Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Viață câștigată

Viață câștigată

 

Motto: „O, femeie, mare este credința Ta;
facă-ți-se cum voiești.” Matei 15:28

 

„Nu m-am rugat niciodată, absolut niciodată să mă vindec. Dar m-am rugat la Dumnezeu să mă lase puțin mai mult lângă copiii mei.” Este mărturia tulburătoare a poetei Florica Bațu-Ichim, autoare a numeroase volume de versuri, dar și a două volume de proză confesivă, scrise după aflarea cumplitului diagnostic, pe care i l-au pus medicii din Kitchener, Ontario, Canada, și anume: leucemie. La porțile disperării, începutul speranței…, Editura Arhidiecezana Cluj, 1996, este cartea în care, într-un mod răscolitor, cutremurător de sincer și fără lamentații (deloc de condamnat într-o asemenea situație), își discută experiența sa de bolnavă de cancer. Da, își discută cu foaia de hârtie trăirile, spaimele, speranțele, pentru că nu există nimeni altcineva în jurul său, cu care să poată vorbi despre cumplita experiență. „Îmi doresc, uneori, să existe cineva cu care să pot discuta despre cancer. Dar nu e nimeni căruia să-i spun tot ce gândesc: Mitrel nu poate suporta, copiii sunt prea fragezi, iar prietenii…Când încerc, uneori, să dezvălui o parte din gând, prietenii au lacrimi în ochi.”
Florica Bațu-Ichim s-a născut la București, în anul 1945, într-o familie de aromâni. A urmat cursurile liceului Gheorghe Șincai și a absolvit Academia de științe economice în 1968. S-a căsătorit, în 1974, cu preotul și poetul Dumitru Ichim, împreună cu care s-a stabilit apoi în Canada. A debutat literar în 1970, cu o plachetă de versuri (publicată ca urmare a câștigării unui premiu la un prestigios concurs de poezie) a cărei prefață este scrisă de Ion Caraion. Au urmat apoi alte volume de poezie, a fost inclusă în mai multe antologii și a colaborat cu reviste literare din România și din străinătate (Canada, Statele Unite ale Americii, Germania etc.). A făcut înregistrări pentru Ecrivains Roumains de Ontario, casetă audio realizată cu sprijinul Guvernului din Ontario și a fost, în perioada 1975-1985, directorul adjunct al emisiunii bilunare Romanian Kaleidoscope, transmisă de canalul GRC-TV. A condus cenaclul literar Muntele Măslinilor (înființat împreună cu soțul său, Dumitru Ichim) din Kitchener, locul în care a trăit treizeci și șase de ani, alături de soț și de cei șase copii ai lor. S-a înscris la cursuri postuniversitare, în domeniul specializării din România, în anul 1986, la Toronto, dar a fost nevoită să abandoneze studiile un an mai târziu, în preajma Crăciunului, când a fost diagnosticată cu leucemie. Erau născuți, la acel moment, toți cei șase copii ai familiei, cel mai mic având doar vârsta de zece luni. Odată cu vestea cumplită, medicii îi cer să îndepărteze copilul de la sân, deoarece speranța de viață, în cazul său, era foarte scăzută, și era imperios necesar să intre într-un program de tratamente extrem de dure. Începe o lungă și traumatizantă perioadă, descrisă cu lux de amănunte în volum, în care existența Floricăi Bațu-Ichim se împarte între eforturile disperate de a păstra aparențele unei normalități în viața copiilor săi, lupta pentru rezistența fizică și morală la tratamentele agresive și vizitele regulate la spital, dar și rugăciunile zilnice în care ea nu cere să se vindece de cumplita boală, implorând doar un timp cât mai lung alături de copiii săi. Rezultatul, dincolo de eforturile supra-umane la care a fost supusă, este o viață câștigată în mijlocul familiei sale, o viață care a însemnat creșterea și educarea copiilor până când aceștia au început și au urmat cariere universitare, cel mai mic dintre ei, cel care avea doar zece luni la stabilirea teribilului diagnostic, trecuse deja de douăzeci de ani în septembrie 2010, atunci când poeta s-a stins în același oraș în care s-a stabilit, împreună cu soțul, în Canada, cu peste trei decenii și jumătate în urmă.
Pentru prefața ediției din 1996 a volumului (aflu că La porțile disperării, începutul speranței… a fost reeditată la Editura Cathisma din București, în 2017, colecția Antiparenting, îngrijită de Savatie Baștovoi, eu sunt însă posesoarea unui exemplar din prima ediție, prin darul făcut de preotul și poetul Dumitru Ichim, cu prilejul vizitei pe care am făcut-o, alături de ceilalți membri ai delegației Revistei Tribuna, la începutul lunii iulie, anul acesta, în Canada), Valeriu Anania scria: „Despre carte, deocamdată, nu mai trebuie scris, căci ea se cere mai întâi citită. De la primele pagini, ea se recomandă singură. Jurnal? Confesiune? Poem? O carte frumoasă și adevărată, cum nu se scriu multe în dulcele grai românesc”. Nu știu cât, sau dacă s-a scris despre carte, de la această primă ediție încoace, dar cu siguranță Valeriu Anania are dreptate: cartea este, în același timp, jurnal, confesiune și poem. Printre paginile confesive, dureros de raționale, își fac loc destule imagini văzute prin ochi de poet, filtrate printr-o trăire artistică de o sensibilitate aparte, cum este acel episod al tăierii copacului, un „arțar bătrân”, cu o „rană pe verticalul tulpinii”, considerat de primărie periculos, existând riscul ca vânturile canadiene să-l rupă și, în cădere, să rănească pe cineva. „Au tăiat întâi partea de sus: visele, speranțele, cerul și încercarea de a ajunge la cer. …Ca la un bolnav de cancer. Avem aceeași boală…(…) În brațele copacului întreg coboară, întâi, întunericul, apoi vin stelele să se joace printre frunzele lui. Și el își trimite crengile sus, căutând înspre cer, ca speranțele soțului meu…”
În general însă, povestea este scrisă fără înflorituri stilistice. Textul simplu (dar nu simplist!), curat, nepropunându-și niciun fel de „inginerie prozodică” (așa cum bine punctează și prefațatorul), ci numai redarea cât mai fidelă a cumplitei experiențe, a schimbărilor pe care aceasta le provoacă, mai ales în plan spiritual, este valoros (și) din punct de vedere literar. Felul în care sunt alternate secvențele cotidiene cu amintiri din trecut (de genul celei în care, încercând să salveze pe cineva de la înec, din apele Mării Negre, autoarea ajunge în pericol de a-și găsi moartea în valuri, zdrobindu-și genunchii de stânci pentru a scăpa), sau, din loc în loc, cu profunde reflecții asupra existenței, precum: „…ce fericiți mor/ cei ce nu știu că mor…”, trădează, fără niciun dubiu, un îndelungat exercițiu al scrisului. Timpul petrecut cu copiii, micile lor năzbâtii, sau alte observații din traiul cotidian comun, toate sunt redate într-un stil fermecător, chiar cu umor. Un umor care, din pricina tragediei în mijlocul căreia se situează, iese și mai mult în evidență, dar nu deranjant, din contră, delicat, vindecător, ca un balsam de pus pe rană. „Uneori aștern pe hârtie lucruri mai triste. Asta nu înseamnă că douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru mă gândesc doar la cancer. De obicei întrebările mele au răspunsuri puțin mai palpabile: – Care ai pus, mă, sub perna lu’ taică-tu broasca aia râioasă?”; „Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viața mea a fost acum vreo zece ani, de la Tom: – O, mamă, ce frumoasă ești: parcă ai fi o macara! La vârsta lui, colosul acela era simbolul frumuseții pământene…”; „Cardinalul, cum îi spun canadienii, e o pasăre mică, roșie și foarte frumoasă. Am avut și noi una, în curte. Acum n-o mai avem: acum avem o pisică…” De departe, jocul copiilor cu cele mai sfâșietoare implicații, declanșat de către mamă la recomandarea pediatrului, este jocul de-a înmormântarea(!), pentru ca iminentul eveniment să nu-i găsească nepregătiți. „Trebuie să vadă o înmormântare! Am reținut cuvintele doctorului și am căutat ocazia. Prima dată am înmormântat un fluture (…) copiii au spus că a fost foarte frumos și chiar au presărat floricele sălbatice pe mormântul sărmanului fluturaș. A doua oară am înmormântat un bondar. (…) Nu mai știu cum a fost. Îmi amintesc doar că un alt bondar zbura în cercuri în jurul bondarului mort, parcă vrând să-l trezească. Fără să vreau, m-am gândit la soțul meu, la copii. (…) A treia oară am înmormântat o pasăre. (…) Am înmormântat-o cu pompă, deși pe mine începuse să mă plictisească. (…) Să termin mai repede, am zis ceva ca un discurs, încheind: – …și nu te vom uita niciodată! – Mincinoșilor! a strigat Gloria. – De ce ne faci mincinoși? am întrebat-o nedumerită. – Așa i-ați spus și bondarului și uite ce ați făcut! – Ce am făcut? – Ați semănat cartofi!”
Familia (și aici se includ atât dragostea de mamă cât și iubirea de soție), educația copiilor, poezia, cărțile care umplu casa și așa neîncăpătoare pentru toate cele opt suflete care trăiesc în ea, sunt valori care nu o părăsesc nicio clipă pe autoarea acestui volum, în ciuda gravei probleme existențiale cu care se confruntă. Dar cea mai de preț dintre toate bogățiile sufletului său, aceea care nu doar că nu o părăsește, nu se împuținează, și, din contră, sporește, cu cât suferința se dovedește a fi mai mare, este credința. Datorită ei, boala este privită ca prilej de înțelegere a tainei vieții, ca mijlocitoare a apropierii de Dumnezeu. „Mulțumesc, Doamne, pentru razele soarelui, mulțumesc, Doamne, pentru iarbă, furnici, pentru copilul acesta care mă trage de păr, pentru cățelul care se sperie când aude clopotul bătând, mulțumesc, Doamne, pentru hârtia asta pe care scriu, pentru creionul cu care scriu, pentru mâna care poate să miște, pentru trupul meu care încă trăiește. …Și-ți mulțumesc, Doamne, pentru boala asta a mea, care m-a apropiat, atâta, de Tine…” Chiar dacă nu e ușor de ajuns la o înțelegere atât de profundă a sensului vieții, cum cu sinceritate recunoaște („Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. Greu să faci afirmația asta și mult mai greu s-o înțelegi”), teama cea mai mare (și nu frica de moarte, pe care a învins-o grație pelerinajului la Medjugordje, despre care spune:„…dacă nu am fi fost la Medjugordje cred că nici eu, nici Mitrel, nici copiii nu am fi rămas cu mintea întreagă”) rămâne aceea că: „O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.” Și continuă: „Ce fericiți sunt cei ce se mai pot, încă, ruga.”
Aici, în acest punct al analizei mele, îmi amintesc cum, în mașină fiind, pe drumul de întoarcere la Câmpul românesc, dintr-o excursie pe care gazdele noastre ne-o oferiseră în cadrul Săptămânii culturale, pentru care noi, cei de la Tribuna, am fost invitați în Canada, povestea de viață a Părintelui Ichim m-a impresionat până la lacrimi. Lupta cu boala soției, problemele financiare, dificultățile de a păstra familia întreagă, în condițiile în care sistemul de asistență socială canadian era cu ochii pe felul în care-și îngrijeau copiii, pe condițiile pe care le puteau oferi acestora, fiind oricând gata să-i despartă pe copii de părinții lor, apoi moartea soției și problemele sale de sănătate, toate acestea mi s-au părut a fi imposibil de suportat, o cruce prea grea pe umerii omului cu o constituție fizică firavă, care, paradoxal, zâmbea tot timpul, tuturor, cu un licăr jucăuș în priviri, răspândind în juru-i o lumină și o bucurie incredibile. Vorbind despre toate tragediile trăite, de pe scaunul din dreapta șoferului, răsucit doar pe jumătate înspre noi, cei de pe bancheta din spate, care-l ascultam vădit impresionați, Părintele privea undeva departe, mult mai departe decât ne puteam imagina, dincolo de mașina aceea, dincolo de orașul acela, dincolo de lumea aceasta…, privea și se adresa unor fantasme pe care doar el le putea vedea, în timp ce-și mângâia barba cu gesturi mecanice, de care nu părea să fie conștient. Cum ați putut, Părinte, am întrebat cu plânsul în gât, cum ați putut suporta toate acestea? Cu credință, a răspuns zâmbind, dar continuând să privească, absent, prin lucruri și prin oameni.
Cred că Părintele a știut de ce mi-a dăruit cartea scrisă de soția sa în anii aceia de cumplită „zodie a cancerului”, cum și eu știu că această carte, fără întâlnirea cu poetul și preotul Dumitru Ichim, ar fi însemnat o experiență incompletă, o jumătate de întreg. La porțile disperării, începutul speranței… este o carte despre care mai sunt multe de spus. Sau poate că nu e nimic de spus, povestea trebuie doar citită, și nu de către cei bolnavi, cei sănătoși sunt ținta! O lecție de viață pe care autoarea a primit-o și, tălmăcită, o dăruiește cui vrea să o primească, oricui are urechi să o audă și ochi să o citească. De aceea cred că cel mai bun mod de încheia acest text este următorul citat: „Autobuzul de Hamilton. O portugheză intră în vorbă cu mine. Din una în alta, întreabă: – Câți copii ai? – Șase. – Și toți sunt sănătoși? – Da. – Copilul meu e bolnav, are cancer la mațe. Și atunci mi-am dat seama cât sunt de fericită: am șase copii și toți sunt sănătoși: alții au doar unu și acela bolnav…”

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg