După câteva volume de proză scurtă (Un apel disperat, 1998; Zeul Video, 2005; Vânătorii de imagini, 2011; Fluturi în stomac, 2015), Adrian Țion abordează construcția romanescă (un alt roman, Ieșirea în decor, 2009, arăta predispoziția sa pentru epica de ample dimensiuni), semnând acum romanul (având un titlu insolit): Ape salmastre (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napopca, 2020), cu care se înscrie într-o amplă și interesantă familie de prozatori, cu descendențe până în zorii romanului românesc, interesați a surprinde lumea obscură, ca să zic așa, lumea pitorescă, de la marginea societății. Între autorii contemporani se rețin, cu toată îndreptățirea unor autentice performanțe, Victor Papilian sau Eugen Barbu, iar dintre cei actuali, fără îndoială Radu Aldulescu (prin romanele Amantul colivăresei, Îngerul încălecat ș.a.) de care lumea descrisă de Adrian Țion este foarte aproape.
Romanul său e inspirat din actualitatea curentă, având în prim-plan indivizi confruntați cu o dramatică existențialitate pe care evenimentele mari posdecembriste le derulează marcând profund biografii și destine. Personajul central, de fapt cel care susține discursul relatării faptelor, este un oarecare „igenist la Sanepid”, pe nume: Nicolae Podolean, alias Nico, a cărui biografie se devoalează treptat, ilustrată de o mulțime de detalii ce apar, evocate analitic, în urma unei întâmplări aparent banale când acesta, braconând pe un teren privat pentru a prinde, cu minciogul, purici de apă pentru peștii acvariilor sale, descoperă, împreună cu fiul său Pușu, aflat la vârstă adolescentină, cadavrul unui om, necunoscut, plutind pe apele râului. Paznicul, care îi surprinde pe cei doi, pe malul apei, anunță poliția și astfel se demarează instantaneu o anchetă pe parcursul căreia, urmând meandrele investigațiilor, totul se complică, într-un soi de avalanșă a învinuirilor, până la condamnarea, în final, a lui Nico, la doi ani de detenție. Romancierul urmărește în detalii directe, dar și colaterale, nu atât evoluția anchetei cât viața personajului principal, viață marcată de acest incident, totul evoluând cu o lentoare bine gradată, dilatând imaginile, dezvoltând segmentele de viață privată ale acestuia, într-o analiză de profunzime psihologică și morală, care dau astfel, în final, imaginea esențializată a societății actuale, reconstituită din fragmente diurne specifice. Procedeul amintește tehnica narativă a investigațiilor analitice dintr-un film care în anii ’60 a făcut mare vogă: Blow-Up de Michelangelo Antonioni – unde, tot așa, un fotograf a surprins întâmplător, într-un detaliu, prezența unui cadavru abandonat între boscheții din parc.
Adrian Țion scrie, după metoda postmodernismului, un roman al vieții de familie, dramatizând relațiile conjugale, într-o poveste în care sunt reactualizate, oarecum polemic, teme și motive specifice romantismului clasic.
Nic nu și-a cunoscut familia, fiind crescut într-un orfelinat de unde este înfiat de Moș Toma. Ajuns la maturitate se căsătorește cu Amalia care și ea are o viață dificilă, fiind abandonată de cel cu care trăia, rămânând însărcinată. Îl va avea astfel pe Fabian, poreclit Pușu. Împreună cu Nico au o fetiță, Lenuș, și viața celor patru pare să decurgă normal. Nico este pasionat de creșterea peștilor de acvariu și visul său este să poată trăi din comercializarea acestora. Își amenajează o cameră numai cu acvarii în care trăiesc captivi diversele specii de pești, inculcându-i aceeași pasiune și fiului adoptiv. Ancheta demarată bulversează viața familiei, mai ales că intervine în desfășurarea ei și influentul Granea, un afacerist escroc, patronul unei ferme de păsări la care Nico, în calitatea sa de „igenist”, trebuise să inspecteze păsările în epidemia de gripă aviară, nelăsându-se corupt de patronul care dorea să nu-i fie sacrificate păsările. Fapt pentru care caută ulterior să se răzbune și izbutește, prin mijloace frauduloase să-l târască pe Nico într-o instanță care îl condamnă, abuziv, la detenție. Între timp Pușu dispare misterios și căutările, fără nici un rezultat, duc la concluzia că acesta ar fi murit sau ar fi fost răpit de necunoscuți. În realitate, vrând să se elibereze de constrângerile familiale, evadează în Italia de unde se întoarce pe când Nico tocmai ieșise din detenție. Revine acasă, dar mama îl părăsise pe pușcăriaș în favoarea unui alt bărbat, așa că Nico rămas singur și dezorientat, negăsindu-și un loc de muncă, este bucuros să-și redobândească fiul adoptiv care îi dezvăluie misterul atitudinii sale stranii din timpul anchetei, în sensul că acolo, pe malul râului îl contactase adevăratul său tată, și acela cu o viață dezorganizată. În fine, tatăl și fiul își sprijină reciproc căutările unor locuri de muncă, în final Nico angajându-se la Institutul agronomic în calitate de supraveghetor al acvariilor cu pești penrtru experiențe științifice. Așa încât, romanul se încheie, previzibil, cu happy end.
Romanul are însă o ingenioasă deschidere de analiză morală și socială, în halou metaforic, și tocmai de aici rezidă noutatea și calitatea lui artistică reală. Acvariul, cu peștii captivi în spațiul obtuz al unui univers închis, sugerează tocmai existența socială minoră a unei lumi lipsite de orizont vital, lume căreia îi aparține atât Nico cât și întregul său anturaj. E o lume de condiție joasă, un surogat, în comparație cu mișcarea liberă, adevărată, a peștilor marini; o faună marginală și, în felul ei grotescă, așa cum se conturează lumea acvariștilor, reuniți în clubul colectiv al acestora. Dar, încă și mai lamentabilă în locanta în care se refugiază Nico, dezolat, la un moment dat: „Umbre mișunând într-un acvariu prea aglomerat, înțesat cu vegetație putrezită, ca cel năpădit de alge, lângă care s-a așezat. Umbre captive care se agită fără sens. Nic e sumbru, livid, miroase a moarte, de aceea nu se așază nimeni la masa lui, deși ar mai fi locuri libere. S-a vârât singur și de bunăvoie în acvariul bețivilor. Va ajunge şi el în curând un beţiv, dacă n-a ajuns deja […] Așa au trecut ultimele minute pentru Nic, așezat singur la o masă lângă geam, între fereastră și acvariul cu pești leșinați, amorţiţi, greu de identificat prin rețeaua groasă de alge verzi și maronii, lăsat de izbeliște. Câţiva peştişori morţi arată sinistru lipiţi de filtrul din burete, vietăţi fără viaţă aspirate de fluxul nepăsării. O latrină expusă în public fără putință să însenineze privirea cuiva, dimpotrivă, provoacă repulsie. Cu siguranţă, dacă s-ar apropia şi ar mirosi apa din el, ar puţi îngrozitor. De fapt, nimeni nu-l bagă în seamă. Priveşte năuc, dezgustat. Vede suferinţa apei şi a peştişorilor rămaşi în viaţă. Se pătrunde de iminenţa morţii. Zace în suspiciunea unui univers înecat”. Este imaginea lumii decăzute în existența socială marginală. Dar, sugestia e că aceasta face parte, la rândul său, din fauna unui acvariu mult mai mare, al întregii societăți care se mișcă în limitele unui spațiu marcat de geamurile traslucide ale acvariului, prin care se vede lumina de-afară dar la care, peșrii, nu ajung, efectiv, niciodată.
Scris cu abilitatea unui pătrunzător analist care știe să apeleze, în sublinierea ideilor sale, la meditațiile unor iluștri filosofi, scriitori etc. (Bachelard, Claudel, Keats, Naum ș.a.), pe care le încorporează sub forma unor mottouri sau chia a unor adaggio-uri, romanul lui Adrian Țion este, de fapt, o amplă și dramatică reflectare parabolică (prin vocea personajului său) a condiției existențiale a omului comun, supus îngrădirilor obtuze pe care societatea de consum le exersează asupra lui, asupra indivizilor componenței sale. În această radiografiere meticuloasă a viețiilor personajelor, constă însăși a stringentă a romanului.