În contextul efervescenței creative a artei timişorene din deceniul opt al secolului trecut, pictorul Viorel Cosor, pe atunci foarte tânăr, debutează cu o artă gravă, densă, anticalofilă şi în bună parte diferențiată față de rafinamentele coloristice ale artei noastre tradiționale. Evident, atrage atenția asupra lui tocmai dramatismul şi austeritatea, materialitatea pastei cromatice, pusă generos, folosirea pământurilor, de regulă brunuri, asociate cu albul și negrul.
Practicând, o vreme, în paralel cu pictura şi un gen de gravură, clasică ca tehnici dar dezinvoltă în execuție, respectiv un desen de şevalet pictural şi contrastant, artistul staționează un timp suficient de lung, până după anii 90, într-o viziune expresionist-figurativă, de regulă dramatică, analoagă unui fel de blues vizual.
Treptat accentul pe culoare capătă o nouă amploare iar compozițiile se dezvoltă prin gradul de libertate expresivă. Pictura lui Viorel Cosor evoluează în independența elementelor specifice de limbaj şi artistul devine un pictor predominant abstract, păstrându-şi însă constant caracterul expresonist definitoriu. Îmbinând pata și linia, viguros abordate, uneori în structurări controlat eclectice, cu inserții figurative, artistul îşi purifică constant compozițiile, abordează atât marile dimensiuni cât şi suprafețele mici, rafinamentul îşi face resimțită prezența, ca de alfel şi importanța acordată culorii asociată în mod personal cu albul şi negrul sau griuri alternate. Cu alte cuvinte artistul virează, în cele mai semnificative lucrări ale sale, spre expresionismul abstract, viziune concordantă firii sale introvertite şi adesea învolburată de nelinişti. Între arta sa ca fapt şi structura sa de personaj există o corelare din ce în ce mai completă.
Recenta sa personala, intitulata sugestiv „Sintropia”, deschisă recent la Galeria Helios din Timişoara, avea să fie, după cum chiar artistul constată, cea mai bună expoziție a sa, aspect pe care l-aş nuanța subliniindu-i limpezimea şi coerența.
Ne propunem cu acest prilej să circumscriem contextul în care viziunea sa este viabilă şi deosebit de autentică, artistul însuşi fiind un laborios de mare anvergură care şi-a educat constant spontaneitatea şi libertatea de expresie.
În pictura de după cel de al doilea razboi mondial, purtând însemnele evenimentelor dramatice de atac distructiv la esențele umanismului, urmele adânci ale ororilor și ale şiroaielor de sânge şi lacrimi, ca o destramare existențială de mare amploare, pictura de tip „action painting” (varianta americană), „taşismul” (varianta franceză) sau generalizat, „gestualismul”, a constituit o alternativă impunătoare , de lungă durată, în ceea ce obişnuim să denumim arta modernă.
Expresionismul abstract postmodern s-a dovedit totuşi viabil, fiind un corespondent al dramatismului zilelor noastre şi ale spaimelor de tot felul, mergând de la terorism şi amenințarea nucleară permanentă până la dezastrele ecologice şi perturbările climatice. Totodată, acest nou expresionism implică atât nuanțe dramatic-deprimante , cât şi reactivități stenic-vitaliste. La nivel vizionar, fiind o tendință viabilă şi persistentă, în arta actuală şi în special în pictura românească, asociază amintiri ale suprarealismului abstract cu specificul convulsiv sau vitalist-spectaculos al gestualismului propriu-zis.
Un maestru al contrastelor, Viorel Cosor, a cărui autenticitate este indiscutabilă, îşi propune şi soluționează un program generic, sub un titlu atotcuprinzător, „Sintropia” (evitând titluri particularizate, pesudofilosofice sau poetice), prin care subliniază că asociază în acelaşi loc (tropos), cumulativ şi sinergetic, diversele elemente de limbaj, pată, linie, punct, inserții optic active, vibrație-detaliu cu raporturi tranşante.
Artistul, preponderent adept al marilor suprafețe, îşi etalează neliniştea interioară, zbuciumul sau visarea, prin cele două direcții ale preocupărilor sale, una cumulativă, vermicular-barocă şi cu implicații suprarealist-abstracte şi o alta selectivă, cu accent pe detaliu, pe gestul focalizat şi contrastul accentuat, potențat cu măestrie prin accente cromatice de forță.
Simultaneismul structural, alternarea contrastelor cu zone de linişte, folosirea aproape obsedantă a raporturilor alb-negru, în special ca macrodominante, dar și ca linie sau punct, corespund unui interior aparent convulsiv, de o mare sinceritate (în opoziție cu reuşitele calofil-estetizante ale multor expresionişti abstracți actuali), totuşi departe de o tristețe sau de un dramatism tragic, fiind în esență predominat stenic şi vitalist.
Un practician înverşunat al picturii, Viorel Cosor reuşeşte finalizări ale lucrărilor sale de o subtilă spontaneitate.
Starea sa autentică, trăită cu patimă, de un lirism discret sub aparențe dramatice, cunoaşte declanşări aparent furtunoase, superlativ închegate compozițional şi cel mai adesea foarte spumoase în inventitatea lor continuă derulată în cadrul unui sistem personal, consistent definit.
Pictura pe pânze pătrate de dimensiuni mari (200 x 200 cm) evidențiază o înțelegere şi o trăire emoțional-viabilă a spațiului, sugerând un tridimensional iluzoriu, populat de urme şi semne magice.
În etapa de astăzi, cea a „Sintropiei”, Viorel Cosor se autodefineşte parcă mai tranşant şi se înscrie în rândul celor mai buni pictori români ai prezentului. Deci iată-l pe pictorul de azi (care s-a caracterizat cândva, tot la o personală, drept singur în anonimat, mascându-şi în cuvinte tristețea celui care se zbate într-un mediu concurențial acerb, aspru prin duritate şi frecvent adumbrit de evaluări părtinitoare regizate) venit în întâmpinarea celor receptivi, ca un indubitabil maestru al contrastelor, ca un expresionist de mare autenticitate, definit plenar prin gestualismul său simulataneist postmodern, susținut de o cromatică vie, extrem de selectivă.