Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Vintilă Horia – spiritus rector al exilului românesc

Vintilă Horia – spiritus rector al exilului românesc

 

1. Antologia poeților români din exil

Poetul Vintilă Horia este unul dintre cei mai eficienți editori ai poeziei exilului românesc, încă din 1950, la câțiva ani de la decretul comunist pentru repatriere. Scriitorii români care trăiau în străinătate au rămas în exil, speriați de teroarea roşie, alții au plecat după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, unii din motive politice, alții din cauze personale, găsindu-şi rostul şi trăindu-şi viața pe pământ străin, cu dorul în suflet. Poetul Vintilă Horia este un vizionar care înțelege că exilul va fi pe o perioadă mai lungă decât se credea inițial, de aceea el fixează în scris valorile liricii româneşti de peste granițele geografice ale României. Primul volum antologic semnat de Vintilă Horia este intitulat Antologia poeților români în exil, Colecția “Meşterul Manole”, Buenos Aires, 1950 şi cuprinde un număr de 12 poeți: Valeriu Anghel, Ştefan Baciu, Al. Busuioceanu, N. Caranica, Aron Cotruş, Constantin Virgil Gheorghiu, N. S. Govora, Al. Gregorian, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Vasile Posteucă şi Yvonne Rossignon Menchinelli. Volumul este însoțit de un Cuvânt înainte al poetului Vintilă Horia, care menționează: “O lume românească a luat naştere în câțiva ani în afara spațiului românesc, împrăştiată prin toate centrele apusului, dezbinată de aceleaşi pasiuni politice şi concentrată în jurul aceloraşi mituri spirituale şi a aceloraşi tradiții culturale ca şi lumea românească rămasă acasă. Acestei emigrații, cea mai numeroasă şi mai încercată din bejaniile neamului, îi sunt destinate paginile volumului de față. Cei din exil vor afla în poemele acestea toate cuvintele pe care uneori ar vrea să le spună şi pe care nu întotdeauna le găsesc la îndemână.” Pe prima pagină a volumului se află o imagine stilizată a cerbului rănit în piept de o săgeată, un superb cerb carpatin cu coarne rămuroase, sugerând intelectualitatea românească rănită de moarte din cauza desțărării şi a dorului după patria mumă. Viziunea plastică a autorului acestei lucrări de grafică se suprapune peste aceea sugerată de Yvonne Rossignon Menchinelli în poemul său capodoperă intitulat Moartea cerbului , al cărui text este atât de grăitor şi din care vom reda un fragment, rostit de noi la Marşul lecturii cu prilejul Târgului Internațional de Carte Transilvania, 2015, la Cluj-Napoca:

Din nicăieri, prelung, printre arini
prelung zvoni un corn de moarte, lin,
de dincolo de culmi şi de senin,
de dincolo de lut şi rădăcini…
Şi cerbul asculta cu ochi pierduți
în cețuri moi de-abisuri, ca-ntr-un vis.
Venea un glas de corn pe drum deschis
în sânge, un corn venea, cu paşi duruți…

2. Poesia românească nouă

Om de vastă cultură şi aleasă sensibilitate, poetul Vintilă Horia conştientizează posibila risipire a poeților valoroşi ai exilului românesc prin valurile vremilor potrivnice şi încearcă o strângere a lor în nişte volume antologice care să rămână peste veacuri, aşa cum fluviile îşi adună apele din râuri, unindu-şi forțele. Lui îi datorăm aceste două volume lirice din primul deceniu al exilului, cel amintit mai sus şi acela numit: Poesia românească nouă. Antologie, Colecția „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956. Ca şi volumul precedent, antologia este o subtilă sinteză a unei experiențe lirice româneşti, dar în contextul unui alt areal geografic, a unor creatori care s-au desprins de o tradiție şi de anumite inhibiții, au beneficiat, în sens creativ, de contactul cu lumea liberă şi marii gânditori ai acesteia. Volumul cuprinde şi de data aceasta un număr apostolic de 12 poeți, împreună cu autorul antologiei, care sunt: Constantin Amăriuței, L.M. Arcade, Antoaneta Bodisco, Alexandru Busuioceanu, Nicolae Caranica, N. A. Gheorghiu, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, Ion Pârvulescu, Yvonne Rossignon, Horia Stamatu, Vasile Țâră. Aceşti autori relevă o evoluție a liricii româneşti, descoperind complexul spiritual al omului în itinerariul său gnoseologic şi în orizontul său interior. Vintilă Horia conchide: „Atât Blaga cât şi Barbu reluau o abandonată tradiție eminesciană, în sensul că redădeau poesiei eficacitatea ei ca instrument de cunoaştere. În afara acestei semnificații, nicio artă nu e, de altfel, valabilă.”
Vintilă Horia consideră că poezia care iese din trompete, steaguri şi aplauze devine sumbră, renunță la idealuri, iar întrebările pe care le pune nu mai au răspunsuri; falsul şi impostura sunt uşor de recunoscut în antologiile din țară, pentru că: “E greu de crezut că toți poeții din România de azi s-au împăcat brusc cu postulatele condiției umane şi au relegat durerea între amintirile epocii burgheze.” O definiție a exilului şi a revenirii în patria mumă a exilaților conturează Virgil Ierunca în poemele sale:

Pregătiți-vă pentru ziua a opta
Pentru sărbătoare pentru pământ pentru morți
Pentru re-Facerea una
Ziua a opta e ziua ceasului-unul.
Ceasul acesta bate adânc
Ceasul acesta bate în spații.

O formă de adaptare la noua patrie devine peisajul atât de frumos al locului pentru poetul Vintilă Horia: Auzi cum cad în umbra de sub smochin
Sufletele zilelor moarte?
Numai o oră, numai o clipă mai desparte
Mustul de vin.
Umbrele cresc cu fiecare amiază.
Octombrie ca o gutuie,
Atârnă pe-o creangă, gata să cază
În iarba gălbuie. (Octombrie în valea Umbriei)

Poetul Vintilă Horia face referire la volumul publicat în țară, intitulat Poezia nouă în R.P.R., a cărui valoare estetică lipseşte, marcând „o întoarcere la un fel de sămănătorism de nuanță marxistă, lipsit până şi de entuziasmul care justifica oarecum eroarea artistică în care se agitau poeții noştri dinainte de primul război mondial. În România actuală, ca şi în Rusia, poesia, ca şi toate celelalte forme de expresie artistică, nu mai serveşte pentru a cunoaşte, deci pentru a permite o normală evoluție a spiritului către un adevăr mai mult sau mai puțin sesizabil, ci pentru a opri pe loc, pentru a îngheța faustic în timp o perioadă pe care o anumită grupare politică o confunda cu infinitul, o considera definitivă şi, evident, fericită, adică deplin realizată”.
Poezia românească din exil a fost influențată de contactul creatorilor cu operele unui: Eliot, Ungaretti, Jouve sau Ezra Pound, ale unor gânditori europeni de primă mărime, de aceea este o poezie liberă de orice constrângeri, cu miraculoase înnoiri de limbaj, scoțând la lumină semnificații profunde, atât de necesare unor opere lirice moderne. Un exemplu din Antoaneta Bodisco:

Nespusul gând veghează în neştire…
Culegi în seara deasă, când apune,
Amara floare-a-ntoarcerii-n genune.(Mărturisire)

Din N. Caranica: Ce frumos zâmbeşti, țară franțuză!

Parcă mă-ngână ierburile, parcă
Mă leagănă-n lumină ca o barcă
Marea de lanuri cu slavă confuză.
Păsări pe socoteala mea fac planuri
Altele vestea-mi duc până-n tărie
Pe galbena coală de lanuri
Peana luminii cu grijă mă scrie.
(Dela Rambouillet la Villeneuve)

Un rol esențial, dar în mare măsură modest şi altruist a avut Vintilă Horia prin activitatea sa de librar şi editor în climatul românesc exilat, el fiind unul dintre cei mai statornici comentatori literari şi scriitori, prezent în publicațiile : „România” din Buenos Aires, „Destin” de la Madrid, „Românul” din New York, „Îndreptar” din München, „Orizonturi” din Stuttgart, „Buletinul Bibliotecii Române” din Freiburg, „Curierul creştin” din Buenos Aires, „Curierul românesc” din Buenos Aires, „Caete de dor” din Paris, „Revista Scriitorilor Români” din München.
3. Vintilă Horia între „ieşirea din a exista şi intrarea în a fi”
Regretatul Nicolae Florescu, unul dintre cei mai avizați scriitori în privința literaturii exilului românesc, un om de o vastă cultură, publică o valoroasă exegeză a operei autorului care spunea metaforic că „Dumnezeu s-a născut în exil”, intitulată chiar Vintilă Horia între „ieşirea din a exista şi intrarea în a fi”, pe care o structurează în mod inedit şi foarte original, începând cu: 1. Biruința prin suferință, 2. Antilethe şi semnificațiile jurnalului intim, 3. Regândind cultural România în …refugiu, 4. „Cartea pribegiei”, 5. O dramă a Apocalipsei, 6. Omul „tradițional” sub „teroarea istoriei”, 7. Dreapta şi stânga în lumina tradiției, 8. Utopia narativă I, II, III, 9. Dimensiunea românească între național şi universal. Lucrarea lui Nicolae Florescu este cel mai documentat studiu al întregii opere culturale şi literare a exilatului Vintilă Horia din 1945 şi până în ultima clipă a existenței sale în care autorul exegezei prezintă şi aportul substanțial pe care şi-l aduce Vintilă Horia la promovarea culturii româneşti în lume, prin volume colective, reviste româneşti, colaborări la publicațiile culturale, cum ar fi: „Românul” din New York, prin rubrica de cronici literare intitulată Cartea românească în lume, România din Buenos Aires, unde face aprecieri despre operele lui Emil Cioran sau Mircea Eliade, îndemnând pe confrați la rezistență prin cultură, după cum menționează exegetul Nicolae Florescu. În lumina adevărului, eminentul critic aduce argumentele oferite de presa vremii referitoare la aşa-zisul legionarism al lui Mircea Eliade şi acuză pe „lavastinii” care au redeclanşat postum scandalul pe acest subiect, adică Norman Manea şi Leon Volovici, dar şi pe cei din mediul intelectual românesc, precum: Z. Ornea, Ioan Bogdan Lefter, Marta Petreu şi Vasile Popovici. Privind faptele şi viața politică din perspectiva unui cunoscător, capabil să coreleze evenimentele şi actele de cultură, Nicolae Florescu aduce lumină în situații dintre cele mai controversate, fiind capabil să deceleze scrierile ca expresie a imposturii şi agresivității semidocte de valorile reale ale culturii româneşti văzută în context universal: „Coexistența paşnică între aşa-zisele mari puteri militare la nivel mondial suprimă adevărul în virtutea unor interese globalizante ce nu acceptă, de obicei, libertatea de opinie şi reala impunere economică a valorilor. Ceea ce s-a petrecut cu Mircea Eliade, Emil Cioran şi cu numeroşi alți exilați anticomunişti europeni de până la Vintilă Horia şi după, explică în bună măsură regimul de subminare a conştiinței intelectuale şi de dirijare politrucă a scării de valori universale.” Pentru romanul Dieu est né en exil, Vintilă Horia a primit un binemeritat premiu Goncourt, fapt ce a declanşat o întreagă campanie denigratoare împotriva sa, în care un singur jurnal francez i-a luat apărarea, „Les Nouvelles Litteraires”.
Scriitorul Vintilă Horia a trecut deja peste apa neagră a Styxului, „fără să-şi poată regăsi cu luminile ochilor imaginile peisajelor de obârşie, purtate în suflet”, iar autorul monografiei la fel; undeva printre îngeri, cei doi români stau la sfat şi rememorează gesturi tandre şi prieteneşti, poetul spunându-i prietenului său: „Scutură-mi de pe umăr frunzele grele/ Grelele frunze ale destinului, / Seara aceasta aripa-şi culcă / De lângă mine până la stele.// Unde-şi trec orele lina lor trecere?/ Unde bat îngerii-n talgerul lunii/Grelele frunze ale destinului/ Unde se duc cu lăstunii?// Scutură-mi de pe umăr frunzele-aceste,/ Prea grele, prea galbene, prea triste parcă / În toamna asta, sfârşit de poveste, / Visul spre alte tărâmuri se-mbarcă. (Epilog).
Nicolae Florescu consideră romanul Mai sus de miazănoapte al lui Vintilă Horia o carte testament, o narațiune- revelație, asemuită cu Luntrea lui Caron de Lucian Blaga, Cântecul Mioarei de Mihail Sadoveanu sau Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ale poetului Vasile Voiculescu; cântecul de lebădă al scriitorului cavaler al resemnării. Această apreciere nu vine doar din viziunea artistică şi mijloacele literare, ci mai ales din lumina concepției filosofice care a dominat aspirațiile, manifestările şi gândurile unei existențe umane, a credinței metafizice a scriitorului fidel creației sale. Argumentele discursului exegetic aduse de Nicolae Florescu sunt imbatabile: citate, epistole, eseuri comparative, idei filosofice corelate cu ideile operelor literare în context politic sau literar universal, o viziune panoramată asupra lumii şi istoriei, conferite de cultura vastă, enciclopedică, inteligența vie şi dinamică, experiența de viață şi gândirea profundă ale jurnalistului. De o valoare inestimabilă sunt şi notele de la finalul fiecărui capitol, unde exegetul prezintă informații dintre cele mai inedite care completează şi îmbogățesc textul monografic, făcând accesibile lectorilor intențiile cele mai subtile şi ideile cele mai inefabile ale textelor scriitorului Vintilă Horia.
Capitolul „Cartea pribegiei” din lucrarea lui Nicolae Florescu dezvăluie un drum al cunoaşterii poetice şi al împlinirii lirice ale exilatului cavaler, care-şi scrie în limba română aproape toată opera sa lirică, ca dovadă a permanenței unei coordonate specifice şi exclusive a mioriticului peren în poezia sa. După ce analizează succint volumele publicate înainte de 1945, criticul apreciază că poezia lui Vintilă Horia a evoluat de la motivele livreşti şi confesiunile preponderent sentimentale, unde nostalgia se insinua prin sonuri candide în spațiul creator al lirismului limitat şi adesea minor, la problematica unui dramatism ancorat în experiențe existențiale de regăsire a sinelui şi de asumare a condiției de exilat în mod inițiatic, prin probele la care îl supune viața. Pentru afirmația criticului, argumentul suprem este volumul de poeme intitulat „A murit un sfânt…” ce nu este doar una dintre cele mai semnificative cărți ale exilului românesc anticomunist, dar şi opera relevabilă care configurează un autentic profil liric: „Fiindcă acum, în această situație a nenorocului pribegiei, în înfruntarea sa directă cu istoria şi destinul, în relevarea ființei prin descoperirea dialogului substanțial, pe verticală, cu Dumnezeu, Vintilă Horia încetează de a mai mima mirajul liric şi se pătrunde de vibrațiile suferinței, de nevoia stringentă de a se zămisli prin cântec, încorporându-şi drama individuală ritmurilor permanente ale vieții, conferind un sens devenirii, substanțializând rătăcirea prin căutarea permanentă a împlinirii” .
„În insula morții, glasul meu, glasul meu/ E singur cu umbra lui Dumnezeu./ Scufundat în tăcere, uitat de poeme,/Stăpânul lumii-ntre frunzele plopilor geme.// În insula morților viață a fost/ Mare cât oamenii, grea cât istoria,/ În zbuciumul vremii necazul şi gloria/ S-au strâns în acelaşi elan fără rost.// Din curgerea vieții o insulă moartă,/ Din zgomotul mâinilor un sfert de coloană./ Totul s-a spart, năruindu-se-n goană/ Către aceeaşi tragică poartă (Insula morților).
În anul 1957 se constituia în exil Societatea Academică Română din inițiativa unui grup de intelectuali format din: Mircea Eliade, monseniorul Octavian Bârlea, Vintilă Horia, Mircea Popescu, George Racoveanu, Constantin Amăriuței, Virgil Ierunca şi alții. Acest grup a înființat şi „Revista Scriitorilor Români”, cu apariție lunară, începând din 1962. Sub influența monseniorului O. Bârlea şi a redactorului Mircea Popescu, primau în conținut principiul conştiinței estetice şi cel al valorii. În această revistă Vintilă Horia a publicat inițial eseuri, nuvele, recenzii, poeme, alături de alți scriitori ai exilului. Programul revistei, pe modelul celui al „Revistei Fundațiilor Regale”, era adecvat condiției dezrădăcinaților: „În această revistă – scriitori şi cititori departe de țară, îşi aflau țara: unii samănă ce au mai bun, alții culeg ce-i mai frumos; şi cu toții se simt înmănunchiați în aspirațiile spre ce-i mai nobil. Şi unii şi alții păstrează convingerea că nici roadele personale, nici folosul social nu stau în desțărare. Ruperea legăturilor sufleteşti cu trecutul, cu istoria nici nu e posibilă. Cine şi-o închipuie se amăgeşte. […] Pe lângă faptul că fiecare autor îşi are personalitatea sa, în opere e întipărită şi o sinteză, între trecutul țării de origine şi influențele din prezentul pe care îl trăieşte fiecare în țara de libertate. […] Legătura vitală între trecut şi viitor, vrea, deci, să fie această „Revistă a Scriitorilor Români”. Fără îndoială că aşa a fost, iar acum redescoperim nestematele presărate în paginile acestei publicații a exilului nostru şi le scoatem la lumină, ca o datorie de onoare, fie că sunt semnate de Vintilă Horia, Monica Lovinescu sau Yvonne Rossignon, poeta florilor de prun.

Note
1 Vintilă Horia, Cuvânt înainte la Antologia poeților români în exil, Buenos Aires, 1950, p. 7.
2 Yvonne Rossignon Menchinelli, Moartea cerbului, în „Caete de dor”, vol. I, Paris, 1951, p. 20-21.
3 Vintilă Horia, Poesia românească nouă. Antologie, Colecția „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956, p. 12.
4 Idem, op. cit., p. 16.
5 Virgil Ierunca, Exilul, în vol. Poesia românească nouă. Antologie, Colecția „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956, p. 124.
6 Vintilă Horia, Antologia poeților români în exil, Colecția „Meşterul Manole”, Buenos Aires, 1950, p. 71.
7 Vintilă Horia, Poesia românească nouă. Antologie, Colecția „Meşterul Manole”, Salamanca, 1956, p. 13.
8 Nicolae Florescu, Vintilă Horia între „ieşirea din a exista şi intrarea în a fi”, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2014, p. 9.
9 Ibidem, p. 91-92.
10 Ileana Corbea, Răsfoind „Revista Scriitorilor Români”, în Lecturi tardive, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2008, pp. 148-149.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg