Ruxandra Hurezeanu
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei
Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, f.a.
Criț, istoria, poveştile şi viața unui sat de saşi
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2017

 

În 1999 intram în satul Viscri cu fiul meu ca să filmăm Biserica Fortificată în vederea unui documentar pentru o universitate americană despre urmele saşilor din Transilvania, căci doar urme au rămas. Mai filmaserăm în Saschiz, Prejmer, Biertan, Rupea, dar ce am descoperit în Viscri a depăşit orice imaginație. După drumul neasfaltat de 8 kilometri, pustiu, parcurs din Buneşti, ne întâmpina o imagine de coşmar. Casele abandonate de saşi aveau aspect părăginit, dezolant, unele cu geamuri lipsă, țigle căzute, pereți prăbuşiți şi pe strada principală am dat peste grupuri de țigani, mai ales copii, care se holbau curioşi la maşina noastră şi făceau gesturi deocheate. Doamne, în ce coşmar am nimerit! îmi spuneam. Într-un târziu, o bătrânică pe nume Sara, ne-a deschis uşa bisericii. Pe bănci, cărțile de rugăciune aşteptau întoarcerea celor plecați. Imagine de un tragism indescriptibil, amplificat de poveştile despre vremurile de altădată ale săsoaicei firave, gârbovite, Sara, gazda noastră.
Între 2005 şi 2015, Ruxandra Hurezean, jurnalistă de frunte a presei clujene, afirmată la Mesagerul după 1989, actualmente senior editor al revistei Sinteza, a realizat o serie de reportaje prin satele săseşti, stând de vorbă cu puținii saşi rămaşi în Transilvania. Rezultatele interviurilor luate (cu saşi şi şvabi) şi ale arhivelor cercetate s-au concretizat în două cărți de o mare valoare sentimentală şi documentară: Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca) şi Criț, istoria, poveştile şi viața unui sat de saşi (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2017). Ambele cărți au fost proiecte finanțate de Fundația „Michael Schmidt”, organizație înființată de domnul Michael Schmidt, sas originar din satul Criț, om de afaceri care susține în mod activ valorile culturale ale acestei comunități urgisite în anii comunismului, transferate definitiv, din păcate, în Germania. Statisticile arată că cei rămaşi (27.000 în 2011) sunt risipiți în diferite localități şi nu mai pot forma o comunitate viabilă.
Citind cărțile Ruxandrei Hurezeanu, bogate în informații despre tradițiile şi riturile creştine ale saşilor, mi-am dat seama că bătrânica simpatică, firavă, care ne-a servit de ghid în biserica din Viscri, e amintită în cartea Ruxandrei Hurezeanu şi e mama Carolinei Fernoled din Viscri, prototipul uman secătuit de vicisitudini a ceea ce a rămas din civilizația saşilor, înfloritoare cândva, aici, pe pământul Transilvaniei. La fel de pregnant şi expresiv simbolic este portretul extins pe 200 de pagini al doamnei Sofia Folberth din Criț, de 93 de ani la data interviului, în a cărei existență se regăseşte întreaga viață a satului Criț. Profiluri realizate convingător, cu talent reportericesc şi forță evocativă. Documentele extrase din arhive întregesc imaginea acestor etnici minoritari care au venit aici acum 800 de ani pentru că li s-au promis pământuri şi libertate. Când, în anii comunismului, pământurile le-au fost luate şi libertățile limitate, au plecat.
Pustiul acestei lumi tăcute, pierdute în istorie, pulsează emoționant, grav şi convulsiv în paginile cărților scrise cu empatie evidentă şi sinceră comprehensiune de Ruxandra Hurezeanu. Cele douăsprezece secțiuni-reportaje despre Povestea saşilor din Transilvania sunt tot atâtea portrete ale unor oameni copleşiți de amintiri, legați sentimental până la moarte de pământul natal al Transilvaniei. Unii au plecat şi se întorc anual pentru a participa la Festivalul intitulat „Săptămâna Haferland” şi sunt numiți „saşii verii” după care se întorc în Germania, alții au rămas, şi-au găsit un scop din a restaura biserici şi orgi. Povestea lor este spusă chiar de ei în lungi şi vibrante dialoguri purtate cu autoarea, devotată purtătoare de cuvânt a confesiunilor lor.
Eginajd Schlattner, „ambasador cultural al țării noastre”, cum e numit, n-a plecat în Germania deşi familia, rudele lui au plecat. Din 1978 este pastor luteran în satul Roşia de lângă Sibiu. A scris trei romane despre istoria saşilor în casa parohială. A fost arestat pentru că a participat la un cenaclu literar la Cluj şi de atunci s-a îndârjit să-şi ducă singur crucea suferinței. Ştie că cei plecați în Germania sunt numiți „țigani din România” sau „țigani” pur şi simplu. El a preferat să rămână aici pentru că are puterea de a merge împotriva curentului. Deviza lui este: „Nu părăsi locul suferinței, ci fă în aşa fel încât suferința să părăsească locul acela”. El spune că în privința respectării minorităților de la noi, Europa poate lua exemplu de la România. Mai păstorea „cinci saşi de înmormântat” din sat. Fabula lui Hans Schaas din Richiş despre plecarea saşilor este edificatoare în sine. Vulpea, care îşi face nevoile în mod repetat la gura vizuinii iezenului (spune Hans, poate viezure sau castor) îl determină în cele din urmă pe „iezen” să părăsească definitiv vizuina. „Hans s-a eliberat de istorie (scrie autoarea) A sfidat vulpea.” Bolnav, a rămas să-l vindece de cancer ținutul natal.
Nu toate istoriile desțăraților sunt triste. Ruxandra Hurezeanu aduce în prim plan figura lui Paul Hemmerth, născut la Mediaş, care, după ani de pribegie prin lume s-a întors la Richiş şi a cumpărat casa străbunicului lui Hans, şi-a deschis o afacere, a adus şi pe alții, astfel că acolo s-au stabilit oameni din alte țări şi astăzi localitatea arată ca o „arcă a lui Noe”.
Am fost foarte mirat când am aflat din media că Prințul Charles a cumpărat o casă în Viscri. Vizitasem satul invadat de țigani şi tot felul de venetici, ştiam ce-i acolo. Nici Ion Caramitru, ministrul culturii pe atunci, n-a vrut să-l lase să intre în Viscri din acelaşi motiv. Dar soarta a vrut altfel. Credeam că naivitatea înaltului reprezentant al coroanei britanice l-a determinat să facă acest gest. Dar pe fir a intrat Caroline Fernolend, fiica Sarei, care l-a condus pe prinț în sat după un an de la prima vizită în România. Prințul a cumpărat casa cu numărul 163 de pe starda principală şi de atunci „utopiile” Carolinei au prins viață. A dat de lucru oamenilor rămaşi fără ocupație. Secțiunea „Lecția despre Utopie” este una dintre cele mai bine scrise, în stil gazetăresc remarcabil stăpânit, modulat după relatările Carolinei, femeia încântată de realizările ei. Acestea sunt grupate în Lecția despre trecut, Lecția despre fier, Lecția despre lut, Lecția despre lapte, fiecare dintre ele arătând inițierea localnicilor în diverse meserii, dar cea mai importantă este Lecția despre libertate. Un inginer chimist, Ben Mehedin, de când a ieşit pe porțile unei fabrici comuniste îşi ia porția de libertate construind „utopii care funcționează”. „Lecția despre ciorap… a predat-o Harald Riese, care a venit ca turist şi a rămas în Transilvania zece ani”. Reportajele au dezinvoltura unui spirit pătrunzător şi abilitatea unui prozator de a crea portrete vii, memorabile, agrementate cu nostime istorisiri.
Personajele cărții din spațiul bănățean sunt Peter Trimper, „ultimul neamț care a rămas să trăiască în Charlottenburg”, numit şi „satul circular” din apropierea rezervației de cerbi lopătari („cea mai veche şi mai mare din țară) şi Margit Şerban, provenită dintr-o familie mixtă, care a studiat Medicina la Timişoara şi a ajuns să facă primul transplant de măduvă din România. Sunt trecute în revistă performanțe ale saşilor în diferite domenii. Cu László Rákosy intrăm în lumea colecționarilor de fluturi. Pasiune performativă pentru „profesorul de fluturi” deprinsă de la un sas, Michael Kondrth, şi de la farmacistul Wilhelm Weber din Sighişoara. Istoria firmei Einschenk Muzica este spusă de un descendent al familiei, Arnulf Einschenk, care a pornit de la un atelier de reparații instrumente muzicale. Karl Einschenk era constructor de orgi şi autoarea dă lista orgilor construite în Transilvania de firma Einschenk. Friedrich Philippi este profesorul de geografie din Sibiu care urmăreşte şi studiază berzele, un hobby devenit important pentru cercetarea ornitologică.
El spune: „Am rămas să păstrez patria pentru copiii noştri”. Impresionanta scrisoare a lui Hans Prömm, sas din Ghimbav, „dezrădăcinat şi sentimental”, care trăieşte acum în două țări, România şi Germania, încheie şirul acestor descrieri de tulburătoare destine umane, prezentate de Ruxandra Hurezeanu cu talentul desăvârşit al unei remarcabile jurnaliste.
Succintul portret făcut Sofiei Folberth din Criț în Povestea saşilor din Transilvania este extins la dimensiunea monografiei Criț, istoria, poveştile şi viața unui sat de saşi (a doua carte a autoarei), deoarece povestea satului trăieşte în întregime în amintirile Sofiei. Un sat care şi-a ales drept distincție onomastică simbolul creştinismului: „Kreuz” – „Cruce”. Un sat cu 130 de familii în 1934, 660 de suflete.
Tragediile din vremea tinereții au marcat-o definitiv pe Sofia Folberth. Iubitul ei a murit pe front, fratele ei s-a întors din lagărul de muncă din Siberia complet schimbat, slăbit, retras în sine. Familia Sofiei (niciodată căsătorită) a fost tot satul. Saşii au fost uniți de aceea au rezistat. La începutul secolului XX, familiile lor aveau
4–5 copii, iar mai înainte, aveau 8–9 sau char
10–12. Erau bine organizați, aveau grădiniță, educatoare, şcoală, biserică, un conducător spiritual. Biserica fortificată ridicată prin 1500, de formă ovală, cu 5 trunuri, a fost dărâmată şi construită alta între 1810–1813 în stil neoclasic. Autoarea dă amănunte de ordin arhitectonic. Pentru construcție s-a făcut cărămidărie. Au împrumutat bani (240 000 de guldeni austrieci de la o bancă din Brazov). Au vândut vin şi 40 de ani au plătit datoria băncii. Pe unul din clopote stă scris: „Dragostea nu va pieri niciodată” (din Scrisoarea către Corinteni a Apostolului Pavel. În turnurile bisericii se ducea la păstrat şunca şi slănina de porc. Evocările Sofiei se împletesc cu datele luate din documentele oficiale ale satului Criț. Tinerii din sat au strâns inul unei femei singure, bolnave. „Atunci toți eram o familie” spune Sofia. Se vorbeşte despre organizarea şi funcționarea satului autonom săsesc, despre ce au construit ei, despre fanfară şi pompieri, despre meseriaşi şi cultivatori, despre legendele locului. Redarea evocărilor e atât de apropiată de sufletul femeii încât parcă auzi vocea sfielnică, tremurată a celei care povesteşte, adevărată arhivă vie a satului. E un fapt îmbucurător că Ruxandra Hurezeanu a mai prins-o pe Sofia Folberth în viață la 93 de ani pentru a lăsa mărturie despre ceea ce a fost.
Monografia satului Criț este cartea Sofiei Folberth, este povestea ei suprapusă peste cea a satului, împletită cu o salbă de considerații despre experiența conviețuirii. Ruxandra Hurezeanu atrage atenția în Argument asupra acestei delicate probleme: „Am putea învăța cum să trăim laolaltă de la cei care au ştiut să o facă. Sper să putem umple atât golul pe care comunismul l-a deschis în istoria noastră, cât şi golul lăsat de saşii care au plecat. De noi depinde”.