Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vidul existențial și voința de sens în logoterapia lui Frankl

Înainte de toate, cartea lui Viktor E. Frankl Man´s Search for Meaning (1984) rămâne categoric un bestseller pe termen lung. În traducere românească, Omul în căutarea sensului vieții (Ed. Meteor Press, 2009) sau Voința de sens (Ed. Trei, 2018), aceasta este una dintre cărțile care au făcut înconjurul lumii. Tradusă în 19 limbi, numără deja peste 70 de ediții (numai ediția în limba engleză a depășit 2,5 milioane de exemplare), ea continuă să rămână în atenția cititorilor de pretutindeni. Este citită, este citată, comentată și criticată, însă rămâne fundamentul postbelic al unei orientări psihiatrice noi, logoterapia ‒ cea de a treia școală psihologică vieneză după cea a lui Sigmund Freud – psihanalitică și cea a lui Alfred Adler –individualistă. Succesul de public al cărții a fost asigurat formal de relatarea emoționantă în prima parte a detenției autorului din lagărul de la Auschwitz, căreia i-a supraviețuit, urmate de retrospectiva acesteia din perspectiva profesiei sale; medic psihoterapeut.

Genocidul nazist al lagărelor de exterminare rămâne fără precedent între categoriile răului, deși i-au urmat pusee spontane care au atentat la echilibrele umanității, precum terorismul, sadismul psihologic, asasinatul, suicidul etc. Să ne amintim de genocidul kurd Anfal din 1980, de cel din Rwanda din 1990, de atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokyo (1995), de atacul islamic din Bali asupra unui club de noapte (2002), cărora le-au urmat cele din Europa ultimilor ani și care se adaugă unei istorii mereu neîncheiate a terorismului universal.

Viktor E. Frankl, ca medic, identifică însă în relatările sale tulburările conflictuale și găsește cauzalitatea lor în pierderea sensului vieții, ceea ce conduce mai apoi la vidul existențial ‒ cazuistica observată de el este cu predilecție cea din lumea pașilor pierduți a coloniilor de exterminare naziste, dar și de cea a numeroșilor săi pacienți care acuză în număr tot mai semnificativ prăbușirea cauzelor care îi susțineau.

Frankl este, așa cum spuneam, întemeietor al unei noi orientări în psihiatrie, doctrina lui se situează în câmpul existențial al omului/ pacientului și, sub presiunea voinței de sens, el (re)devine conștient că menirea lui este de a-și atinge rostul, nu de a-și satisface nevoile și instinctele (p.71). El observă că astăzi psihiatrul este confruntat prin pacienții săi cu probleme metaclinice, cu probleme strict omenești, pe care altădată le rezolvau în felul lor preoții.

Rațiunea logoterapiei (logos, în accepțiunea de „sens”) are temeiul într-un adevăr rostit de Nietzsche care l-a ajutat pe Frankl să supraviețuiască lagărului de la Auschwitz: Cel ce are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice. Astfel el se va situa pe o altă linie decât cea psihanalitică (freudiană) și decât cea a psihologiei individuale (adleriană).

Frankl angajează în doctrina sa responsabilitatea ca esență a vieții. Și o formulează laconic, ca pe o teză: Trăiește ca și cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acționat la fel de greșit pe cât ești acum pe cale să o faci (p.75). Deci o confruntare cu finitudinea, dar și cu finalitatea reflectată factual în ceea ce omul face cu viața sa, dar și cu sine însuși. Foarte important de reținut este că logoterapeutul îl ajută pe pacient să-și (re)găsească sensul vieții fără a-i impune judecăți de valoare, ci conducându-l pe acesta să și le formuleze singur, să și le impună mai apoi. De aceea logoterapia nu înseamnă nici a-l învăța pe pacient modurile vieții, nu înseamnă nici a predica binele și tocmai prin asta este la fel de departe de gândirea logică, pe cât de departe este de impunerile morale (p.75), fiindcă sensul vieții omului trebuie căutat în lume nu în sine însuși, de aceea el se schimbă mereu.

La sensul vieții, notează doctrina logoterapeută, se ajunge fie pe cale factuală, fie pe cale experimentală, fie prin atitudinea din fața unei suferințe iminente. Așadar, sensul vieții, după aceasta ultimă circumstanță, este necondiționat, fiindcă include suferința ca potențialitate. Deci, sensul vieții omului nu este nici în plăcerea hedonistă, nici în suferință, ci în viața însăși care continuă să aibă sens până și atunci când pare că nu mai are niciunul. De aceea Frankl, tocmai în a motiva sensul eclipsat și a-i scoate din vidul existențial, de multe ori își întreabă pacienții: Și de ce nu te-ai sinucis până acum? Răspunsurile (din lipsă de curaj; din demnitate; fiindcă am copii/ o soție/ părinți pe care îi iubesc etc.) indică singure începutul și metodă.

Și autorul relatează o logodramă ca exemplu: o mamă care nu mai găsea soluții existențiale se revoltă împotriva sorții și decide să se sinucidă împreună cu fiul ei handicapat; acesta însă a împiedicat-o fiindcă el iubea viața în sine. Și fiindcă sensul este mai întemeiat decât logica însăși, el cere mai degrabă omului să-și suporte incapacitatea de a pricepe în termeni raționali sensul necondiționat al vieții (p.82). Sensul vieții se însoțește cu rațiunea doar la cei care se statornicesc pe temeiurile credinței; atunci nu mai sunt opreliști în valorificarea (terapeutică) a convingerilor religioase.

La confluența cu sociologia, logoterapeutul este chemat să rezolve probleme ale vidului existențial, traumă specifică secolului al XX-lea, când omul se găsește sub presiunea unei nesiguranțe eterogene, iar ideea Paradisului salvator rămâne una doar ipotetică, îndepărtată și fără prea multe indicii. De aici nevrozele noogene care apar din cauza unor frustrări existențiale și nu din conflictul dintre pulsiuni și instincte, acolo unde le identifică psihiatria. Mai mult, argumentează Frankl, există autori care consideră că sensurile și valorile nu sunt altceva decât „mecanisme de apărare, forme de reacție și de sublimare”. În ce mă privește, n-aș vrea să trăiesc de dragul „mecanismelor mele de apărare” și nici nu aș fi gata să mor de dragul „formelor mele de reacție”. Totuși, omul este capabil să trăiască și să moară pentru idealurile și valorile sale (p.68).

De pe această poziție Frankl întreprinde și o critică principială viguroasă a pandeterminismului. Omul, zice el, nu există pur și simplu, ci întotdeauna decide cum va fi existența lui […] Și asta pentru că el nu este pe deplin condiționat și determinat, ci se autodetermină (p.88). Toate acestea converg în crezul său psihiatric: Nu se poate concepe nimic care să îl condiționeze într-atât de mult pe om, încât să îl lase fără nici cea mai mică urmă de libertate (p.90).

Așa înțelegem și atitudinea sa din lagărul nazist care l-a ajutat (ce e drept, nu singura) să supraviețuiască, relatată sincer, credibil, fascinant în prima parte a lucrării sale. Detenția lui a însemnat o temeinică reașezare în sine; în luciditate, în sensibilitate, în motivație, în sens. Nevoia de sens stimula voința de sens până și în barăcile de la Auschwitz: Din când în când, improvizam un soi de sală de spectacol. Baraca era temporar curățată […] La intrare, toți primeau câte un polonic de supă chioară. În timp ce o sorbeam cu nesaț, un prizonier se cocoța pe un butoi și cânta arii italiene. Ne plăceau cântecele, iar lui i se dădea o porție dublă de supă […] Capo-Ucigașul a intrat din întâmplare în încăpere și a fost rugat să recite una din poeziile sale, care deveniseră faimoase […] La una din poeziile sale de dragoste a trebuit să-mi mușc buzele până la sânge ca să mă abțin și e foarte probabil că faptul acesta mi-a salvat viața (p.34).

Umorul, atât cât putea să-și mai găsească loc la Auschwitz, era și el o scurtă conexiune cu sensul. Și totuși aveau să apară și surprizele: Îmi amintesc cum, într-o zi, un gardian mi-a dat pe furiș o bucățică de pâine pe care știam că o pusese deoparte probabil din propria sa porție de la micul dejun. Ceea ce m-a mișcat până la lacrimi a fost nu atât bucățica de pâine, cât „ceva-ul” omenesc pe care omul acela mi l-a dăruit (p.62).

Presimțirea morții îl face pe Frankl să decidă uneori contra așteptărilor celorlalți, asumându-și riscuri incalculabile. O face doar în scopul resetării sensului vieții: merge ca voluntar într-un alt lagăr spre a-și oferi serviciile ca voluntar printre cei afectați de o epidemie de tifos: în ciuda faptului că aproape niciunul din colegii mei medici nu și-a oferit serviciile, am hotărât să merg ca voluntar. Știam că dacă mai rămân într-un detașament de lucru voi muri curând (p.38). În condițiile în care lagărul declanșase canibalismul prin înfometare, credința defensivă în destin suspendase nu numai orice inițiativă, ci însăși puterea de decizie, așa încât în momentul liberării lagărelor autorul constată: Pur și simplu pierdusem capacitatea de a simți mulțumirea și trebuia s-o reînvățăm încetul cu încetul (p.63). Așa se explică și teama de a face câțiva pași în afara lagărului. „Libertate” era un cuvânt abstract, o realitate pe care deținutul nu o mai putea realiza faptic decât constatând că trupul are mai puține inhibiții decât mintea: Ciocârliile se avântau spre cer și le ascultam trilurile vesele. Nu era țipenie de om cât vedeai cu ochii. Nu mai era nimic altceva decât pământul și cerul nesfârșit, și veselia ciocârliilor, și nemărginirea spațiului. M-am oprit, am privit în jur, și în sus spre cer, și am căzut în genunchi… (p.64). Vidul de sens se umplea, năucitor, din nou. După cele îndurate, mai rămânea un singur lucru de care Frankl să se teamă de acum; de Dumnezeul său. El a rămas, după tot ce a îndurat, cu credința că dacă omul nu poate să înlăture cauza suferinței, poate încă să-și aleagă atitudinea cu care să o înfrunte. Nietzsche a avut dreptate: Cel ce are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice ‒ crezul mereu actual al școlii de logoterapie ctitorite la Viena de doctorul Viktor E. Frankl.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg