin diferite de abordare jurnalistică a realității cotidiene (a se vedea titlurile exagerate, alarmiste ale unui anume post tv.); în țările scandinave, de pildă, știrile de presă sunt minimale, dezbaterile sunt aproape inexistente, iar sursele sunt predilect oficiale. În presa italiană și în cea franceză, ca să nu mai amintim de presa românească, libertățile sunt mult mai largi și nu sunt mijlocite de sisteme ale controlului social, ci de impetuozitatea cu care se ridică deasupra lor în numele libertății de exprimare, dar nu și prin asumarea efectelor acestei libertăți.
Teoriile influențelor selective și ale diferențierilor sociale au dus la o contradicție1 lucrativă între nevoile reale de informație (dependența de media) și oferta mediatică de care sociologia pare prea puțin interesată. O media sănătoasă și utilă mizează pe puterea culturală autohtonă cu mijloacele și resursele căreia își desfășoară misiunea socială, în care însă se infiltrează cu ingeniozitate2 sisteme de imagini ideologice cu scopul de a crea anumite valori, atitudini și stiluri de viață folosindu-se de autoritatea presei; se vehiculează sloganul că primirea unei licențe de a emite echivalează chiar cu o autorizație de a tipări bani3. Odată cu asta, lipsa de profesionism este vizibilă la tot pasul; se intersectează, conștient sau nu, sub aceeași semnătură sau în aceeași pagină, confundându-se genurile, publicitatea, relațiile publice și propaganda minimalizând și compromițând funcțiile esențiale ale presei, clauza de conștiință.
Să amintim doar că în Franța, de pildă, Sindicatul național al jurnaliștilor adopta în 1918 Carta îndatoririlor profesionale ale jurnaliștilor pe care a actualizat-o în 1938; la noi, orice discuție despre deontologia jurnalistică trezește idiosincrazii după cum o eventuală lege a presei ar institui musai cenzura abolind libertatea de exprimare. Pe de altă parte, teoreticienii jurnalismului conturează profilul moral și profesional al jurnalistului4 sau sugerează modalități orientative de redactare mediatică5. David Randall, în Jurnalistul universal, stăruie într-un capitol separat (4) pe calitățile unui bun reporter: echipament general pentru imortalizarea argumentativă/probatorie, solide cunoștințe de specialitate, controlul atitudinii, caracter… E adevărat că gazetăria se învață, mai mult decât alte meserii, din greșeli, iar flerul știrii conduce spre eveniment, precizia exclude erorile aproximărilor și se cer, simultan: evitarea presupunerilor, insistența chiar cu riscul de a fi judecat după aparențe, suspiciunea față de surse, abandonul oricărei prejudecăți, empatia cu cititorul și teama de a nu intra în zona gri6 a profesiei.
Sociologia presei a relevat în țările cu bună tradiție mediatică nevoia de răspuns la diferențele individuale și la diferențierea socială în scopul practic al identificării segmentului de piață selectat ca țintă mai ales de industriile mediatice care caută profitul și scurtează fluxul informațional reducându-l la doar doi pași: comunicare și influență. Competiția a făcut victime economice și a falimentat formulele mai puțin viabile. De cealaltă parte, presa care a servit mai înainte de toate adevărului, greu de concurat, și mai apoi profitului, s-a întemeiat pe criterii mult mai profesioniste și mai durabile ale comunicării de masă. Studii serioase în aces sens7 au pus resursa mediatică la locul cuvenit: limbajul și realitatea desemnată de el asigură comunicarea – până și comunicarea nonverbală urmează acelorași rigori – la orice nivel, deci și în media. Sub acest aspect, virtuțile limbajului se supun doar jurnalistului școlit, deci nu numai cu simțul limbii, ci și cu cultura ei fără a fi totuși un lingvist. Așa înțelegem și judecăm un jurnalist care folosește până și în redactarea unei știri cuvinte din registre lexicale greu compatibile. Competența lingvistăcă este nu numai în cazul jurnalismului o problemă serioasă; ea pretinde mai mult începând de la Ghiambattista Vico și ale sale Principi di scienza nuova d’intorno alla commune natura delle nazioni unde problema limbii trebuie soluționată în sfera metafizicii generale a spiritului, iar Ernst Cassirer8, vehiculează temeiul derivării cuvintelor din proprietățile naturale ale lucrurilor sau din impresiile și sentimentele sensibile și reclamă lipsa unui Dicționar universal, cu semnificațiile cuvintelor din toate limbile articulate, util pentru stabilirea unității originii ideilor. Peirce mergea ceva mai departe și găsea trei universuri generale ale semiozei: cel al Ideilor, cel al Realității și cel Semiotic. De la o astfel de înțelegere a limbii probabil că într-o anumită măsură vine și căderea cu voluptate inocentă a unora în ceea ce numim tirania vocabularului: „vocabularul unei limbi influențează gândirea și este mult mai dificil să născocim concepte decât să le folosim pe cele deja disponibile”9 – un adevăr de care erau conștienți până și vechii egipteni, anticipând ceea ce numin proprietatea termenilor. Așa de pildă, „scribul Anii îi învăța pe ucenicii săi: Nu înmulți cuvintele. Fii tăcut, dacă vrei să fii fericit”10.
Vocația eremită a deșertului pretindea anahoretului testul prevederii împotriva ispitelor lui Satan, și de aceea pustnicia era ferită acolo de riscurile colocuției. Până și rugăciunii, nu numai în creștinism, i se recomandă un minimum lexical și eliminarea cuvintelor de prisos. În comunicarea curentă, este adevărat că „nu există indivizi tăcuți sau vorbăreți decât în funcție de statutul cultural al discursului”11, dar și în funcție de unele predispoziții temperamentale. Astfel, nu este întâmplător că lexicul uzual al limbii române numără pentru verbozitate peste 50 de sinonime, cu sensuri bine conturate în toate graiurile țării. Aceeași verbozitate le-o impută și americanii12 din clasa de mijloc fancezilor care îi întrerup mereu și nu respectă pauzele în conversație. S-ar părea că în discuție intră aici, pe lângă educația colocuției, și problema de temperament despre care discutam mai înainte.
Lumea fiind interpretabilă în termeni de comunicare și de informație își declină profunzimea în favoarea cauzării (a funcției), a formalului în favoarea informalului, a esențialului în favoarea senzaționalului, iar individul este protagonizat în timpul comunicării, de unde și riscul de a nu mai fi ascultat, dar și de a nu mai asculta; narativul pretinde detaliu, ceea ce diluează comunicarea ca atare, iar aceasta pretinde ritm în nevoia de a spune totul. Ca implicită în comunicare, apare nevoia de a fi auzit, de unde și competiția, cu locvacitatea ei. În introducerea cărții lui David Le Breton despre tăcere, autorul, care nu este totuși un funcționalist, face o precizare utilă departajărilor care vor urma: „Gândirea cere răbdare, timp pentru deliberare; comunicarea se realizează întotdeauna în regim de urgență”13, în consecință, tăcerea, în epoca comunicării, ajunge obstacol în calea ei sau e simplă reacție de reechilibrare. Imperativul de a comunica, fiindcă este un imperativ în societatea modernă, logic, se întoarce împotriva tăcerii și obligă la cunoașterea limitelor dacă omul vrea să știe mai multe despre sine și despre ceilalți, cum stabilea Breton.
Dacă scribul Anii recomanda să nu se înmulțească cuvintele (în favoarea extinderilor de sens), Platon, din Parmenide, sesiza incompletudinea limbajului, incapabil de a da seama de Unul-Tot – în fața imensității Ființei, omul tace14 fiindcă o presimte covârșitoare. În Unul-Tot este însuși Dumnezeu, și în esențial și în insignifiant fiindcă El este deasupra acestor atribute (El este cauza cauzatoare) și pentru asta Moise a cerut să-L vadă, iar când L-a văzut, Moise cel gângav a căpătat cuvânt și a vorbit cu Dumnezeu fiind pătruns de ceea ce era total diferit, dincolo de cadrele existenței și despre asta limbajul comun nu putea da seama. Ceva asemănător în planul ineditului cognitiv se constată și în insuficiența relatării lui în termeni comparativi: exemplul lui Breton privind paznicii unui lagăr de exterminare nazist care nu pot depune mărturie verbală în legătură cu faptele odioase văzute și rămân fără cuvinte în fața instanței15 sau se blochează la rememorarea acelor monstruozități. „Inconștientul – adaugă Breton16– nu are istorie, este atemporal și adăpostește fapte mistuitoare referitoare la generațiile anterioare.” Și atunci negarea este, psihic, o formă de apărare perversă; adică tăcerea este la fel de activă ca și gândirea. Admitem că aceeași prezență umană se face simțită și prin rostire, dar și prin tăcere: limbile vechi au făcut, lexical, distincție timpurie în „tăcere” – silere și tacere în latină; siôpân și sigân la greci; iar în semantica sanskrită, lucrurile merg de la sama (tihnă, liniște – inclusiv santi) până la ajñana (ignoranță, neștiință), la nepalezul mauna sau bengalezul nīrabatā. Egiptenii aveau chiar o zeiță a tăcerii, Meret-Seger (Cea care iubește tăcerea). „Cele mai multe religii întrețin o relație privilegiată cu tăcerea. Dumnezeu nu încape în limitele înguste ale limbajului; credinciosul nu reușește să-l numească sau să-l descrie și se refugiază adesea într-un dialog silențios, care se poartă în interior”, scrie Breton17. De aceea, femeile, cunoscute din vechime pentru debitul lor verbal (apreciate pentru asta de partenerii lor ca sociabile, cordiale, cooperante, spre deosebire de cele care fac pauze lungi în vorbire și sunt socotite taciturne, sobre, rigide, frustrate), erau invitate să tacă în biserică: In Ecclesia mulier tacunt (1Corinteni 14;34). Iar romanii, cum se știe, rosteau curent spre temperarea colocutorului: Si tacere, philosophus maneres – produsele tăcerii erau dintotdeauna reflecția, îndepărtarea, reprezentarea. Numai competența de comunicare găsește momentul potrivit pentru tăcere sau pentru colocuție. Frecvent, însă, tăcerea rămâne o formă exterioară de intimitate18 și trece de la semnificația iterativă în semnificația pur intensivă, ca de la gradul comparativ la cel superlativ al adjectivelor, după observația lui Cassirer19.
David Le Breton are toate datele să remarce că exceselor de limbă le corespunde, ca răspuns ori în subsidiar, excesul de tăcere. Există și tăcerea ca ofensă adusă lui Dumnezeu, fiindcă sunt împrejurări în care omul se face vinovat pentru tăcere (preotul dacă refuză să dea sfaturi unui păcătos sau să predice, trecerea sub tăcere a unor păcate la spovedanie etc.).
Am evocat aici frecvent studiul lui Breton despre tăcere (denumirea de tăcut nu apare niciodată în culturile în care se vorbește puțin20), fiindcă este singurul care relevă cititorului calitățile acesteia: apărarea, controlul de sine, replierea provizorie, testarea puterii de decizie, aprecierea argumentelor celorlalți (o tăcere bine gândită autorizează controlul situației21), apoi tipul tăcerii rituale, indicibilul sau tabu-ul, tăcerea autistului, tăcerea reculegerii, dar și tăcerea de întâmpinare sau de zădărnicire a spuselor unui individ care nu-și găsește interlocutorul, fiind discreditat și nevoit să tacă din cauza indiferenței celorlalți. Și tot Breton ne amintește de un anahoret care mărturisea pe patul morții: „M-am căit adesea că am vorbit, însă niciodată că am tăcut”22, prilej să întrebăm retoric: Dintre cei care vorbesc, frecvent fără măsură, câți mai presimt astăzi sensurile tăcerii?

 

 

Note
1 De Fleur Melvin L. și Ball-Rockeach; Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iasși, 1999, § „Contribuții ale paradigmelor conflictuale și structural-funcționale”, p.315
2 Lull James; Mass-media – Comunicare. Manipularea prin informație, Imprimeria de Vest, Oradea, 1999, p.95.
3 Idem, subtitlu, coperta I.
4 Randall David; Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași, 1998
5 Coman, Mihai (coord.); Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Ed. Polirom, Iași, 1998
6 Randall, D.; op. cit., p. 135
7 Devitt, Michael și Sterelny, Kim; Limbaj și realitate. O introducere în filosofia limbajului, Ed. Polirom, Iași, 2000
8 Cassirer, Ernst; Filosofia formelor simbolice, vol. I. Limbajul, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008, p. 103.
9 Limbaj și realitate…, p.206
10 Le Breton, David; Despre tăcere, Ed. All, Buc., 2001, p.187.
11 Idem, p. 51.
12 Caroll Raymonde; Ėvidences invisibles. Américan et Français au quotidien, Paris, Seuíl,1987, 181.
13 Op. cit. p.19.
14 Idem, p. 211.
15 Idem, p. 117
16 Idem, p. 133
17 Idem, p. 24
18 Idem, p. 47
19 Op. cit. , p. 15
20 Op. cit, p. 61
21 idem. p. 86.
22 Idem, p.190