Uniunea Europeană a lansat dezbaterea asupra viitorului ei. La invitația președintelui Emil Constantinescu, din partea Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului (București), mi-am asumat să conturez viitorul Uniunii Europene – în limita unei conferințe care să prefațeze dezbateri.
În numărul antepenultim al revistei „Tribuna” am precizat că acest viitor nu se poate stabili, însă, fără a considera proiectul și prezentul Uniunii Europene. Am mai subliniat că, de aceea, fără a cădea în lirismul istorist și nici în birocratismul de serviciu sau în euforism, voi proceda la o abordare sistematică, concentrată pe nodurile temei. Voi aborda, așadar, pe rând: 1. Specificul culturii europene; 2. Premisele unificării europene; 3. Rădăcinile durabile ale Europei; 4. Ce s-a realizat prin unificarea europeană?; 5. „Societatea mondială” și tendințele ei; 6. Diagnoze societale; 7. Problemele actuale ale Uniunii Europene; 8. Istoria ce vine; 9. Uniunea Europeană între supraputeri; 10. Scenarii de rezolvare a problemelor; 11. De la statul de drept la statul drept; 12. Democratizarea ca soluție. Voi profila alternative și voi duce analiza până la apărarea unui punct de vedere.
În numărul menționat și în numărul ultim al revistei „Tribuna” am abordat primele șase părți ale analizei, respectiv părțile 7 și 8 și o secțiune din partea a 9-a. Duc la capăt analiza din acest punct.

 

9. Uniunea Europeană între supraputeri

 

Cultura euroamericană își valorifică în continuare avantajele care au adus-o în centrul culturii umanității – orientarea spre „viața bună”, spre adevăr verificat în experiență, spre viață socială încadrată de norme universale, spre comunicare, spre performanțe. Dar pentru prima oară în istorie, cultura euro-americană întâlnește o cultură – pe cea chineză – de o magnitudine neobișnuită, cu a doua limbă vorbită pe glob și cu înfăptuiri competitive.
Cultura chineză este răspândită astăzi, între altele, de o rețea de institute Confucius fără egal ca amploare și organizare. În 2015, în rețeaua Hanban operau 475 de Confucius Institutes amplasate pe glob, 851 de clase Confucius, în 126 de țări, iar peste 100.000 de specialiști chinezi asistau activitățile. În fiecare moment, peste un milion de studenți din alte țări învață limba chineză. Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii.
Uniunea Europeană deține un capital de valori ce sunt, prin tradiție, cele mai atrăgătoare. Ceea ce-i compune specificul nu are importanță doar istorică, ci rămâne reper al umanității. Dar „criza imigranților”, cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sunt în ordine în revendicarea apartenenței creștine a Europei. Nu faptul că Europa se preocupă de propria apărare este aici alarmant, cât lipsa uimitoare a unei coordonări înțelepte.
Se adâncește din nou scindarea produsă în secolul al XIX-lea dintre apărătorii drepturilor omului și aspiranții la schimbări în societate. Cele două au trecut în mâini diferite. Recunoscute tot mai larg în epoca postbelică, drepturile omului au devenit, juridic vorbind, fundament al democrațiilor de astăzi, iar schimbările din societate tind să le asume.
O discuție s-a deschis în SUA și Germania cu privire la repunerea în legătură a democrației cu meritocrația. S-a argumentat (Stefan Halper, The Beijing Consensus, 2010) că, în condițiile infirmării prognozei triumfului general al democrației liberale și a „sfârșitului istoriei” (prezise de Francis Fukuyama), forma de conducere meritocratică propusă de confucianism va trebui luată în serios. S-a ajuns la a contrapune conducerea „meritocratică” – adică recrutată după competență și capacitate de decizie politică – conducerii recrutate în funcție de bugetele campaniilor electorale și marketizare (vezi Daniel A. Bell „China and Democracy”, în Christian Science Monitor, 24.12.2012). Cu încă un pas (Helmut Willke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, 2014) s-a tras concluzia că democrația are de revăzut capacitatea strategică și capacitatea de învățare sistemică. Punerea în comunicare a modelelor democrației intră astfel la ordinea zilei.
Europa unită înfruntă o problemă neașteptată privind recunoașterea. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituțională a Europei progresează prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, 2015), se văd Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărțit destul de trecutul ei (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, 1996), încât este obstacolată din interior.
Este limpede că, „jocul lumii” fiind decis în acest moment economic, politic și militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care au teoretizat-o Helmut Schmidt sau Henry Kissinger. SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politică externă elaborată și nici armată proprie, va conta intermitent. Germania sau Anglia sau Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia, Italia și Spania nu pot fi ignorate.

 

10. Scenarii de rezolvare a problemelor

 

Teza mea este aceea că, peste toate, Uniunea Europeană actuală are de asumat faptul că sursa majoră a dificultăților și neajunsurilor rezidă în precaritatea soluțiilor proprii și în erori. Acestea nu sunt nici mici și nici puține. Ele pretind acum luciditate, competență și acțiune.
Extinderea a fost de la o vreme în dauna integrării, în loc să o prelungească. Dezvoltarea instituțională a fost înlocuită cu lărgirea piețelor. S-au încurajat dislocări de forță de muncă, care împovărează și mai mult țările care pierd specialiști. „Capitalismul de caravană“ și invazia de produse de mâna a doua în Est sunt din capul locului contraproductive. Subsidiarizarea este stagnantă de mulți ani. Liberalitatea s-a rupt de meritocrație. Nu se mai fac analize responsabile, iar derapajele autoritariste din unele țări sunt flatate, în loc să li se spună pe nume.
Nu numai că așteptatul „sfârșit al istoriei” nu a avut loc, dar schimbarea lumii nu se oprește nicidecum. Presiunile la democratizare (Pierre Mannent, La Raison des nations, 2006), reprofilarea internațională a Marii Britanii, Germaniei și Franței (Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung, 2015), reasumarea de sine a națiunilor (Carlo Masala, Welt-Unordnung, 2016), intrarea în „geometria variabilă a supraputerilor“ (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și, mai presus de orice, imperativul redeschiderii spre creație (Roger Bootle, The Trouble with Europe, 2016) nu se lasă escamotate.
Cu puține excepții, propunerile cele mai radicale și noi în materie de alternative sunt de fapt negative. Unii istorici irlandezi vorbesc despre „euroexit”, ca și cum, dacă s-ar izola zona euro de restul țărilor europene, nu s-ar întoarce vechea Europă a conflictelor. Nu este soluție nici reducerea Uniunii Europene la o piață comună, căci disparitățile de dezvoltare și tensiunile revin, iar Europa nu-și poate valorifica atuurile istorice. Nu este soluție transformarea unor țări în simple piețe de desfacere invocând neoliberalismul, căci se antrenează declinul democrației, cu toate consecințele nefaste.
Uniunea Europeană rămâne un proiect superior alternativelor sale, dar este acum la o răscruce. Ea nu poate face față dificultăților și neajunsurilor fără inovație instituțională care să convertească principiul subsidiarității și democrația în forme de viață. Noile maladii europene – a „postdemocrației“ (Colin Crouch) sau a „autoritarismului post-democratic” (Habermas) – pregătesc crize.
Din aceste rațiuni, nu dogmatizarea unei realități pe cale de schimbare, ci luciditatea și deschiderea sunt de cultivat. Mai cu seamă că nemulțumirile urcă la decidenți. După prim-ministrul al Marii Britanii, oficiali de cel mai înalt rang din Cehia, Polonia, Ungaria, Italia, Franța cer o schimbare de direcție. Istorici germani socotesc încheiat narativul postbelic al unificării (Andreas Wirsching), iar „exit-ul” este deja în gura actorilor politici, nu doar în campanii electorale.
În multe țări există oameni interesați să-și mențină pozițiile obținute în aparatele birocratice sau în economia darwiniană ce au ocupat Uniunea Europeană. Ei nu văd decât două alternative: fie plierea fără discuție la organizarea actuală a Uniunii Europene, fie regresul în naționalismul etnic, pe care îl impută mecanic celor de altă părere. A treia alternativă, cea a reorganizării Uniunii Europene existente, care este de fapt alternativa veritabilă, fiind incomparabil mai bună, ei nu o mai iau în calcul.
Spus direct, Uniunea Europeană nu se mai poate apăra decât schimbând organizarea ei actuală prin democratizare. Nu are suport teama reflexă de restabilire a identităților naționale, a statului național, câtă vreme procedurile sunt democratice și valorile orientatoare, începând cu demnitatea umană, sunt cele universale.
În mod interesant, acest punct de vedere revine recent în scrierile celor mai importanți economiști din Europa. Iar dacă economiștii resimt nevoia democratizării, ne dăm seama cât de acut se resimte nevoia acesteia printre ceilalți cetățeni.
De curând, economistul de frunte care este Thomas Piketty, împreună cu colaboratorii, a dat un diagnostic deloc ezitant situației și a propus primii pași ai democratizării acesteia. Premisa este aici aceea că în Uniunea Europeană funcționează tainic un „guvern” fără legitimare, compus, în ultimă instanță, din miniștrii de finanțe ai euro-zonei și diverși birocrați. Aceștia operează în afara Tratatului european, în afara Parlamentului european și fără răspunderi față de parlamentele naționale. „Puternicul și, în același timp, intangibilul guvern al euro-zonei s-a dezvoltat efectiv în unghiul mort al posibilităților de control politic, care este o gaură neagră a democrației” (Thomas Piketty et al., Pour un traité de démocratisation de l’Europe, 2017, p.9). Nimeni nu controlează de fapt ceea ce se decide la nivelul „executivului” european – nici Parlamentul european, nici parlamentele naționale. Iar crizele sunt o consecință implacabilă.
Așa stând lucrurile, problema crucială a Europei este revenirea la „democrația reprezentativă” – cel puțin în eurozonă. Nu va fi destul să se restabilească și să se lărgească funcțiile Parlamentului european, ci va trebui repus în discuție întregul „proiect european”. „Pe acest drum, care ar putea fi foarte lung, se află crearea unui Parlament al eurozonei pentru o luptă politică și culturală ce duce departe, către o democratizare a «proiectului european» și o reorientare a politicii ce se întreprinde în numele său” (p.13). Un „tratat pentru democratizarea conducerii eurozonei”, care are în centru „condiționalitatea democratizării”, ca parte a Tratatului de bază, va trebui semnat. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine!
Parlamentul european va fi primul afectat de reorganizare. Se va forma „Adunarea Parlamentară a Eurozonei”. Ea se va compune, patru cincimi, din membri ai parlamentelor naționale conform distribuției politice dinăuntrul fiecăruia și procedurii de stabilire pe care fiecare parlament o decide, iar o cincime din membri ai Parlamentului european. Delegații parlamentelor țărilor care nu sunt în eurozonă vor putea participa în calitate de invitați la lucrările adunării. Alte state se vor putea atașa „tratatului pentru democratizarea conducerii eurozonei” pe măsură ce se integrează acesteia.
Este tot mai evident, pentru mințile lucide, că spectrul soluțiilor pentru Europa actuală se îngustează. Thomas Piketty și colaboratorii săi își asumă acest fapt. De exemplu, așteptarea ca din organizarea actuală și instituțiile existente să vină prevenirea de crize este utopică.
Nici așteptarea ca Europa să se profileze când SUA, Rusia sau China ar întâmpina dificultăți, nu dă rezultate. Europa poate înfrunta timpul doar pe propriile performanțe economice, sociale, politice, culturale. Timpul cere, din nou, pași mari, nu doar ameliorări. Orice este mai puțin decât democratizarea, luată la propriu, lasă Europa pe cursul crizelor.
Din modelările pe care le putem face rezultă o seamă de consecinţe pentru reflecţie. Sintetizez câteva.
Prima este lărgirea perspectivei. Istoria nu s-a oprit nici în dreptul Reich-ului, nici al victoriei comunismului, nici al neoliberalismului. Istoria nu se sfârşeşte, căci nu soluţiile trecutului vor prevala în fapt, oricare vor fi rezistenţele, ci cele ale unui viitor deschis.
A doua consecință este consolidarea autonomiei ştiinţei, filosofiei, religiei, care nu trebuie să ne împiedice să recunoaştem nevoia cooperării lor pentru a avea soluţii la problemele de azi. Fiecare va avea nevoie de celelalte.
A treia consecință este apariţia de şanse pentru noi viziuni. Schönberg spunea că, într-o bucată muzicală, ideea este mai importantă decât stilul, iar astăzi nu putem să nu-i dăm dreptate. Este vorba de ideea ce se iveşte din găsirea de sine. „Mon jeu est a moi”, a spus Constantin Brâncuşi, dându-ne astfel cheia nu doar pentru înţelegerea operei sale (vezi Sorana Georgescu-Gorjan, Aşa grăit-a Brâncuşi. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, 2011), ci şi pentru poziţionare în faţa lumii.
A patra consecință constă din reactualizarea „filosofiei vieţii publice” într-o lume în care viaţa fiecăruia depinde de decizii ce se iau în instituţii. Nu avem a aștepta soluții nici de la conducători providențiali, nici de la subiecți în format mare, nici de la asistența externă, nici de la altcineva. Nimeni nu poate înlocui ceea ce au de făcut cetățenii respectivi.
Uniunea Europeană va fi sub presiunea reorganizării (vezi Jochen Bittner, So nicht Europa!, 2010). Ea va căuta să valorifice avantajele considerabile prin formula federală (vezi Anthony Giddens, Turbulent and Mighty Continent, 2014). În orice caz, fără o profundă reorganizare pe direcția democratizării, soarta Uniunii Europene va fi periclitată.
Un refren însoțește reflecțiile geopolitice din ultima decadă. Potrivit acestuia, după ce, în 1989, revenise în prima linie, Europa unită ar fi trecut în linia secundă a decidenților în lumea de astăzi.
Nu altcineva decât fostul cancelar al Germaniei, Helmut Schmidt (vezi Die Mächte der Zukunft, 2006), atrăgea atenția că atâta vreme cât nu-și elaborează o politică externă, Uniunea Europeană nu are cum să joace un rol internațional major. Uniunea Europeană nu a realizat obiectivul „Strategiei de la Lisabona” de a deveni cea mai competitivă organizare a lumii și nu-i rămâne decât să urmeze ciclurile economiei mondiale (Alan Greenspan, L’Era della turbolenza, 2007). În fapt, Europa a pierdut întâietatea în educație și are mult de făcut pentru a mai putea concura Statele Unite. În Europa, pericolul nu este recesiunea, ci o „recesiune fără sfârșit” (Hakim El Karoui, Reinventer l’Occident, 2010), care își are sursa într-o îndatorare publică enormă, la care nu s-a găsit rezolvare. Asia a trecut în poziția de „pivot” al politicii americane (Hillary Clinton, Hard Choices, 2014) și rămâne astfel.
Nu este vorba însă numai de opinii, ci și de fapte. De pildă, „primăvara arabă” a surprins autoritățile europene, care nu bănuiau ce se petrece la Tunis, la Tripoli sau la Cairo. „Conflictul sirian” a arătat neputința de a duce la capăt o soluție. „Criza ucrainiană” a fost gestionată greoi, încât nici astăzi nu se întrevede o soluție. Nu există curajul de a vedea în față realitatea din Orientul Mijlociu – cu amenințările unor grupuscule ce caută acces la cele mai sofisticate armamente și falsifică manifest istoria regiunii. La evenimentele din Africa, participarea europeană este mai mult reactivă, după ce ani de zile presa din capitalele africane a acuzat ONG-urile europene că storc resursele. Nu mai vorbim de Asia de Sud-Est sau America de Sud, unde Europa intervine după ce alții au luat deja inițiativa.

 

11. De la statul de drept la statul drept

 

Un articol al revistei Der Spiegel (14 august 2020) a pus întrebarea profundă: Stat de drept sau stat drept? O întrebare cum nu se poate mai actuală.
În ultimii ani, oricine a putut sesiza invocarea insistentă a „statului de drept” de la nivelul Comisiei Europene. Opinia ar fi lăudabilă, dacă ar fi însoțită de înțelegerea statului de drept ca fapt juridic, ce constă în respectarea drepturilor și libertăților constituționale. Numai că unii înțeleg statul de drept mai curând ca politică a cuiva, nu ca aplicare a dreptului ce nu depinde de partide și persoane. De altfel, și acuzarea că unii nu ar fi în ordine cu statul de drept nu s-a bazat, până azi, pe vreo analiză a funcționării statului ca stat, care ar fi, desigur, binevenită.
Efectul acestei înțelegeri falsificatoare a situațiilor este încălcarea sistematică din unele state – în ultimii ani în numele luat în deșert al independenței justiției, a drepturilor și libertăților cetățenilor. S-a și uitat că în constituțiile de după 1990 s-a prevăzut „stat de drept democratic” – nu doar „stat de drept”, pe care, în felul lor, l-au avut și unele dictaturi! Mai nou, în pandemie, urgența sanitară unii o convertesc în urgență politică și militară și în restrângerea democrației. În loc să fie stat de drept, la propriu, statul a devenit astfel instrument de creare de voievozi, de distrugere a alternativelor, străin de necazurile cetățenilor.
Oricum, de la importanța „statului de drept democratic” pentru o viață demnă de om și de la această istorie ar fi de plecat în a evalua situația din timpul nostru. Am în vedere trei șiruri de fapte.
Primul este acela că, odată cu intervențiile Curții de la Karlsruhe și ale altor juriști europeni, a devenit clar că, luat în serios, statul de drept nu este instrumentul cuiva ajuns să decidă în stat. Nicio persoană juridică, indiferent de poziție, nu este mai „îndreptățită” decât alta să facă evaluări în materie de drept.
De aceea, nu Carl Schmitt, care, știm bine, a subordonat statul de drept decidenților de circumstanță, ci John Rawls, care l-a conceput ca expresie a contractului democratic, ar trebui să conteze. Altfel, nu se ajunge la democrație, ci la forme pervertite de „democrații cu conducător (Führer)”, cum se vede în țări în care au înviat „șeful de stat” sau „postdemocrația”.
Al doilea șir de fapte ține de împrejurarea că în Uniunea Europeană se simte nevoia de soluții noi. Se poate discuta starea justiției dintr-o țară sau alta, dar ne facem iluzii considerând că optica actuală a Comisiei Europene este ultimul cuvânt. Pe bună dreptate, jurnaliști germani, britanici, polonezi și maghiari, dar și români, au pus întrebări dificile birocrației comunitare. Acestei optici îi lipsesc în ultimii ani buna informare asupra țărilor, obiectivitatea și clarificarea, care este inevitabil conceptuală. Cea mai profilată personalitate filosofică a lumii actuale, Jürgen Habermas, care a făcut din drept temelia viziunii asupra Europei, observa că „politica se face de râs dacă ea moralizează, în loc să se bizuie pe dreptul legiuitorului democratic, care este obligatoriu” (Zur Verfassung Europas. Ein Essay, 2011, p.99). Doar acest drept este de fapt legitim.
Orice om cu capul pe umeri este pentru desăvârșita independență a justiției. Numai că până la independența judecării mai este un drum lung. În fapt, nu se ajunge la independența judecării cu justițiari desemnați nu de instanțe publice, ci de actori politici (guverne, președinți, etc.), care sunt obedienți. Nu se ajunge nici cu justițari pregătiți sumar, care rezultă azi din programe de studii lacunare.
Sunt, firește, și justițiari care știu măsura lucrurilor, dar mulți nu o știu. În zilele noastre se și vede din nou că unii au dat sentințe la ordin, iar, peste ani, mărturisesc că au fost forțați. Mulți tratează instanța de judecată ca pe o proprietate, iar decizia ca pe ceva la latitudinea lor. Nu se înțelege că decizia în justiție poate fi justă numai împreună cu calea pe care s-a obținut.
Cu realismul cunoscut, Der Spiegel ne spune că suntem într-o situație inconfortabilă. Și are dreptate. Doar că statul de drept existent nu are cum să fie finalul istoriei, căci este al unor grupuri cu interese și vederi particulare. Interesul public a rămas departe și se cere restabilit.
Este clar că globalizarea, medicina bazată pe genetica actuală și digitalizarea antrenează schimbări. Dar, înțelese în profunzime, ele nu cer, în nici un fel, lichidarea persoanei, a familiei tradiționale, a pluralismului politic, a democrației, a cadrului național, în fond, a umanității din oameni. Bine înțeleasă, lărgirea drepturilor și libertăților oamenilor vizează de fapt cadre instituționale.
Cum se poate face față presiunilor de azi la instrumentalizare? Opinia mea este aceea că numai prin scoaterea statului de drept din confruntarea politică și democratizarea acestuia. Nimeni nu este protector al statului de drept mai mult decât altul și fiecare are drepturi ca oricare altul.

 

12. Democratizarea ca soluție

 

Nu se poate ocoli adevărul că Uniunea Europeană și-a pierdut din relevanță nu doar din motive de politică externă și de apărare. Ea a pierdut datorită stagnării în care a intrat politica ei internă. Înainte de a dobândi o nouă pondere externă, Uniunea Europeană are nevoie de o schimbare internă – o reorganizare pe direcția democratizării.
Despre ce este vorba? Toate analizele europene ale societăților europene de astăzi – dincolo de lirismul gol al unor minți anacronice, de optimismul de serviciu al birocrației și de propaganda pentru naivi a decidenților – dau diagnoze alarmante. Aproape toate semnalează că s-a apucat pe un drum închis. Aceste diagnoze – oricum le-am privi – spun ceva despre viața oamenilor.
Din nefericire, s-a ajuns la formalism instituțional chiar în Uniunea Europeană. Aceasta fiindcă, de mai bine de zece ani, prea puțini s-au mai interesat de fond, adică de spațiul de afirmare pozitivă a cetățenilor. În fapt, în fața situației date, „stânga” a rămas perplexă, iar vederile „dreptei” sunt de scurtă respirație, controversa politică fiind la prea mare distanță de nevoile cetățenilor (Armin Nasehi, Die letzte Stunde der Wahrheit, 2015).
În orice caz, nu „stilul de viață” asigurat de politici de securitate socială (cum acuză grăbit Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisisi of Global Power, 2012) este vulnerabilitatea Europei. Problema este inclusivitatea și productivitatea Europei unite, iar aceasta nu se mai poate rezolva fără reforme instituționale și un nou angajament al europenilor înșiși.
Patru probleme concrete vor trebui deschise și abordate cu idei noi în Uniunea Europeană: problema relaționării cu autoritățile bruxelleze; problema birocrației, problema calificării personalului și problema alegerilor.
Într-o țară sau alta, schimbările democratice pot fi mai rapide sau mai lente. Dar nici autarhismul și nici presiunea externă nu au dus și nu pot duce la democratizare. Democratizarea o pot face cetățenii țării respective. De aceea, democratizarea și statul de drept democratic presupun nu acțiunea unor grupuri ce se dau ca reprezentative, dar se reprezintă doar pe sine, ci autodeterminarea cetățenilor.
Volumul atins de birocrație în Uniunea Europeană ne îndreptățește să ne întrebăm: nu cumva problema europeană prin excelență nu este de fapt „statul social”, cum crede grăbit dreapta improvizată a ultimului deceniu, ci birocratizarea? Nu cumva mari resurse ale Uniunii Europene sunt înghițite efectiv de o birocrație sufocantă? Nu cumva chiar birocrația îndreaptă ascuțișul ofensivei spre orice altceva sau spre competitorii din afară, pentru a nu fi deranjată?
Ne așteptăm ca de la Bruxelles să vină soluții de politici comune ale țărilor Uniunii Europene care să fie mai clarvăzătoare decât cele pe care o țară le poate da. Așteptarea este, însă, confirmată prea rar. Motivele sunt la îndemână. Un istoric (Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, 2005, p.796) observa judicios că Europa actuală este sediul unor cruciale dezbateri relative la situația lumii, dar autoritățile nu se interesează de ele. Deciziile europene se iau ignorând argumentele mai profunde.
Politica este înțeleasă mai curând ca luptă pentru poziții ale persoanelor și partidelor decât ca realizare a unor proiecte comunitare. Politicianul este văzut mai mult ca actor într-o selecție darwiniană decât ca servant al interesului public. Mai grav, țările trimit la Bruxelles, cu notabile excepții, garnituri de personal de mâna a doua, a treia sau a șaptea (până la recordul ce constă în a trimite soții, fiice, prietene, protejați etc.!). Nu cumva se trăiește deja ceea ce câțiva gânditori europeni de prim plan anticipau – faptul că elita instituționalizată a Europei nu mai are anvergura profesională, civică și morală de altădată? Nu cumva în frunte ajung șefi, poate unii manageri, dar prea puțini lideri, iar șefii înșiși răspândesc impresia eronată că nu există alternative?
În Uniunea Europeană alegerile libere se desfășoară pe baza procedurilor democratice. Dar ceea ce iese deocamdată din acestea este nemulțumitor: Europa pierde în relevanță globală, crizele – financiare, economice, de administrare, de creativitate, de motivație – o copleșesc, iar tot mai mulți oameni se retrag în viața lor privată. Apatia devine împovărătoare într-o epocă în care de participarea covârșitoarei părți a cetățenilor depinde competitivitatea generală și, în fond, securitatea. Nu ar trebui, oare, să observăm ce este în spatele apatiei din unele țări? Nu cumva, dincolo de toate, ar trebui să punem în discuție felul în care sunt înțelese alegerile?
Este vorba, practic, de a face distincția între „semnificația funcțională” a alegerii – aceea de a-i da unei majorități șansa deciziei mai bune și de a trimite pe altcineva în opoziție – și „semnificația deliberativă” – aceea de a prelua voința celui care alege și de a o include în decizie. Alegerile nu se fac – cum, din nefericire, s-a creat impresia – doar pentru a stabili reprezentanți care apoi să nu mai fie deranjați. Va trebui să se facă din „semnificația deliberativă” a votului ceva care să-i preocupe pe democrați, tocmai pentru a scoate alegerile din simplul ritual în care riscă să se transforme. Numai în felul acesta cercul decidenților, ce are deja tendința de a se închide în sine, poate căpăta oxigen, iar apatia păguboasă ce-l înconjoară va scădea. Relevanța globală a Europei depinde de vitalitatea democrației ei. Dar democrația este numai atunci viguroasă când alegătorul este încredințat că votul său se regăsește în voința generală.